ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2893/2003

S-a luat în examinare recursul declarat de reclamanta SC „I.” SA Constanța împotriva deciziei nr.694 din 4 mai 2001 a Curții de Apel București, Secția a VI-a comercială. La apelul nominal au lipsit părțile: recurenta reclamantă SC „I.”SA Constanța și intimata pârâtă SC „P. T. I”. SRL București. Procedura legal îndeplinită. S-a referit de către magistratul asistent că recursul este timbrat și că părțile au solicitat judecarea cauzei în lipsă, conform art.242 pct.2 Cod procedură civilă. Curtea constatând cauza în stare de judecată o reține spre soluționare. CURTEA, Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la 29 august 2000 reclamanta SC „I.” SA Constanța a chemat în judecată pe pârâta SC „P.

T. I.” SRL București pentru a fi obligată la plata contravalorii sumei de 2.900 $ (la cursul valutar de la data plății sau de la rămânerea definitivă a hotărârii), plus dobânzi calculate potrivit art.43 din Codul Comercial, cu cheltuieli de judecată. În motivarea acțiunii, reclamanta a susținut că, în baza comenzilor emise de pârâtă a efectuat pentru aceasta trei transporturi internaționale pe ruta România – Turcia dar societatea beneficiară nu i-a plătit contravaloarea transporturilor din 17 iunie 1999. În cursul soluționării litigiului, reclamanta a precizat că dobânzile pretinse sunt în sumă de 1099 $ SUA. Prin sentința civilă nr.8480 din 18 decembrie 2000 Tribunalul București – Secția Comercială a admis excepția prescripției dreptului material la acțiune și a fost respinsă acțiunea reclamantei ca prescrisă.

Pentru a pronunța această soluție, instanța de fond a reținut că de la efectuarea transportului până la introducerea acțiunii s-a depășit termenul special de prescripție prevăzut de Convenția referitoare la contractul de transport internațional al mărfii pe șosele (CMR). Hotărârea instanței de fond a rămas definitivă în baza deciziei nr.694 din 4 mai 2001 prin care Curtea de Apel București – Secția a VI-a Comercială a respins ca nefondat apelul declarat de societatea comercială reclamantă.

Cu actul înregistrat la 3 iulie 2001 reclamanta SC” I.” SA Constanța a formulat recurs împotriva acestei decizii susținând – în esență – următoarele: - termenul de un an prevăzut de art.32 din Convenția CMR este în realitate, de 1 an și 3 luni, iar acest termen nu a fost depășit; - singurul document care obligă la plata prețului transportului este factura și numai de la emiterea acestui document se poate calcula termenul de prescripție; - în speță poate fi aplicat și termenul de prescripție de 3 ani prevăzut de art.32 din convenție pentru situațiile de culpă gravă. Recursul reclamantei este nefondat.

Din actele dosarului rezultă că obiectul litigiului îl constituie contravaloarea celor trei transporturi internaționale efectuate cu trei autocamioane pe ruta România – Turcia, la data de 5 aprilie, 27 aprilie și 6 mai 1999, așa cum rezultă din contractele de transport depuse la dosarul tribunalului (filele 7,9 și 13). În conformitate cu prevderile art.32pct.1 lit.c Convenția referitoare la transportul internațional de mărfuri pe șosele (CMR) aprobată prin Decretul nr.451/1972, acțiunile îndreptate împotriva cărăușului având ca temei contractul de transport se prescriu în termen de un an, termenul fiind calculat după expirarea celor trei luni calculate de la data încheierii contractului de transport.

În speță, așa cum s-a arătat, ultimul transport s-a efectuat la 6 mai 1999, ceea ce înseamnă că termenul de prescripție a început să curgă la 6 august 1999, (după 3 luni de la transport) dată față de care, termenul special de prescripție s-a împlinit la 6 august 2000. Cum acțiunea a fost înregistrată la 25 august 2000 (data poștei) înseamnă că, în mod justificat instanțele au reținut că dreptul reclamantei era prescris la data introducerii acțiunii, conform legii speciale aplicabile în speță. Susținerea reclamantei recurente – ce constituie cea de a doua critică – potrivit căreia termenul de prescripție curge de la data emiterii facturii nu poate fi primită față de conținutul prevederilor legale citate, transportatorul având obligația de a emite documentele de plată într-un termen care să-i permită recuperarea contravalorii transportului în termenul de prescripție.

Reclamanta a mai susținut că, în speță, ar putea fi aplicat și termenul de 3 ani prevăzut de CMR pentru situațiile de culpă gravă dar nici acest motiv nu poate fi primit întrucât nu s-a făcut dovezi în acest sens, iar recursul reclamantei va fi respins ca nefondat conform art.312 din Codul de procedură civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de reclamanta SC „I.” SA Constanța împotriva deciziei nr.694 din 4 mai 2001 a Curții de Apel București, Secția a VI-a Comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțata în ședință publică, astăzi 4 iunie 2003.