ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 923/2008
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 923/2008 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2008)
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor
din dosar, constată următoarele:
Prin acțiunea înregistrată
la data de 22 octombrie 2004, reclamanta R.A. M. Of. a chemat în judecată
pârâta SC U.G. SA solicitând ca în baza sentinței ce se va pronunța să fie
obligată la plata sumei de 28.951.547.625 lei contravaloarea în euro a
transportului, a taxelor și comisioanelor vamale, reprezentând prejudiciul
creat acesteia prin nerespectarea clauzelor contractului nr. 53/2004.
În susținerea pretențiilor
reclamanta a arătat că prin contractul încheiat pârâta s-a obligat să presteze
servicii de transport, încărcare-descărcare a bunurilor proprietatea
beneficiarului în condiții de siguranță, cu mijloace de transport și personalul
transportatorului și cu asigurarea de către acesta a cablurilor, cârligelor și
celorlalte materiale necesare deplasării în bune condiții a bunurilor stabilite.
La data de 2 aprilie 2004,
cu ocazia efectuării unui transport, șoferul a efectuat o manevră greșită de
întoarcere, urmare căruia utilajele au fost răsturnate și la impactul cu solul
au fost avariate.
Prin întâmpinare pârâta a
ridicat excepția prescripției dreptului la acțiune și pe fond a solicitat
respingerea acțiunii ca neîntemeiată.
La data de 10 iunie 2005,
prin încheierea de ședință a fost respinsă excepția prescripției dreptului la
acțiune reținând că în speță nu sunt aplicabile dispozițiile art. 956 C. com.,
întrucât părțile prin voința lor au determinat natura contractului ca fiind
unul de prestări servicii.
Tribunalul București, prin
sentința nr. 4808 din 9 iunie 2006, a admis acțiunea și a obligat pârâta la
plata sumei de 28.951.547.625 lei ce va fi actualizată la momentul executării
reprezentând contravaloare utilaje degradate la transport și taxe vamale.
Pentru a se pronunța astfel,
instanța de fond a reținut că argumentul invocat de pârâtă că nu a cunoscut
tipul utilajelor ce urmau a fi transportate este nedovedit având în vedere
comenzile ferme emise de reclamantă din 30 martie 2004, 31 martie 2004 și 1
aprilie 2004, astfel încât conform art. 415 pct. 1 C. com., a fost precizată
natura, greutatea și măsura lucrului transportat.
Probele administrate cauzei,
inclusiv expertiza, au subliniat neasigurarea corespunzătoare a încărcăturii în
privința deplasării pe orizontală precum și efectuarea unei manevre bruște de
frânare, transportatorul fiind persoana de specialitate, calificată să știe cum
anume trebuie încărcate și asigurate bunurile încredințate spre transport.
Împotriva acestei soluții a
promovat apel pârâta motivat de faptul că instanța a interpretat greșit
contractul de transport schimbându-i natura în contract de prestări servicii.
Dintre pretențiile inserate
în obiectul contractului, principală a fost prestația de transport, celelalte
fiind accesorii.
În acest mod, s-a respins în
mod nefondat excepția prescripției dreptului la acțiune, astfel cum este
reglementată de dispozițiile art. 956 alin. (1) C. com.
Curtea de Apel București, secția
a V-a comercială, prin decizia nr. 11 din 12 ianuarie 2007, a admis apelul, a
schimbat în tot sentința criticată și a admis excepția prescripției dreptului
la acțiune, respingând cererea ca fiind prescrisă.
În motivarea soluției,
instanța de control judiciar a reținut că obiectul contractului încheiat între
părți la data de 17 februarie 2004 constă în prestarea de servicii de
transport, încărcarea, descărcarea bunurilor (art. 1 din contract) fiind
evident că prestația principală pe care părțile au avut-o în vedere a fost
aceea de transport, celelalte având caracter accesoriu și adiacente
transportului.
