ÎCCJ, decizie (scj.ro #83386)

7. Contract de expediție de mărfuri pentru transport în trafic combinat. Răspunderea cărăușului. Termenul de prescripție aplicabil Cuprins pe materii: Drept comercial. Contract de comision Index alfabetic: -comision -comitent -comisionar -contract de expediție de mărfuri pentru transport în trafic combinat C.com., art.406 alin.(2) Pârâta fiind o casă de expediții , contractul de transport a unui container din România în Maroc , încheiat de reclamantă cu aceasta, este un contract de expediție de mărfuri pentru transport în trafic combinat , contract nenumit în codul comercial român, supus dispozițiilor ce reglementează contractul de comision cu care are o esență comună, expediționarul având figura comisionarului față de reclamanta-comitent.

Contractul de expediție de mărfuri pentru transport în trafic combinat dintre părți nu poate fi identificat cu însuși contractul de transport, care s-a încheiat de către pârâta expediționist cu transportatorul rutier și cu transportatorul maritim, termenul de prescripție al dreptului la acțiune al reclamantei intimate față de recurenta pârâtă fiind termenul de drept comun de 3 ani, care curge de la data la care reclamanta era îndreptățită să primească de la cumpărătorul din Casablanca contravaloarea mărfii, ca urmare a predării acesteia de către cărăuș, contra exemplarelor originale ale documentelor de transport. (Secția comercială, decizia nr.2833 din 27 septembrie 2007) Prin acțiunea înregistrată la 10 august 2005, reclamanta S.C.

L. SA Botoșani, a chemat în judecată pe pârâta S.C. SDV SCAC România SRL București, solicitând instanței să oblige pârâta să-i plătească suma de 42.248,98 Euro (1.673.651.094 lei ROL), reprezentând contravaloarea mărfii încredințate pentru a fi transportată și predată beneficiarului din Casablanca, Maroc, respectiv societății „REDVIS”, marfă nepredată destinatarului.

Prin sentința nr.498 din 27 septembrie 2005, Tribunalul Botoșani, Secția comercială și de contencios administrativ, a admis acțiunea și a obligat pârâta să-i plătească suma de 42.248,98 Euro, în echivalent în lei, la data plății, reprezentând contravaloare marfă, reținându-se că pârâta, în calitate de cărăuș, este răspunzătoare de marfa încredințată spre transport, din momentul în care a primit marfa și până la momentul predării ei destinatarului și emiterea de către acesta a documentelor originale de transport; fiind, totodată, răspunzătoare „pentru faptele subordonaților săi, ale tuturor cărăușilor succesivi și ale oricărei alte persoane, căreia i-a încredințat efectuarea transportului” (art.423 C.com.); precum și, că pârâta recunoaște că a eliberat marfa în portul de destinație fără a primi actele originale, respectiv factura, packing-listul și conosamentul, acte ce permiteau ridicarea containerului cu marfa din portul de destinație.

Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței instanței de fond a fost respins, prin decizia nr.8 din 1 februarie 2006 a Curții de Apel Suceava, Secția comercială, contencios administrativ și fiscal, prin care au fost respinse și excepțiile invocate de apelantă, privind prescripția extinctivă a dreptului reclamantei la acțiune, a lipsei calității procesual pasive a apelantei și a încălcării dreptului la apărare.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că apelanta a fost legal citată pentru termenele de judecată iar cererea de amânare a judecării cauzei, formulată de apelantă, a fost primită o zi după termenul de judecată, ea neîndeplinind cerințele art.156 alin.(1) C.proc.civ., în cauză nefiind incident termenul de 6 luni, prevăzut de art.4 lit.e) din Decretul nr.167/1958, ci termenul de prescripție de 1 an, prevăzut de art.32/1 din Decretul 451/1972, suspendat la 2 iunie 2004, prin introducerea reclamației administrative;noul termen de prescripție de un an începând să curgă de la 23 februarie 2005, data răspunsului la reclamația menționată. Pârâtul apelant, în calitate de cărăuș , are calitate procesuală, fiind chemat să răspundă pentru neîndeplinirea obligațiilor sale, conform art.423 C. com.

