ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 923/2008

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la data de 22 octombrie 2004, reclamanta R.A. M. Of. a chemat în judecată pârâta SC U.G. SA solicitând ca în baza sentinței ce se va pronunța să fie obligată la plata sumei de 28.951.547.625 lei contravaloarea în euro a transportului, a taxelor și comisioanelor vamale, reprezentând prejudiciul creat acesteia prin nerespectarea clauzelor contractului nr. 53/2004. În susținerea pretențiilor reclamanta a arătat că prin contractul încheiat pârâta s-a obligat să presteze servicii de transport, încărcare-descărcare a bunurilor proprietatea beneficiarului în condiții de siguranță, cu mijloace de transport și personalul transportatorului și cu asigurarea de către acesta a cablurilor, cârligelor și celorlalte materiale necesare deplasării în bune condiții a bunurilor stabilite.

La data de 2 aprilie 2004, cu ocazia efectuării unui transport, șoferul a efectuat o manevră greșită de întoarcere, urmare căruia utilajele au fost răsturnate și la impactul cu solul au fost avariate. Prin întâmpinare pârâta a ridicat excepția prescripției dreptului la acțiune și pe fond a solicitat respingerea acțiunii ca neîntemeiată. La data de 10 iunie 2005, prin încheierea de ședință a fost respinsă excepția prescripției dreptului la acțiune reținând că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 956 C. com., întrucât părțile prin voința lor au determinat natura contractului ca fiind unul de prestări servicii. Tribunalul București, prin sentința nr. 4808 din 9 iunie 2006, a admis acțiunea și a obligat pârâta la plata sumei de 28.951.547.625 lei ce va fi actualizată la momentul executării reprezentând contravaloare utilaje degradate la transport și taxe vamale.

Pentru a se pronunța astfel, instanța de fond a reținut că argumentul invocat de pârâtă că nu a cunoscut tipul utilajelor ce urmau a fi transportate este nedovedit având în vedere comenzile ferme emise de reclamantă din 30 martie 2004, 31 martie 2004 și 1 aprilie 2004, astfel încât conform art. 415 pct. 1 C. com., a fost precizată natura, greutatea și măsura lucrului transportat. Probele administrate cauzei, inclusiv expertiza, au subliniat neasigurarea corespunzătoare a încărcăturii în privința deplasării pe orizontală precum și efectuarea unei manevre bruște de frânare, transportatorul fiind persoana de specialitate, calificată să știe cum anume trebuie încărcate și asigurate bunurile încredințate spre transport.

Împotriva acestei soluții a promovat apel pârâta motivat de faptul că instanța a interpretat greșit contractul de transport schimbându-i natura în contract de prestări servicii. Dintre pretențiile inserate în obiectul contractului, principală a fost prestația de transport, celelalte fiind accesorii. În acest mod, s-a respins în mod nefondat excepția prescripției dreptului la acțiune, astfel cum este reglementată de dispozițiile art. 956 alin. (1) C. com. Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, prin decizia nr. 11 din 12 ianuarie 2007, a admis apelul, a schimbat în tot sentința criticată și a admis excepția prescripției dreptului la acțiune, respingând cererea ca fiind prescrisă.

În motivarea soluției, instanța de control judiciar a reținut că obiectul contractului încheiat între părți la data de 17 februarie 2004 constă în prestarea de servicii de transport, încărcarea, descărcarea bunurilor (art. 1 din contract) fiind evident că prestația principală pe care părțile au avut-o în vedere a fost aceea de transport, celelalte având caracter accesoriu și adiacente transportului. Au fost înlăturate susținerile intimatei în sensul că am fi în prezența unui contract de prestări servicii întrucât denumirea dată de părți contractului nu determină regimul juridic aplicabil acestuia, calificarea juridică a contractului făcându-se prin interpretarea clauzelor contractuale conform regulilor înscrise în art. 977 și urm. C. civ.

S-a mai reținut că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 956 C. com., potrivit cărora în acțiunile contra cărăușilor derivând din contractul de transport, termenul de prescripție este de 6 luni și, în caz de pierdere parțială sau avarie curge de la data predării mărfurilor în primirea destinatarului. Având în vedere că prestațiile de transport s-au efectuat la data de 2 aprilie 2004, iar cererea de chemare în judecată a fost formulată la data de 22 octombrie 2004, instanța de apel a constatat prescrisă acțiunea. Împotriva acestei soluții a declarat recurs reclamanta criticile vizând aspecte de nelegalitate fiind invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.

Se susține că în mod eronat instanța de apel a reținut că contractul încheiat ar fi fost un contract de transport, interpretând în mod greșit actul juridic dedus judecății și schimbându-i natura vădit neîndoielnică a acestuia de contract de prestări servicii astfel cum au convenit de comun acord părțile așa cum rezultă din însuși obiectul acestuia. Natura contractului de prestări servicii rezultă din voința reală a părților și calificarea expresă a contractului. Prestatorul, SC U.G. SA, susține recurenta avea obligația să presteze, pe lângă serviciile de transport și servicii de încărcare și descărcare a bunurilor în condiții de siguranță, aceasta fiind de fapt obligația principală a intimatei raportat la importanța bunurilor care trebuia mutate, respectiv utilajele sale tipografice.

