ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 61/2012

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 61/2012 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2012)

Asupra recursului de

față:

Din examinarea lucrărilor dosarului, constată

prin cererea adresată Tribunalului Botoșani, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, reclamanta SC A. SRL – societate în insolvență, prin

lichidator judiciar Cabinet de Insolvență B.D., a solicitat obligarea pârâtei

SC D.I.I.E. SRL Botoșani, la plata sumei totale de 614.503,84 lei, compusă din:

• 138.852,79 lei –

reprezentând rest contravaloare stadii fizice recepționate și semnate în luna

noiembrie 2008;

• 204.902,26 lei –

reprezentând contravaloare stadii fizice realizate în luna decembrie 2008;

• 15.677,60 lei – reprezentând

penalități de întârziere la plata sumelor arătate la petitele anterioare,

calculate până la momentul deschiderii procedurii de insolvență;

• „neconcordanțe din

factura emisă de pârâtă în luna decembrie 2008,î n sumă de 9702,28 lei;

• garanție de bună

execuție de 10% din valoarea contractului încheiat cu pârâta, în sumă de

243.368,91 lei;

Prin sentința nr. 912

din 22 iunie 2010, Tribunalul Botoșani, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a admis în parte acțiunea reclamantei, a obligat

pârâta să plătească acesteia, suma totală de 481.117,11 lei, compusă din

138.852,79 lei rest c/v. stadii noiembrie 2008, din 204.902,26 lei c/v stadii

decembrie 2008, din 15.677,6 lei penalități de întârziere și din 121.684,46 lei

reprezentând 50% din garanția de execuție și a respins, ca prematură, pretenția

pentru rest 50% din garanția de execuție și, ca nefondată, pretenția privind

plata sumei de 9702,28 lei.

Pentru a se pronunța

astfel, prima instanță a reținut – în esență – următoarele:

Părțile au încheiat

contractul de subantrepriză nr. 72 din 10 aprilie 2008 al cărui obiect (art. 2)

îl constituie edificarea de către executantul SC A. SRL și predarea către

„beneficiar” a unui bloc cu două corpuri, conform documentației pusă la

dispoziție, situat în ansamblul B. de la adresa din sectorul 1, București.

Instanța de fond, a

reținut faptul că părțile din contract sunt executantul și antreprenorul

general SC D.I.I.E. SRL Botoșani, acesta din urmă fiind numit în continuare, în

contract, „beneficiar”, respectiv „beneficiarul final”, conform art. 1 din contractul

părților.

Astfel, prima

instanță a conchis că, în tot conținutul contactului, „beneficiarul” se

identifică cu antreprenorul general, respectiv cu societatea pârâtă în cauză,

încât obligația executantului de predare a lucrării este către această

societate.

„Beneficiarul final”

nu intervine în contractul de subantrepriză, el având însă calitatea de

investitor, în sensul art. 2 alin. (1) din H.G. nr. 273/1994, în timp ce SC D.I.I.E.

SRL Botoșani are calitatea de executant, în înțelesul art. 2 alin. (2) din

același act normativ, în cadrul creat de contractul de antrepriză.

Pe cale de

consecință, tribunalul a reținut că recepția lucrărilor realizate de executant

în raport de antreprenorul general și, ca urmare, plata stadiilor fizice

finalizate, s-a realizat în conformitate cu prevederile art. 10 și art. 5 din

contract, și nu presupuneau nicio manifestare din partea beneficiarului final,

al investitorului SC I. SA invocat în întâmpinare de către pârâtă.

Potrivit art. 10 din

contractul de antrepriză, realizarea recepției lucrărilor presupune trimiterea

unei înștiințări de către executant și reunirea reprezentanților executantului

și beneficiarului antreprenor general și efectuarea de constatări ce se

finalizează cu întocmirea și semnarea procesului – verbal de recepție, în care

se consemnează dacă este cazul, eventualele neconformități ce trebuie

remediate.