coroborat cu art.421 și 425 C. com. Instanța de control judiciar a mai reținut culpa pârâtei, constând în predarea containerului fără a primi de la beneficiar originalele actelor opozabile semnate, în lipsa cărora, banca plătitoare a refuzat plata, fapt recunoscut de pârâtă prin răspunsul dat reclamației administrative, din 2 iunie 2004, prin adresa din 23 februarie 2005; containerul cu marfă, fiind eliberat, fără să fi fost returnate, în schimb, actele însoțitoare ale mărfii, respectiv factura, packing-listul și conosamentul, semnate de reprezentantul legal al firmei beneficiare. Împotriva deciziei instanței de apel și a sentinței instanței de fond, pârâta a declarat recurs, solicitând, cu invocarea motivelor prevăzute de art.304 pct.5,7 și 9 C. proc.

civ., admiterea acestuia și , în principal , anularea deciziei instanței de apel și a sentinței instanței de fond, cu trimiterea cauzei spre rejudecare în fond, în vederea formulării cererii de chemare în garanție și administrării probatoriilor, iar, în subsidiar, casarea hotărârilor atacate și, pe fond, respingerea acțiunii reclamantei ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată. În fundamentarea recursului său, pârâta a criticat instanța fondului pentru încălcarea dreptului său la apărare, întrucât, la primul termen de judecată, deși formulase cerere de amânare a judecării cauzei pentru lipsă de apărare, nu s-a dat curs cererii, încălcându-se dispozițiile art.156 C.proc.civ., aspect invocat și în fața instanței de control judiciar, care nu a considerat critica întemeiată.

Invocând motivul prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ., recurenta a reproșat instanței de apel abuzul de folosință a forței coercitive a statului, prin omisiunea de a aplica sancțiunea legală a prescripției, arătând că, în condițiile în care instanța de fond nu a invocat, din oficiu, excepția prescripției extinctive, fiind o excepție de ordine publică, pârâta a invocat-o în apel, întemeindu-se pe dispozițiile art.4 lit.e) din Decretul nr.167/1958, dar instanța de control judiciar a respins-o.

Recurenta a criticat instanța de apel pentru greșita aplicare a legii, respectiv a Convenției CMR de la Geneva, care nu era incidentă, întrucât contractul de transport, în cauză, este încheiat între două societăți de naționalitate română, iar componenta sa rutieră s-a desfășurat exclusiv pe teritoriul României, în cauză aplicându-se, dispozițiile Decretului nr.167/1958 și Titlul XII, Cartea I, respectiv Titlul II, Cartea IV, Cod comercial și eventual Convenția Națiunilor Unite privind transporturile pe mare din 1978, dispoziții potrivit cărora cererea reclamantei ar fi trebuit îndreptată împotriva ultimului cărăuș (societatea SCAC Maroc), care este răspunzător atât față de expeditor cât și față de cărăușul anterior , dacă ar fi predat marfa fără a pretinde depunerea sumei stabilite ca preț al mărfii și, respectiv, transportului, iar, pentru mărfurile aflate în păstrarea transportatorului maritim în portul de încărcare Constanța, pe timpul transportului și în porturile de descărcare, răspunderea revine cărăușului MSC SA , Geneva, răspunderea recurentei încetând la 24 noiembrie 2003, când marfa se găsea încărcată la bordul navei MSC Sydney și încredințată cărăușului maritim.

Recurenta a criticat instanța de apel și pentru greșita aplicare a dispozițiilor Convenției privind transporturile pe mare din 1978, care limitează răspunderea cărăușului la 2 ,5 DST/kg. marfă , suma acordată de instanță reclamantei fiind, incorect, stabilită la 42.248,98 Euro. Invocând motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.7 C. proc. civ., recurenta a criticat instanța de fond, pentru că nu a administrat probe de natură să dovedească raporturile contractuale cu societatea REDVIS Casablanca, Maroc și prețul corect al mărfii, pretins de reclamantă, omițând să verifice calitatea procesuală a părților și pronunțând o sentință contradictorie prin care , deși, s-a reținut că transportul a fost efectuat la termen și în bune condițiuni de către pârâta recurentă, o obligă, totuși, pe aceasta la plata prețului mărfurilor, fără a fi fost demonstrat prejudiciul suportat de reclamantă.

Recursul nu este fondat. Invocând motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.5 C. proc.civ., recurenta a reluat, în fapt, critica formulată în apel, ridicând, din nou, excepția încălcării dreptului său la apărare, prin neacordarea de către instanța de fond a unui nou termen de judecată, pentru lipsă de apărare, excepție examinată și respinsă întemeiat de instanța de apel. Aceasta din urmă a reținut corect că recurenta pârâtă a fost citată legal la 29 august 2005, pentru termenul din 27 septembrie 2005, având timpul necesar pentru formularea apărărilor, iar scrisoarea, cuprinzând cererea pentru acordarea unui nou termen, a parvenit instanței după termenul de dezbateri, în fond . Excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentei pârâte a fost,corect, respinsă de instanța de apel, care a reținut ca incidente, în cauză, dispozițiile art.423 și ale art.425 C.com.