Se mai susține că hotărârea instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii. Greșita admitere a excepției prescripției dreptului la acțiune având în vedere că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 956 C. com., care se referă exclusiv la transportul maritim. Chiar în ipoteza în care contractul ar fi considerat unul de transport rutier, termenul de prescripție ar fi de trei ani. Pe de altă parte recurenta susține că doctrina recunoaște unanim efectul suspensiv al termenului de prescripție pe care îl are procedura prealabilă, existentă în majoritatea reglementărilor referitoare la contractul de transport. Potrivit art. 720 1 C. proc. civ., îndeplinirea procedurii concilierii directe presupune respectarea termenului de 30 de zile care începe să curgă de la data convocării la conciliere.

În speță, pârâta a fost convocată la conciliere directă la data de 8 iunie 2004, în interiorul termenului de prescripție de 6 luni fiind suspendat până la data de 8 iulie 2004 când a început să curgă un nou termen de prescripție. Pe de altă parte recurenta susține că intimata a recunoscut debitul cu ocazia încheierii procesului-verbal de conciliere încheiat la data de 8 iulie 2004. Intimata a depus întâmpinare prin care solicită respingerea recursului motivat de faptul că prestația principală avută în vedere a fost aceia de deplasare (mutare) a unor utilaje din locul indicat de recurentă la destinația precizată tot de aceasta, principala prestație fiind aceea de transport, că temeiul legal invocat a fost art. 430 C. com.

și că dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ., reglementează procedura concilierii directe, nu atribuie acesteia caracter suspensiv al prescripției. Recursul este nefondat. Potrivit art. 977 și urm. C. civ., calificarea juridică se face după intenția comună a părților contractante, iar nu după sensul literal al termenilor folosiți. De asemenea, art. 982 C. civ., consacră principiul interpretării sistematice stipulând că, clauzele convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul ce rezultă prin actul întreg. Din examinarea clauzelor contractului rezultă fără putință de tăgadă, că părțile au avut intenția de a încheia un contract de transport de mărfuri, iar împrejurarea că s-a dat contractului o altă denumire nu poate produce efecte juridice cu privire la natura acestuia.

Astfel contractul de transport este acel contract prin care cărăușul denumit și transportator, se obligă față de expeditor (călător) să transporte de la un loc la altul persoane, mărfuri, bagaje, un bun material denumit generic încărcătură, cu ajutorul unui mijloc de transport în schimbul unui preț pe care să le dea destinatarului. Contractul de transport se încadrează, în raport cu dispozițiile art. 1470 alin. (2) în categoria locațiunii de lucrări, iar potrivit art. 1474 C. civ., este o locațiune de servicii. În realitate, contractul de transport nu este numai de locațiune (o închiriere) a mijlocului de transport ci mai ales o prestație de servicii deoarece obiectul de activitate constă în deplasarea în spațiu a unor persoane sau mărfuri.

De remarcat că în orice transport, cum este și cazul în speță, găsim următoarele elemente ale locațiunii de servicii: o prestație, o remunerație a serviciului prestat, independența juridică a cărăușului. Cărăușul, prin urmare, își oferă serviciile sale și un vehicol propriu expeditorului, în vederea transportării unui lucru la o destinație indicată de expeditor. Remunerarea pe care o primește cărăușul include și prețul închirierii vehicolului, nu numai a serviciului în sine. Dacă aceste caracteristici sunt reunite convenția este un contract de transport, orice denumire i-ar da părțile. De altfel, temeiul juridic al cererii introductive, precum și exprimarea folosită în acțiunea principală a fost art. 430 C. com., situație din care rezultă că însăși recurenta a apreciat că convenția intervenită are caracterul unui contract de transport.

Nu se poate reține că, în speță, s-a făcut o interpretare eronată a dispozițiilor art. 956 alin. (1) C. com., care reglementează prescripția dreptului la acțiune pentru pagubele cauzate de cărăuș atâta timp cât legiuitorul folosește sintagma, ori într-o piață de pe uscat legată prin calea ferată cu o piață maritimă. Pe cale de consecință, în speță, se aplică termenul de prescripție de 6 luni în speță acțiunea izvorând din contract de transport indiferent de mijlocul de transport, în măsura în care prin legi speciale nu este stipulat un alt termen. Așa cum a reținut și instanța de apel dispozițiile legale menționate nu au fost abrogate în mod expres prin Decretul nr. 167/1958. În aceste condiții, având în vedere că prestațiile de transport s-au efectuat la data de 2 aprilie 2004, iar cererea introductivă a fost înregistrată la rolul instanței la data de 22 octombrie 2004, în mod judicios instanța de apel a statuat că acțiunea reclamantei – recurente este prescrisă.

Susținerile recurentei cu privire la suspendarea și întreruperea prescripției sunt nefondate având în vedere că dispozițiile art. 720 1 C. proc. civ., care reglementează procedura concilierii directe, nu atribuie acesteia caracter suspensiv al prescripției. Este știut că motivele de întrerupere sau suspendare ale prescripției sunt de ordine publică fiind expres și limitativ prevăzute de lege. Față de cele arătate văzând dispozițiile art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 274 C. proc. civ.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamanta R.A. M. OF. BUCUREȘTI, împotriva deciziei nr. 11 din 12 ianuarie 2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Obligă recurenta la 39.490,15 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 6 martie 2008.