Instanța de fond a

reținut că beneficiarul are dreptul de a încredința lucrările de remediere unui

terț executant, dar este obligat să notifice aceasta executantului (art. 11, alin.

(5) contract).

Potrivit art. 5 din

contract, pe baza proceselor verbale de constatare ce s-au întocmit la recepția

lucrărilor, executantul întocmește situațiile de lucrări, le înaintează spre

avizare în 12 zile către beneficiar și apoi emite factura de plată

corespunzătoare, cu scadența în 12 zile lucrătoare de la emitere, sub

sancțiunea de penalități de 0,2 % (art. 11 alin. (1)). Suplimentar, art. 5 alin.

(2) condiționează achitarea stadiilor de prezentarea de către executant a

documentelor de calitate și, pe de altă parte, beneficiarul antreprenor general

poate reține din situațiile de lucrări contravaloarea rapoartelor de

neconformitate (art. 11, alin. (7)).

Potrivit dispozițiilor

art. 1 din contract, garanția de bună execuție și de bună executare a

contractului reprezintă suma de care beneficiarul antreprenor general urmează

să-și acopere prejudiciile cauzate de executant și reprezintă 10 % din valoarea

contractului, ce se constituie prin reținerea a 10 % din valoarea fiecărui

stadiu fizic executat.

În conformitate cu art.

5.4 din contract, 50 % din garanție se restituie după semnarea procesului –

verbal de terminare a lucrărilor, iar restul de 50 % la sfârșitul perioadei de

garanție a ultimei lucrări.

În paralel cu cele

reținute în interpretarea contractului de subantrepriză nr. 72/2008, tribunalul

în ceea ce privește stadiile fizice executate în luna noiembrie 2008 a

constatat faptul că, pârâta nu a contestat existența și realizarea acestora,

executând și o plată parțială în sumă de 15.000 lei, acest din urmă aspect

nefiind, de asemenea, contestat.

În ce privește

stadiile aferente lunii decembrie 2008 și pentru care reclamanta a emis factura

nr. 108 din 30 octombrie 2009, părțile nu au realizat recepția lucrărilor,

pârâta invocând opoziția la aceasta a beneficiarului final SC I.D.C. SA, în

contextul sesizării unor neconformități în raport cu documentația de execuție,

fiind consemnate în documente întocmite în perioada octombrie 2008 – februarie

2009, în contextul în care executantul a intrat în încetare de plăți la 11

februarie 2009, fiind apoi deschisă procedura simplificată de insolvență.

De asemenea, prima

instanță a reținut că reclamanta a adresat pârâtei solicitarea de a-i fi plătit

stadiile fizice pretinse ca executate, pârâta, prin adresa din 29 ianuarie 2009,

comunicându-i că acestea nu au fost recepționate calitativ de către dirigintele

ei de șantier și de către șeful de șantier al SC I. SA

Totodată, pârâta a

informat despre refuzul acceptării la plată a facturii nr. 108 din 30 ianuarie 2009,

invocând, de asemenea, executarea necorespunzătoare a lucrărilor și refuzul

beneficiarului final.

Față de acestea,

tribunalul a reținut faptul că pârâta datorează plata stadiilor fizice

realizate în luna octombrie 2008, având în vedere recepționarea lucrării și

executarea unei plăți parțiale, ce are semnificația plății datoriei.

Cum reclamanta a

executat stadiile fizice pretinse pentru luna decembrie 2008, iar că recepția

acestora și, drept urmare, deschiderea procedurii de decontare a lucrărilor, a

fost împiedicată de pârâtă care, în afara prevederilor contractuale, a invocat

nejustificat refuzul recepției de către beneficiarul final.

În atare context,

tribunalul nu poate decât să considere ca executate stadiile pretinse conform

facturii nr. 108 din 30 ianuarie 2009, încât decontarea acestora de către

pârâtă nu poate fi refuzată.