Din actele dosarului rezultă că soluția instanței de apel a fost corectă, dar nu în temeiul dispozițiilor art.421, art.423 și ale art.425 C. com., ci în baza art.406 alin. (2) C.com., potrivit căruia „comitentul nu are acțiune în contra persoanelor cu care a contractat comisionarul și nici acestea nu au vreo acțiune în contra comitentului”. Cum pârâta este o casă de expediții, contractul încheiat de reclamantă cu aceasta este, deci, un contract de expediție de mărfuri pentru transport în trafic combinat, contract nenumit în codul comercial român, supus dispozițiilor ce reglementează contractul de comision cu care are o esență comună, expediționarul având figura comisionarului față de reclamanta – comitent.

De altfel, containerul încărcat cu marfa vândută a fost remis pârâtei, tocmai spre a fi expediat cumpărătorului din Maroc. De asemenea, instanța de apel a respins, în mod corect, excepția prescripției extinctive, invocată de pârâta recurentă, deși s-a raportat, eronat , la dispozițiile Convenției de la Geneva din 1956 referitoare la contractul de transport internațional de mărfuri pe șosele, instrument interstatal, la care România a aderat prin Decretul nr.451/1972, dar care nu este incident în cauză.

Instanța a stabilit că, în cauză, nu are incidență termenul de prescripție de 6 luni, prevăzut de art.4 lit.e) din Decretul nr.167/1958, care avea aplicabilitate numai raporturilor dintre organizațiile socialiste de stat, acesta fiind caduc în condițiile actuale ale economiei de piață, așa cum a stabilit expres Curtea Constituțională, prin decizia nr.72 din 5 iulie 1994. Astfel, între părțile în litigiu, existând un contract de expediție de mărfuri pentru transport în trafic combinat, care nu poate fi identificat cu însuși contractul de transport, care s-a încheiat de către pârâta expediționist cu transportatorul rutier și cu transportatorul maritim, termenul de prescripție al dreptului la acțiune al reclamantei intimate față de recurenta pârâtă este termenul de drept comun de 3 ani, care curge de la data la care reclamanta era îndreptățită să primească de la cumpărătorul din Casablanca, contravaloarea mărfii, ca urmare a predării acesteia de către cărăuș contra exemplarelor originale ale documentelor de transport – factură, packing-list și conosament, respectiv, din luna aprilie 2004 iar, la 4 iulie 2005, data acțiunii, termenul de prescripție nu era împlinit.

Cum în cauză părțile nu au probat că ar fi convenit să aplice normele standardizate, elaborate sub egida Uniunii Societăților de Expediții din România (USER), procedura reclamației administrative prealabile nu era obligatorie, deși reclamanta a înțeles să o urmeze, fără a putea fi luate în considerare dispozițiile Convenției CMR, care nu sunt incidente în cauză. Curtea nu a luat în considerare nici dispozițiile Convenției de la Hamburg din 1978 privind transportul de mărfuri pe mare, ratificată atât de România cât și de Maroc, întrucât acestea vizează contractul de transport încheiat de recurenta pârâtă cu transportatorul naval, MSC SA Geneva, iar nu contractul de expediție de mărfuri pentru transport încheiat cu reclamanta intimată.

Din corespondența purtată de părți rezultă că recurenta pârâtă a recunoscut că biroul său din Casablanca , ca destinatar al transportului, are culpa de a nu fi cerut, potrivit instrucțiunilor reclamantei, exemplarul original al documentelor de transport, spre a elibera containerul cu marfă cumpărătorului REVDIS din Casablanca și s-a angajat să depună diligențe pentru a recupera contravaloarea mărfii, de 42.248,98 euro. În mod corect, instanța de control judiciar a validat obligarea pârâtei la plata către reclamantă a sumei menționate. Așa fiind, recursul declarat de pârâta SC SDV SCAC SRL împotriva deciziei nr.8 din 1 februarie 2006 a Curții de Apel Suceava, Secția Comercială, contencios administrativ și fiscal, a fost respins ca nefondat, făcându-se aplicarea art.312 alin.(1) C.proc.

civ. Cu aplicarea dispozițiilor art.274 alin. (1) C. proc. civ. recurenta a fost obligată să plătească intimatei reclamante suma de 5.300 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.