Au fost înlăturate
susținerile intimatei în sensul că am fi în prezența unui contract de prestări
servicii întrucât denumirea dată de părți contractului nu determină regimul
juridic aplicabil acestuia, calificarea juridică a contractului făcându-se prin
interpretarea clauzelor contractuale conform regulilor înscrise în art. 977 și
urm. C. civ.
S-a mai reținut că în cauză
sunt aplicabile dispozițiile art. 956 C. com., potrivit cărora în acțiunile
contra cărăușilor derivând din contractul de transport, termenul de prescripție
este de 6 luni și, în caz de pierdere parțială sau avarie curge de la data
predării mărfurilor în primirea destinatarului.
Având în vedere că
prestațiile de transport s-au efectuat la data de 2 aprilie 2004, iar cererea
de chemare în judecată a fost formulată la data de 22 octombrie 2004, instanța
de apel a constatat prescrisă acțiunea.
Împotriva acestei soluții a
declarat recurs reclamanta criticile vizând aspecte de nelegalitate fiind
invocate dispozițiile art. 304 pct. 8 și 9 C. proc. civ.
Se susține că în mod eronat
instanța de apel a reținut că contractul încheiat ar fi fost un contract de
transport, interpretând în mod greșit actul juridic dedus judecății și
schimbându-i natura vădit neîndoielnică a acestuia de contract de prestări
servicii astfel cum au convenit de comun acord părțile așa cum rezultă din
însuși obiectul acestuia.
Natura contractului de
prestări servicii rezultă din voința reală a părților și calificarea expresă a
contractului.
Prestatorul, SC U.G. SA,
susține recurenta avea obligația să presteze, pe lângă serviciile de transport
și servicii de încărcare și descărcare a bunurilor în condiții de siguranță,
aceasta fiind de fapt obligația principală a intimatei raportat la importanța
bunurilor care trebuia mutate, respectiv utilajele sale tipografice.
Se mai susține că hotărârea
instanței de apel a fost pronunțată cu aplicarea greșită a legii.
Greșita admitere a excepției
prescripției dreptului la acțiune având în vedere că în speță nu sunt
aplicabile dispozițiile art. 956 C. com., care se referă exclusiv la
transportul maritim.
Chiar în ipoteza în care contractul
ar fi considerat unul de transport rutier, termenul de prescripție ar fi de
trei ani.
Pe de altă parte recurenta
susține că doctrina recunoaște unanim efectul suspensiv al termenului de
prescripție pe care îl are procedura prealabilă, existentă în majoritatea
reglementărilor referitoare la contractul de transport.
Potrivit art. 720
1
C. proc. civ., îndeplinirea procedurii concilierii directe presupune
respectarea termenului de 30 de zile care începe să curgă de la data convocării
la conciliere.
În speță, pârâta a fost
convocată la conciliere directă la data de 8 iunie 2004, în interiorul
termenului de prescripție de 6 luni fiind suspendat până la data de 8 iulie
2004 când a început să curgă un nou termen de prescripție.
Pe de altă parte recurenta
susține că intimata a recunoscut debitul cu ocazia încheierii procesului-verbal
de conciliere încheiat la data de 8 iulie 2004.
Intimata a depus întâmpinare
prin care solicită respingerea recursului motivat de faptul că prestația
principală avută în vedere a fost aceia de deplasare (mutare) a unor utilaje
din locul indicat de recurentă la destinația precizată tot de aceasta,
principala prestație fiind aceea de transport, că temeiul legal invocat a fost art.
430 C. com. și că dispozițiile art. 720
1
C. proc. civ.,
reglementează procedura concilierii directe, nu atribuie acesteia caracter
suspensiv al prescripției.
Recursul este nefondat.
Potrivit art. 977 și urm. C.
civ., calificarea juridică se face după intenția comună a părților
contractante, iar nu după sensul literal al termenilor folosiți.