În raport de ambele

sume socotite ca datorate de pârâtă, tribunalul a înlăturat apărarea acesteia

cu privire la compensare, deoarece penalitățile de întârziere invocate în acest

sens nu sunt constatate de un titlu executor, încât nu reprezintă „datorii”, în

sensul și condițiile (exigibilă) art. 1145 C. civ.

Instanța a constatat

că cererea de obligare a pârâtei la plata de penalități de întârziere este

întemeiată, conform cu clauza art. 11, alin. (1) din contract, acestea urmând

calculul reclamantei, în raport de data deschiderii procedurii de insolvență,

calcul, însușit de către instanță ca fiind întemeiat.

Cu privire la capătul

de cerere în restituirea garanției de bună execuție, tribunalul a reținut - în

lipsa oricărei susțineri contrare a pârâtei - că aceasta se ridică la suma de

243.368,91 lei și că a fost reținută în totalitate de către aceasta, fiind supusă

condițiilor art. 5.4 din contract, iar că, după cum a socotit anterior că

stadiile fizice aferente lunii decembrie 2008 au fost executate, câtă vreme

pârâta a refuzat nejustificat să întocmească recepția lucrărilor, la fel

trebuie apreciat că atare refuz poartă și asupra procesului – verbal de

terminare a lucrărilor la care se referă textul contractual menționat.

De asemenea, instanța

de fond a valorificat și prezumția simplă, care s-a desprins constatarea

extrajudiciară a expertului A.A., reținând că pretenția reclamantei de a i se

restitui 50 % din valoarea garanției, este întemeiată.

În ce privește restul

de 50 % din valoarea garanției se impun condițiile finale ale sus-citatului art.

5.4, astfel că înainte de „sfârșitul perioadei de garanție al ultimei lucrări”

solicitarea reclamantei apare ca prematură.

În final, tribunalul a

respins, ca nefondate, pretențiile reclamantei asupra sumei totale de 9702,28

lei, câtă vreme acestea nu au fost dovedite cu niciun mijloc de probă depus la

dosar.

Împotriva încheierii

de ședință din data de 17 iunie 2010 și a sentinței a declarat apel pârâta SC D.I.I.E.

SRL Botoșani, criticând soluția primei instanțe, pentru nelegalitate și netemeinicie,

solicitând, în principal, în temeiul art. 297 alin. (1) C. proc. civ., admiterea

apelului, desființarea sentinței nr. 912 din 22 iunie 2010 a Tribunalului

Botoșani si trimiterea cauzei spre rejudecare la aceeași instanță, având în

vedere nesoluționarea fondului, respectiv a apărărilor/pretențiilor pârâtei și,

în subsidiar, în temeiul art. 296 C. proc. civ., admiterea apelului,

rejudecarea cauzei și schimbarea în parte a sentinței apelate, în sensul

respingerii în tot a pretențiilor din cererea principala a reclamantei.

Prin Decizia nr. 60

din 22 iunie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, contencios

administrativ și fiscal s-a admis apelul declarat de pârâta SC D.I.I.E. SRL

împotriva sentinței nr. 912 din 22 iunie 2010 și a încheierii din 17 iunie 2010

pronunțate de Tribunalul Botoșani, secția comercială, contencios administrativ

și fiscal în Dosar nr. 3454/40/2009, reclamantă - intimată fiind SC A. SRL, –

societate în insolvență, reprezentată prin lichidator juridic C.I. B.D. A fost

anulată încheierea de ședință din 17 iunie 2010 și sentința nr. 912 din 22

iunie 2010 pronunțată de Tribunalul Botoșani în Dosarul nr. 3454/40/2009 și a

fost trimisă cauza pentru rejudecare aceleiași instanțe.

Instanța a de control

judiciar a pronunțat această soluție pentru următoarele considerente:

Prin apelul formulat,

pârâta – apelantă SC D.I.I.E. SRL a criticat atât încheierea de ședință din

data de 17 iunie 2010, cât și sentința nr. 912 din 22 iunie 2010 pronunțată de

Tribunalul Botoșani.

