ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4059/2011

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4059/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra cauzei de față,

constată următoarele:

Prin

cererea înregistrată la data de 29 iulie 2009 pe rolul Tribunalului

Arad, secția civilă,

reclamanta F.A. a solicitat, în

contradictoriu cu Statul Român, prin Administrația Financiară Arad, să se

stabilească caracterul politic al condamnării soțului său, decedat la data de

28 octombrie 1988, care a fost condamnat la 3 ani închisoare corecțională

pentru săvârșirea infracțiunii de uneltire contra ordinei sociale, prevăzută și

pedepsită de dispozițiile art. 209, partea

II

lit. b) și c) C. pen. și pentru săvârșirea infracțiunii

de tentativă de trecere frauduloasă a graniței, prevăzută și pedepsită de

dispozițiile art. 367 alin. (

IV)

C. pen. precum și la

amendă corecțională de 6.000 lei, cu aplicarea dispozițiilor art. 101 C. pen.,

în baza sentinței penale nr. 900 din 20 octombrie 1951 pronunțată în dosarul

nr. 786/1951 de către Tribunalul Militar Galați; a solicitat acordarea de

despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit de reclamantă și familia sa în

cuantum de 200.000 RON.

In motivarea acțiunii,

reclamanta a arătat că a absolvit Facultatea de drept din Cluj, promoția 1959

și a fost repartizată procuror, iar ulterior judecător, fiind înlăturată din

justiție pe considerente politice, datorită faptului că soțul său avea în

antecedente o condamnare de 3 ani cu caracter politic, lucru necunoscut de

aceasta.

Reclamanta a mai arătat

că organele din Ministerul Justiției au dovedit clemență și au transferat-o la

Notariatul de Stat Arad, unde a rămas până la pensionare, însă viața sa, a fost

mai mult decât o condamnare, fiind permanent supravegheată.

Prin sentința civilă nr.

139 din 25 februarie 2010, pronunțată de Tribunalul Arad, secția civilă, în

dosarul nr. 3774/108/2009,

a

fost admisă acțiunea reclamantei și a fost obligat pârâtul să achite acesteia

suma de 200.000 RON.

Pentru a pronunța această

soluție, tribunalul a reținut că soțul reclamantei, defunctul F.I., decedat la

data de 28 octombrie 1988, a fost condamnat politic (administrativ) pentru

opiniile sale prin sentința penală nr. 900 din 20 octombrie 1951 a Tribunalului

Militar Galați, la pedeapsa de 3 ani închisoare corecțională pentru uneltire

contra ordinei sociale prev. de art. 209 partea

II

lit. b) și c) C. pen., 3 ani interdicție corecțională și

amendă de 2000 lei, fiind deținut în Penitenciarul Gherla, iar din anul 1952

până la data de 5 mai 1954 a fost transferat în Penitenciarul Galați, de unde a

fost eliberat la expirarea pedepsei.

Prima instanță a mai

reținut că reclamanta, absolventă a Facultății de Drept, a avut de suferit de

pe urma condamnării soțului său, în sensul că, după ce a fost repartizată ca

procuror, i-a fost schimbată repartiția în funcția de judecător la Tribunalul

Moldova Nouă Regiunea Banat, apoi la Tribunalul Oravița, ulterior fiind

transferată în funcția de notar, ca urmare a căsătoriei cu F.I., suferind un prejudiciu

material ce a constat în diferența de valoare dintre pensia la care ar fi avut

dreptul în calitate de magistrat și cea pe care o are în prezent, singura

reparație materială de care beneficiază fiind indemnizația de 200 lei lunar

acordată conform Decretului lege nr. 118/1990 din data de 1 noiembrie 1993.

Instanța de fond a mai

reținut că reclamanta a suferit si un prejudiciu moral incomensurabil, fiind

supravegheată tot timpul și umilită, a fost judecată pentru Legea nr. 18/1968

pentru justificarea averii, cu toate că nu avea decât o casă la țară, iar

proprietara imobilului în care locuia familia acesteia a fost tot timpul

interogată cu privire la modul de viață al familiei reclamantei și al

relațiilor de prietenie.

Tribunalul a constatat

că prin condamnarea politică suferită de către soțul reclamantei, i s-a cauzat

acesteia și un prejudiciu nepatrimonial, constând în excluderea din corpul

judecătoresc și trecerea, aproape forțată, în funcția de notar, l-au fost

afectate activitatea profesională și relațiile sociale, fiind umilită și

spunându-i-se că „este ținută din milă pentru că are doi copii de

crescut", împrejurări care i-au creat un profund disconfort psihic.

Tribunalul a constatat

că dispozițiile

prev.

de

art. 1 și art.

6 din Decretul nr. 199/1950 pentru care a fost condamnat soțul reclamantei la

pedeapsa de 3 ani închisoare se regăsesc în prevederile art. 1 alin. (2) din

Legea nr. 221/2009 și că, dat fiind caracterul politic al măsurii

administrative la care acesta a fost supus, rezultă din însăși actul normativ

în baza căruia a fost condamnat și încarcerat, că nu mai este necesară

procedura instituită de art. 4 din același act normativ mai sus amintit,

reclamanta putându-se adresa instanței de judecată în baza art. 5 alin. (1)

lit. a) din Legea 221/2009.

In atare condiții,

instanța de fond a constatat îndeplinite elementele răspunderii civile

delictuale prevăzute de dispozițiile art. 998 și urm. C. civ., impunându-se

repararea de către stat, prin Ministerul Finanțelor Publice, a pagubei suferită

de către reclamantă, cu luarea în considerare a criteriilor de stabilire a

prejudiciului statuate de practica CEDO în materie și a daunelor morale de care

au beneficiat alte persoane în situații similare.

