ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2893/2003

S-a luat în examinare recursul declarat de

reclamanta SC „I.” SA Constanța împotriva deciziei nr.694 din 4 mai 2001 a

Curții de Apel București, Secția a VI-a comercială.

La apelul nominal au lipsit părțile:

recurenta reclamantă SC „I.”SA Constanța și intimata pârâtă

SC „P. T. I”. SRL București.

Procedura legal îndeplinită.

S-a referit de către magistratul asistent

că recursul este timbrat și că părțile au solicitat

judecarea cauzei în lipsă, conform art.242 pct.2 Cod procedură

civilă.

Curtea constatând cauza în stare de judecată o

reține spre soluționare.

CURTEA,

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la 29 august

2000 reclamanta SC „I.” SA Constanța a chemat în judecată pe pârâta

SC  „P. T. I.” SRL București pentru a fi obligată la plata

contravalorii sumei de 2.900 $ (la cursul valutar de la data plății

sau de la rămânerea definitivă a hotărârii), plus dobânzi

calculate potrivit art.43 din Codul Comercial, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta a

susținut că, în baza comenzilor emise de pârâtă a efectuat

pentru aceasta trei transporturi internaționale pe ruta România – Turcia

dar societatea beneficiară nu  i-a plătit contravaloarea

transporturilor din 17 iunie 1999.

În cursul soluționării litigiului,

reclamanta a precizat că dobânzile pretinse sunt în sumă de 1099 $

SUA.

Prin sentința civilă nr.8480 din 18

decembrie 2000 Tribunalul București – Secția Comercială a admis

excepția prescripției dreptului material la acțiune și a

fost respinsă acțiunea reclamantei ca prescrisă.

Pentru a pronunța această soluție,

instanța de fond a reținut că de la efectuarea transportului

până la introducerea acțiunii s-a depășit termenul special

de prescripție prevăzut de Convenția referitoare la contractul de

transport internațional al mărfii pe șosele (CMR).

Hotărârea instanței de fond a rămas

definitivă în baza deciziei nr.694 din 4 mai 2001 prin care Curtea de Apel

București – Secția a VI-a Comercială a respins ca nefondat

apelul declarat de societatea comercială reclamantă.

Cu actul înregistrat la 3 iulie 2001 reclamanta SC”

I.” SA Constanța a formulat recurs împotriva acestei decizii

susținând – în esență – următoarele:

- termenul de un an prevăzut de art.32 din Convenția

CMR este în realitate, de 1 an și 3 luni, iar acest termen nu a fost

depășit;

- singurul document care obligă la plata prețului

transportului este factura și numai de la emiterea acestui document se

poate calcula termenul de prescripție;

- în speță poate fi aplicat și termenul de

prescripție de 3 ani prevăzut de art.32 din convenție pentru

situațiile de culpă gravă.

Recursul reclamantei este nefondat.

Din actele dosarului rezultă că obiectul litigiului îl

constituie contravaloarea celor trei transporturi internaționale efectuate

cu trei autocamioane pe ruta România – Turcia, la data de 5 aprilie, 27 aprilie

și 6 mai 1999, așa cum rezultă din contractele de transport

depuse la dosarul tribunalului (filele 7,9 și 13).

În conformitate cu prevderile art.32pct.1 lit.c Convenția

referitoare la transportul internațional de mărfuri pe șosele

(CMR) aprobată prin Decretul nr.451/1972, acțiunile îndreptate

împotriva cărăușului având ca temei contractul de transport se

prescriu în termen de un an, termenul fiind calculat după expirarea celor

trei luni calculate de la data încheierii contractului de transport.

În speță, așa cum s-a arătat, ultimul

transport s-a efectuat la 6 mai 1999, ceea ce înseamnă că termenul de

prescripție a început să curgă la 6 august 1999, (după 3

luni de la transport) dată față de care, termenul special de

prescripție s-a împlinit la 6 august 2000.

Cum acțiunea a fost înregistrată la 25 august 2000

(data poștei) înseamnă că, în mod justificat instanțele au

reținut că dreptul reclamantei era prescris la data introducerii

acțiunii, conform legii speciale aplicabile în speță.

Susținerea reclamantei recurente – ce  constituie cea de a

doua critică – potrivit căreia termenul de prescripție curge de

la data emiterii facturii nu poate fi primită față de

conținutul prevederilor legale citate, transportatorul având

obligația de a emite documentele de plată într-un termen care

să-i permită recuperarea contravalorii transportului în termenul de

prescripție.

Reclamanta a mai susținut că, în

speță, ar putea fi aplicat și termenul de 3 ani prevăzut de

CMR pentru situațiile de culpă gravă dar nici acest motiv nu

poate fi primit întrucât nu s-a făcut dovezi în acest sens, iar recursul

reclamantei va fi respins ca nefondat conform art.312 din Codul de

procedură civilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge recursul declarat de reclamanta SC „I.” SA

Constanța împotriva deciziei nr.694 din 4 mai 2001 a Curții de Apel

București, Secția a VI-a Comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțata în ședință publică,

astăzi  4 iunie 2003.