Astfel, prin

întâmpinarea depusă de pârâtă la judecarea cauzei în fond, aceasta s-a apărat prin

invocarea compensației legale, apărare întemeiată pe dispozițiile art. 1143 și

urm. C. civ. Deși pârâta a arătat că nu înțelege să investească instanța cu o

cerere reconvențională, instanța de fond, prin încheierea din 22 aprilie 2010

califică această apărare drept cerere reconvențională și pune în vedere

acesteia să o timbreze corespunzător; de asemenea, prin încheierea din 17 iunie

2010, instanța dispune disjungerea acestei cereri și judecarea separată a

acesteia.

Soluția adoptată de

instanța de fond a fost considerată de către instanța de apel ca fiind

procedural greșită. În acest sens, față de conținutul dispozițiilor art. 115 C.

proc. civ., întâmpinarea este actul procedural prin intermediul căruia pârâtul

răspunde la pretențiile formulate de reclamant, arătând totodată și apărările

sale, iar în art. 1144 C. civ., se prevede: „compensația se operează de drept,

în puterea legii, și chiar când debitorul n-ar ști nimic despre aceasta; cele

două datorii se sting reciproc în momentul când ele se găsesc existând deodată

și până la concurența cotităților lor respective”.

Reiese așadar că, în

ceea ce privește compensația legală, aceasta operează de drept când sunt

întrunite condițiile prevederilor de art. 1144, 1145 C. civ., iar invocarea

acesteia în cursul procesului reprezintă, alături de excepții, un mijloc de

apărare pus la dispoziția pârâtului și care duc la respingerea în tot sau în

parte a pretențiilor reclamantului.

Odată invocată,

judecătorul nu procedează la pronunțarea compensării cum este cazul la compensația

judecătorească, ci doar verifică dacă aceasta a operat în conformitate cu

dispozițiile art. 1144 și 1145 C. civ.

Mai mult, soluția de

disjungere a cererii reconvenționale (calificată în mod greșit de prima

instanță în condițiile invocării compensației legale ca mijloc de apărare) față

de împrejurarea că împotriva reclamantei s-a deschis procedura insolvenței a

fost considerată, de asemenea, ca fiind greșită în raport de dispozițiile art. 52

din Legea nr. 85/2006 în care se arată că: „deschiderea procedurii de

insolvență nu afectează dreptul unui creditor de a invoca compensarea creanței

sale cu cea a debitului asupra sa, atunci când condițiile prevăzute de lege în

materie de compensare legală sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii”.

În acest sens, pârâta

și-a justificat calitatea de creditor al reclamantei prin depunerea la dosar a

facturilor fiscale coroborate cu copia tabelului definitiv consolidat

rectificat al creditorilor debitorului SC A. SRL Galați (v. fila 191 dosar).

În concluzie,

încheierea din 17 iunie 2010 a fost considerată lovită de nulitate în

condițiile art. 105 alin. (2) C. proc. civ. întrucât instanța de fond a încălcat

dispozițiile legale în materia compensării (v. art. 1144, 1145 C. civ. și art. 52

din Legea nr. 85/2006), producând pârâtei o vătămare prin punerea acesteia în

imposibilitatea de a-i fi verificate apărările, iar această vătămare nu se

poate înlătura decât prin anularea acestui act procedural și a actelor

subsecvente, în măsura în care sentința nr. 912 din 22 iunie 2010 a fost

pronunțată fără a fi supuse spre verificare apărările acesteia, greșit interpretate

ca cerere reconvențională și apoi disjunse.

Împotriva acestei

soluții a declarat recurs reclamanta SC A. SRL invocând dispozițiile art. 304 pct.

5 și 9 C. proc. civ.