De asemenea, art. 982 C.
civ., consacră principiul interpretării sistematice stipulând că, clauzele
convențiilor se interpretează unele prin altele, dându-se fiecăreia înțelesul
ce rezultă prin actul întreg.
Din examinarea clauzelor
contractului rezultă fără putință de tăgadă, că părțile au avut intenția de a
încheia un contract de transport de mărfuri, iar împrejurarea că s-a dat
contractului o altă denumire nu poate produce efecte juridice cu privire la
natura acestuia.
Astfel contractul de
transport este acel contract prin care cărăușul denumit și transportator, se
obligă față de expeditor (călător) să transporte de la un loc la altul
persoane, mărfuri, bagaje, un bun material denumit generic încărcătură, cu
ajutorul unui mijloc de transport în schimbul unui preț pe care să le dea
destinatarului.
Contractul de transport se
încadrează, în raport cu dispozițiile art. 1470 alin. (2) în categoria
locațiunii de lucrări, iar potrivit art. 1474 C. civ., este o locațiune de
servicii.
În realitate, contractul de
transport nu este numai de locațiune (o închiriere) a mijlocului de transport
ci mai ales o prestație de servicii deoarece obiectul de activitate constă în
deplasarea în spațiu a unor persoane sau mărfuri.
De remarcat că în orice
transport, cum este și cazul în speță, găsim următoarele elemente ale
locațiunii de servicii: o prestație, o remunerație a serviciului prestat,
independența juridică a cărăușului.
Cărăușul, prin urmare, își
oferă serviciile sale și un vehicol propriu expeditorului, în vederea
transportării unui lucru la o destinație indicată de expeditor.
Remunerarea pe care o
primește cărăușul include și prețul închirierii vehicolului, nu numai a
serviciului în sine.
Dacă aceste caracteristici
sunt reunite convenția este un contract de transport, orice denumire i-ar da
părțile.
De altfel, temeiul juridic
al cererii introductive, precum și exprimarea folosită în acțiunea principală a
fost art. 430 C. com., situație din care rezultă că însăși recurenta a apreciat
că convenția intervenită are caracterul unui contract de transport.
Nu se poate reține că, în
speță, s-a făcut o interpretare eronată a dispozițiilor art. 956 alin. (1) C.
com., care reglementează prescripția dreptului la acțiune pentru pagubele
cauzate de cărăuș atâta timp cât legiuitorul folosește sintagma, ori într-o
piață de pe uscat legată prin calea ferată cu o piață maritimă.
Pe cale de consecință, în
speță, se aplică termenul de prescripție de 6 luni în speță acțiunea izvorând
din contract de transport indiferent de mijlocul de transport, în măsura în
care prin legi speciale nu este stipulat un alt termen.
Așa cum a reținut și
instanța de apel dispozițiile legale menționate nu au fost abrogate în mod
expres prin Decretul nr. 167/1958.
În aceste condiții, având în
vedere că prestațiile de transport s-au efectuat la data de 2 aprilie 2004, iar
cererea introductivă a fost înregistrată la rolul instanței la data de 22
octombrie 2004, în mod judicios instanța de apel a statuat că acțiunea
reclamantei – recurente este prescrisă.
Susținerile recurentei cu
privire la suspendarea și întreruperea prescripției sunt nefondate având în
vedere că dispozițiile art. 720
1
C. proc. civ., care reglementează
procedura concilierii directe, nu atribuie acesteia caracter suspensiv al
prescripției.
Este știut că motivele de
întrerupere sau suspendare ale prescripției sunt de ordine publică fiind expres
și limitativ prevăzute de lege.
Față de cele arătate văzând
dispozițiile art. 312 C. proc. civ., raportat la art. 274 C. proc. civ.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat
de reclamanta R.A. M. OF. BUCUREȘTI, împotriva deciziei nr. 11 din 12 ianuarie
2007, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a comercială, ca
nefondat.
Obligă recurenta la
39.490,15 lei cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință
publică, astăzi 6 martie 2008.