ÎCCJ, decizie (scj.ro #83386)

ÎCCJ, decizie (scj.ro #83386) (Înalta Curte de Casație și Justiție)

combinat.

Răspunderea cărăușului.

Termenul de prescripție aplicabil

Cuprins pe materii: Drept comercial. Contract de comision

Index alfabetic:

-comision

-comitent

-comisionar

-contract de expediție de mărfuri pentru

transport

în trafic combinat

C.com.,

art.406 alin.(2)

Pârâta fiind o casă de  expediții , contractul de

transport a unui container din România în Maroc , încheiat de reclamantă

cu aceasta, este un contract de expediție  de mărfuri

pentru transport  în trafic combinat , contract nenumit  în codul

comercial român, supus dispozițiilor ce reglementează contractul de

comision cu care are o esență comună, expediționarul având

figura comisionarului față de  reclamanta-comitent.

Contractul de expediție de mărfuri pentru transport în trafic

combinat dintre părți  nu poate fi identificat cu însuși

contractul de transport, care s-a încheiat de către pârâta

expediționist cu transportatorul rutier și cu transportatorul

maritim, termenul de prescripție  al  dreptului  la

acțiune  al reclamantei  intimate față de recurenta

pârâtă  fiind  termenul de drept comun de 3 ani, care curge de

la data la care reclamanta era îndreptățită  să

primească de la cumpărătorul din Casablanca contravaloarea

mărfii, ca urmare a predării acesteia de către

cărăuș, contra exemplarelor originale ale documentelor de

transport.

(Secția comercială, decizia nr.2833 din 27 septembrie 2007)

Prin acțiunea înregistrată la 10 august 2005, reclamanta S.C.

L. SA Botoșani, a chemat în judecată pe pârâta S.C. SDV SCAC România

SRL București, solicitând instanței să oblige pârâta să-i

plătească suma de 42.248,98 Euro (1.673.651.094 lei ROL),

reprezentând contravaloarea mărfii încredințate pentru a fi

transportată și predată beneficiarului din Casablanca, Maroc,

respectiv societății „REDVIS”, marfă nepredată

destinatarului.

Prin sentința nr.498 din 27 septembrie 2005, Tribunalul Botoșani,

Secția comercială și de contencios administrativ, a admis

acțiunea și a obligat pârâta să-i plătească suma de

42.248,98 Euro, în echivalent în lei, la data plății, reprezentând

contravaloare marfă, reținându-se că pârâta, în calitate de

cărăuș, este răspunzătoare de marfa

încredințată spre transport, din momentul în care a primit marfa

și până la momentul predării ei destinatarului și emiterea

de către acesta a documentelor originale de transport; fiind,

totodată, răspunzătoare „pentru faptele subordonaților

săi, ale tuturor cărăușilor succesivi și ale

oricărei alte persoane, căreia i-a încredințat efectuarea

transportului” (art.423 C.com.); precum și, că pârâta recunoaște

că a eliberat marfa în portul de destinație fără a primi

actele originale, respectiv factura, packing-listul și conosamentul, acte

ce permiteau ridicarea containerului cu marfa din portul de destinație.

Apelul declarat de pârâtă împotriva sentinței instanței de fond

a

fost respins, prin decizia nr.8 din 1 februarie

2006 a Curții de Apel Suceava, Secția comercială, contencios

administrativ și fiscal, prin care  au fost respinse și

excepțiile invocate de apelantă, privind prescripția

extinctivă a dreptului reclamantei la acțiune, a lipsei

calității procesual pasive a apelantei și a încălcării

dreptului la apărare.

Pentru a decide astfel, instanța de apel a reținut că apelanta a

fost legal citată pentru termenele de judecată iar cererea de amânare

a judecării cauzei, formulată de apelantă, a fost primită o

zi după termenul de judecată, ea neîndeplinind cerințele art.156

alin.(1) C.proc.civ., în cauză  nefiind incident termenul de 6 luni,

prevăzut de art.4 lit.e) din Decretul nr.167/1958, ci termenul de

prescripție de 1 an,  prevăzut de art.32/1 din Decretul

451/1972, suspendat la 2 iunie 2004, prin introducerea reclamației

administrative;noul termen de prescripție de un an începând să

curgă de la 23 februarie 2005, data răspunsului la reclamația

menționată. Pârâtul apelant,

în

calitate de cărăuș , are calitate procesuală, fiind chemat

să răspundă pentru neîndeplinirea obligațiilor sale,

conform art.423 C. com. coroborat cu art.421 și 425 C. com.

Instanța de control judiciar a mai reținut  culpa pârâtei,

constând în predarea containerului fără a primi de la beneficiar

originalele actelor opozabile semnate, în lipsa cărora, banca plătitoare

a refuzat plata, fapt recunoscut de pârâtă prin răspunsul dat

reclamației administrative, din 2 iunie 2004, prin adresa din 23 februarie

2005; containerul cu marfă, fiind eliberat, fără să fi fost

returnate, în schimb, actele însoțitoare ale mărfii, respectiv

factura, packing-listul și conosamentul, semnate de reprezentantul legal

al firmei beneficiare.