Reclamanta a susținut

că hotărârea instanței de apel este pronunțata cu încălcarea formelor de

procedură prevăzute sub sancțiunea nulității conform art. 105 alin. (2) C. proc.

civ., fiind incidente dispozițiile art. 304 pct. 5 C. proc. civ.

Practic, prin

hotărârea criticata, instanța de apel a încălcat dispozițiile legale C. proc.

civ. pronunțându-se si constatând nelegalitatea unor încheieri pronunțate in

alt dosar (dosarul disjuns din prezentul dosar), precum si pe cele ale art. 1144,

1145 C. civ. si ale art. 52 si 36 din Legea nr. 85/2006, texte legale

interpretate de către instanța in mod greșit in favoarea paratei SC D.I.I.E.

SRL.

Reclamanta a mai

susținut că apelul declarat de parata împotriva încheierii din data de 17 iunie

2010 prin care s-a disjuns cererea reconvențională este inadmisibil in temeiul

dispozițiilor art. 282 alin. C. proc. civ., dispoziții legale care stabilesc

clar că încheierile prin care s-a întrerupt cursul judecații (din data de 17

iunie 2010) nu sunt supuse apelului odată cu hotărârea pronunțata asupra

fondului.

Se susține că,

practic, instanța de apel, in mod nelegal a constatat nu numai nelegalitatea

încheierii din data de 17 iunie 2010 prin care s-a disjuns cererea

reconvențională ci si a încheierii pronunțata in dosarul disjuns, dosar ce nu

făcea obiectul apelului paratei, încheiere prin care s-a dispus suspendarea

judecații cauzei in temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006.

Recurenta a mai

invocat, tot ca un motiv de nulitate al hotărârii din apel in temeiul aceluiași

text de lege, art. 304 pct. 5 C. proc. civ., lipsa de apărare in apel si

atitudinea subiectiva a instanței de apel care a determinat desfășurarea unui

proces derogatoriu de la principiul echitabilității și egalității în fața

instanțelor de judecata. Astfel, deși la fond nu s-a solicitat, instanța de

apel admite pentru parata proba testimoniala si cu expertiza in construcții

fără a permite recurentei sa își exprime punctul de vedere cu privire la aceste

aspecte. Instanța a respins toate cererile recurentei de amânare justificate,

nu a admis nici măcar unul dintre obiectivele propuse pentru aceasta expertiza

si a dat dovada pe parcursul soluționării pricinii de subiectivism.

Recursul este

nefondat și se va respinge pentru următoarele considerente:

Apelul intimatei a

privit atât sentința nr. 912 din 22 iunie 2010 pronunțată de Tribunalul

Botoșani, prin care s-a admis acțiunea intimatei - reclamante, încheierea din

17 iunie 2010 pronunțată în același dosar, prin care s-a dispus disjungerea

apărărilor formulate prin întâmpinare, încheierea din 22 aprilie 2010, prin

care s-au recalificat din oficiu apărările de fond promovate prin întâmpinare

in așa-zisa cerere reconvențională, precum si toate celelalte încheieri

pronunțate in cauza.

În ceea ce privește

încheierea din 17 iunie 2010, încheiere ce face parte integrantă din prezentul

dosar și prin care s-a disjuns judecata apărărilor de fond ale intimatei,

recalificate de către instanța de fond in mod nelegal ca fiind o așa-zisa

cerere reconvențională, astfel cum în mod judicios a constatat instanța de

apel, caracterul acesteia este vădit interlocutoriu, neputând, in lipsa

existentei, de la lege, a unei cai de atac separate, să fie atacată decât odată

cu fondul.

Apare, astfel,

evidentă confuzia pe care încearcă să o inducă redactorul recursului cu privire

la așa-zisa judecare de către Curtea de Apel Suceava a încheierii pronunțate în

dosarul disjuns, dosar ce, într-adevăr, nu făcea obiectul apelului paratei.