Împotriva deciziei instanței de apel și a sentinței

instanței de fond, pârâta a declarat recurs, solicitând, cu invocarea

motivelor prevăzute de art.304 pct.5,7 și 9 C. proc. civ., admiterea

acestuia și , în principal , anularea deciziei instanței de apel

și a sentinței instanței de fond, cu trimiterea cauzei spre

rejudecare în fond, în vederea formulării cererii de chemare în

garanție și administrării probatoriilor, iar, în subsidiar,

casarea hotărârilor atacate și, pe fond, respingerea acțiunii

reclamantei ca neîntemeiată, cu cheltuieli de judecată.

În fundamentarea recursului său, pârâta a criticat instanța fondului

pentru încălcarea dreptului său la apărare, întrucât, la primul

termen de judecată, deși formulase cerere de amânare a judecării

cauzei pentru lipsă de apărare, nu s-a dat curs cererii,

încălcându-se dispozițiile art.156 C.proc.civ., aspect invocat

și în fața instanței de control judiciar, care nu a considerat

critica întemeiată.

Invocând motivul prevăzut de art.304 pct.9 C.proc.civ., recurenta a

reproșat instanței de apel abuzul de folosință a

forței coercitive a statului, prin omisiunea de a aplica sancțiunea

legală a prescripției, arătând că, în condițiile în

care instanța de fond nu a invocat, din oficiu, excepția

prescripției extinctive, fiind o excepție de ordine publică,

pârâta a invocat-o în apel, întemeindu-se pe dispozițiile art.4 lit.e) din

Decretul nr.167/1958, dar instanța de control judiciar a respins-o.

Recurenta a criticat instanța de apel pentru greșita aplicare a

legii, respectiv a Convenției CMR de la Geneva, care nu era

incidentă, întrucât contractul de transport, în cauză, este încheiat

între două societăți de naționalitate română, iar

componenta sa rutieră s-a desfășurat exclusiv pe teritoriul

României, în cauză aplicându-se, dispozițiile Decretului nr.167/1958

și Titlul XII, Cartea I, respectiv Titlul II, Cartea IV, Cod comercial

și eventual Convenția Națiunilor Unite privind transporturile pe

mare din 1978, dispoziții potrivit cărora cererea reclamantei ar fi

trebuit îndreptată împotriva ultimului cărăuș (societatea

SCAC Maroc), care este răspunzător  atât față de

expeditor cât și față de cărăușul anterior ,

dacă ar fi predat marfa fără a pretinde depunerea sumei

stabilite ca preț al mărfii și, respectiv, transportului, iar,

pentru mărfurile aflate în păstrarea transportatorului maritim în

portul de încărcare Constanța, pe timpul transportului și în

porturile de descărcare, răspunderea revine cărăușului

MSC SA , Geneva, răspunderea recurentei încetând la 24 noiembrie 2003,

când marfa se găsea încărcată la bordul navei MSC Sydney și

încredințată cărăușului maritim.

Recurenta a criticat instanța de apel și pentru greșita

aplicare a dispozițiilor Convenției privind transporturile pe mare

din 1978, care limitează răspunderea cărăușului la 2

,5

DST/kg.

marfă

, suma

acordată de instanță reclamantei fiind, incorect, stabilită

la 42.248,98 Euro.

Invocând motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.7 C. proc. civ.,

recurenta a criticat instanța de fond, pentru că nu a administrat

probe de natură să dovedească raporturile contractuale cu

societatea REDVIS Casablanca,  Maroc și prețul corect al

mărfii, pretins de reclamantă, omițând să verifice

calitatea procesuală a părților și pronunțând o

sentință contradictorie prin care , deși, s-a reținut

că transportul a fost efectuat la termen și în bune condițiuni

de către pârâta recurentă, o obligă, totuși, pe aceasta la

plata prețului mărfurilor, fără a fi fost demonstrat

prejudiciul suportat de reclamantă.

Recursul nu

este

fondat.

Invocând motivul de recurs prevăzut de art.304 pct.5 C.

proc.civ.,

recurenta a reluat, în fapt, critica formulată în apel, ridicând, din nou,

excepția încălcării dreptului său la apărare, prin

neacordarea de către instanța de fond a unui nou termen de

judecată, pentru lipsă de apărare, excepție examinată

și respinsă întemeiat de instanța de apel. Aceasta din urmă

a reținut corect că recurenta pârâtă a fost citată legal la

29 august 2005, pentru termenul din 27 septembrie 2005, având timpul necesar

pentru formularea apărărilor, iar scrisoarea, cuprinzând cererea

pentru acordarea unui nou termen, a parvenit instanței după termenul

de dezbateri, în fond .