Așa fiind, este

evident ca instanța de apel nu a judecat ceva ce nu a fost investita sa judece,

respectiv încheierea pronunțata in alt dosar, prin care a fost suspendata, in

temeiul art. 36 din Legea nr. 85/2006, nou creata, prin voința judecătorului

fondului, dar nelegala "cerere reconvențională", ci parte a considerentelor

si dispozitivului din încheierea din 17 iunie 2010 si cele anterioare ce prevăd

exclusiv greșita recalificare a apărărilor de fond si nelegala lor disjungere.

În ceea ce privește

aserțiunea recurentei potrivit căreia instanța de apel ar fi trebuit să se

pronunțe pe toate aspectele cu care a fost investita, este, la rândul ei.

nefondata, având in vedere ca, odată găsit întemeiat primul motiv de apel,

principal, motiv ce atrage anularea sentinței si a tuturor încheierilor,

singura consecință posibilă este cea a trimiterii dosarului la prima instanța

tocmai in scopul judecării tuturor aspectelor ce țin de fondul cauzei, este

evident ca apare de prisos si inutila, in aceasta faza procesuala a apelului,

continuarea si analizarea motivelor subsecvente si subsidiare, acestea urmând a

fi tratate si analizate de către prima instanța, tocmai in considerarea

motivelor cu care a fost reinvestita prin controlul judiciar.

Astfel Înalta Curte

de Casație și Justiție răspunde criticilor recurentei ce se pot încadra dispozițiilor

art. 305, pct. 5 si 4 C. proc. civ., căci, în rest, recursul cuprinde critici

de netemeinicie, iar nu de nelegalitate, începând cu penultimul alineat al

paginii 2 pana la finalul recursului (pagina 6).

În aceasta faza

procesuala a recursului, raportat si la considerentele si dispozitivul

instanței de apel, este vădit faptul ca obiect al caii de atac extraordinare nu

pot face decât motivele avute in vedere de către instanța de apel atunci când a

analizat si a considerat ca vătămarea, prin punerea in imposibilitatea de a fi

verificate apărările intimatei, produsa acestei societăți ca urmare a

încălcării de către instanța de fond a dispozițiilor legale in materia

compensării, nu poate fi înlăturată decât prin anularea actului procedural din

17 iunie 2010 - încheiere interlocutorie - precum si a actelor subsecvente, in

măsura in care si sentința fondului a fost pronunțata fără a fi supuse spre

verificare apărările, greșit interpretate ca cerere reconvențională și apoi

disjunse.

În ceea ce privește constatarea

instanței de apel potrivit căreia instanța de fond a încălcat dispozițiile

legal in materia compensării, aceasta a fost fundamentata pe doua elemente.

Astfel, instanța de

apel a analizat in mod legal dispozițiile si condițiile prevăzute de art. 1444-1445

C. civ., potrivit cărora:”compensația se operează de drept, în puterea legii,

si chiar când debitorul n-ar știi nimic despre aceasta; cele doua datorii se

sting reciproc in momentul când ele se găsesc existând deodată si pana la

concurenta cotităților lor respective”, precum si dispozițiile art. 52 din

Legea nr. 85/2006, potrivit cărora: „Deschiderea procedurii de insolvență nu

afectează dreptul unui creditor de a invoca compensarea creanței sale cu cea a

debitorului asupra sa, atunci când condițiile prevăzute de lege in materie de

compensare legala sunt îndeplinite la data deschiderii procedurii”.

Pentru toate

considerentele reținute, conform art. 312 C. proc. civ. se va respinge recursul

declarat de reclamanta SC A. SRL reprezentantă prin lichidator judiciar C.I. B.D.

împotriva Deciziei nr. 60 din 22 iunie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția comercială,

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul

declarat de reclamanta SC A. SRL reprezentantă prin lichidator judiciar C.I. B.D.

împotriva Deciziei nr. 60 din 22 iunie 2011 a Curții de Apel Suceava, secția comercială,

contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 18 ianuarie 2012.