Excepția lipsei calității procesuale pasive a recurentei pârâte

a fost,corect, respinsă de instanța de apel, care a reținut ca

incidente, în cauză, dispozițiile art.423 și ale art.425 C.com.

Din actele dosarului rezultă că soluția instanței de apel a

fost corectă, dar nu în temeiul dispozițiilor art.421, art.423

și ale art.425 C. com., ci în baza art.406 alin. (2) C.com., potrivit

căruia „comitentul

nu are

acțiune în contra

persoanelor cu care a contractat comisionarul și nici acestea nu au vreo

acțiune în contra comitentului”. Cum pârâta este o casă de

expediții, contractul încheiat de reclamantă cu aceasta este, deci,

un contract de expediție de mărfuri pentru transport în trafic

combinat, contract nenumit în codul comercial român, supus dispozițiilor

ce reglementează contractul de comision cu care are o esență

comună, expediționarul având figura comisionarului față de

reclamanta – comitent.

De altfel, containerul încărcat

cu marfa vândută a fost remis pârâtei, tocmai spre a fi expediat

cumpărătorului din Maroc.

De asemenea, instanța de apel a respins, în mod corect, excepția

prescripției extinctive, invocată de pârâta recurentă, deși

s-a raportat,  eronat , la dispozițiile Convenției de la Geneva

din 1956 referitoare la contractul de transport internațional de

mărfuri pe șosele, instrument interstatal, la care România a aderat

prin Decretul nr.451/1972, dar care nu este incident în cauză.

Instanța a stabilit că, în cauză, nu are incidență

termenul de prescripție de 6 luni, prevăzut de art.4 lit.e) din

Decretul nr.167/1958, care avea aplicabilitate numai raporturilor dintre

organizațiile socialiste de stat, acesta fiind caduc în condițiile actuale

ale economiei de piață, așa cum a stabilit expres Curtea

Constituțională, prin decizia nr.72 din 5 iulie 1994. Astfel, între

părțile în litigiu, existând un contract de expediție de

mărfuri pentru transport în trafic combinat, care nu poate fi identificat

cu însuși contractul de transport, care s-a încheiat de către pârâta

expediționist cu transportatorul rutier și cu transportatorul

maritim, termenul de prescripție al dreptului la acțiune al

reclamantei intimate față de recurenta pârâtă este termenul de

drept comun de 3 ani, care curge de la data la care reclamanta era

îndreptățită să primească de la cumpărătorul

din Casablanca, contravaloarea mărfii, ca urmare a predării acesteia

de către cărăuș contra exemplarelor originale ale

documentelor de transport – factură, packing-list și conosament,

respectiv, din luna aprilie 2004 iar, la 4 iulie 2005, data acțiunii,

termenul de prescripție nu era împlinit. Cum în cauză

părțile nu au probat că ar fi convenit să aplice normele

standardizate, elaborate sub egida Uniunii Societăților de

Expediții din România (USER), procedura reclamației administrative

prealabile nu era obligatorie, deși reclamanta a înțeles să o

urmeze,

fără

a putea fi luate în

considerare dispozițiile Convenției CMR, care nu sunt incidente în

cauză.

Curtea nu a luat în considerare nici dispozițiile Convenției

de la Hamburg din 1978 privind transportul de mărfuri pe mare,

ratificată atât de România cât și de Maroc, întrucât acestea

vizează contractul de transport încheiat de recurenta pârâtă cu

transportatorul naval, MSC SA Geneva, iar nu contractul de expediție de

mărfuri pentru transport încheiat cu reclamanta intimată.

Din corespondența purtată de părți rezultă că

recurenta pârâtă a recunoscut că biroul său din

Casablanca

, ca destinatar al transportului,

are

culpa de a nu fi cerut, potrivit instrucțiunilor reclamantei, exemplarul

original al documentelor de transport, spre a elibera containerul cu marfă

cumpărătorului REVDIS din

Casablanca

și s-a angajat să depună diligențe pentru a

recupera contravaloarea mărfii, de 42.248,98 euro. În mod corect,

instanța de control judiciar a validat obligarea pârâtei

la plata

către reclamantă a sumei menționate.

Așa fiind, recursul  declarat de pârâta SC SDV SCAC SRL împotriva deciziei

nr.8 din 1 februarie 2006 a  Curții de Apel Suceava, Secția

Comercială, contencios administrativ și fiscal,  a fost respins

ca nefondat, făcându-se aplicarea art.312 alin.(1) C.proc.

civ.

Cu aplicarea dispozițiilor art.274 alin.

(1) C. proc.

civ. recurenta a fost obligată să plătească intimatei

reclamante suma de 5.300 lei,

cu

titlu de

cheltuieli de judecată, constând în onorariu de avocat.