Împotriva

acestei hotărâri a declarat apel pârâta Direcția Generală a

Finanțelor

Publice Arad

— în reprezentarea Ministerul Finanțelor Publice București, ca

reprezentant al Statului Român, solicitând admiterea lui,

schimbare în tot a sentinței civile în

sensul respingerii acțiunii civile formulate de reclamanta F.S., ca

neîntemeiată și nedovedită.

In subsidiar, pârâta a

solicitat reducerea despăgubirilor stabilite și acordate reclamantei, care sunt

exagerat de mari și nu presupun o cuantificare rezonabilă raportat la

prejudiciul suferit și la starea de fapt reținută în cauză.

Pârâta a mai arătat că

instanța de fond nu a ținut cont de împrejurarea că reclamanta a beneficiat și

dispozițiile Decretului-lege nr. 118/1990, fiind încălcate prevederile art. 5

lit. a) din Legea nr. 221/2009.

Prin decizia civilă nr.

163/A. din 20 mai 2010 Curtea de Apel Timișoara, secția civilă,

a admis apelul pârâtei și a

recuantificat daunele morale acordate reclamantei la suma de 70.000 RON,

reținând, în esență, că raportat la criteriile în echitate în stabilirea

prejudiciului moral stabilite de practica CEDO, de probatoriul administrat în

cauză și de faptul că reclamanta nu a fost privată de posibilitatea de a-și

desfășura activitatea conform pregătirii de specialitate, aceasta beneficiind

și de o indemnizație acordată în baza Decretului nr. 118/1990, suma de 200.000

lei este nejustificat de mare.

Împotriva

acestei decizii a declarat recurs pârâtul Statul Român, prin

Ministerul

Finanțelor Publice, formulând următoarele critici:

I. În mod greșit

instanțele nu au pus în vedere reclamantei să depună sentințele de condamnare

cu mențiunea „caracterului politic", obligație ce revenea potrivit

dispozițiilor art. 6 din Legea nr. 221/2009, la dosarul cauzei regăsindu-se

doar extrase din hotărârile arătate și nu au dispus reconstituirea dosarului în

care s-a pronunțat hotărârea de condamnare, astfel cum prevăd dispozițiile art.

4 alin. (3) din Legea nr. 221/2009;

II. Cercetarea

aspectelor de fapt ale cauzei și acordarea daunelor morale exclusiv pe baza

afirmațiilor nedovedite ale reclamantei;

III. Neluarea în

considerare, la stabilirea cuantumului despăgubirilor acordate reclamantei, a

drepturilor de care a beneficiat aceasta în temeiul Decretului-lege nr.

118/1990, respectiv, nu s-a procedat la stabilirea exactă a sumelor acordate în

baza acestui act normativ;

IV.

Greșita apreciere asupra cuantumului

despăgubirilor, exagerat în raport de prejudiciul suferit și de facilitățile de

care beneficiază reclamanta în temeiul unui alt act normativ de reparație,

respectiv, Decretul nr. 118/1990, de plafonarea introdusă prin O.U.G. nr.

62/2010 și de atenuarea adusă suferinței reclamantei prin trecerea

timpului/aproximativ 50 de ani), suma acordată transformând procedura

reparatorie într-o îmbogățire fără justă cauză.

Recursul

este nefondat și urmează a fi respins pentru argumentele ce se vor

arăta:

I. Ca situație de fapt

stabilită pe bază de probe, ce nu poate fi reevaluată în recurs față de actuala

structură a art. 304 C. proc. civ., s-a reținut în etapele procesuale

anterioare că reclamanta este persoană îndreptățită la măsurile reparatorii

prevăzute de Legea nr. 221/2009, în sensul că în urma condamnării soțului său,

F.I., prin sentința penală nr. 900 din 20 octombrie 1951 a Tribunalului Militar

Galați, la pedeapsa de 3 ani închisoare corecțională pentru uneltire contra

ordinei sociale, infracțiune prevăzută de art. 209 partea

II

lit. b) și c) C. pen., 3 ani

interdicție corecțională și amendă de 2000 lei, despre care reclamanta nu a

avut cunoștință anterior căsătoriei, aceasta a fost transferată politic din

funcția de judecător, în cea de notar, suferind un prejudiciu material constând

în diferența dintre pensia corespunzătoare profesiei de notar, raportat la cea

aferentă profesiei de magistrat, precum și un prejudiciu moral constând în

excluderea din corpul judecătoresc, permanenta supraveghere de către organele

de securitate, aspecte ce i-au afectat în mod grav viața socială, onoarea și

reputația.

In acest sens,

reclamanta a depus la dosarul cauzei atât dovezile din care a rezultat

caracterul politic de drept al condamnării defunctului său soț (copia sentinței

penale de condamnare - fila 3 dosar fond, copia fișei matricole a acestuia-fila

55 dosar fond), cât și dovezile privind natura politică a schimbării sale din

funcție (copie carnet de muncă-filele39-49 dosar fond, adresa nr. 22279/2000

emisă de Direcția Organizare și Resurse Umane pentru Instanțele Judecătorești -

fila 32 dosar fond), fiind de necontestat că aceasta a suferit prejudicii

materiale și morale care i-au afectat în mod negativ viața socială,

profesională și familială.

Instanța de fond a

statuat în mod corect că, dat fiind că natura politică a condamnării la care a

fost supus soțul reclamantei rezultă din însăși actul normativ în baza căruia

acesta a fost condamnat și încarcerat [dispozițiile art. 1 și art. 6 din

Decretul nr. 199/1950 regăsindu-se în prevederile art. 1 alin. (2) din Legea

nr. 221/2009], nu a mai fost necesară procedura instituită prin art. 4 din

lege, astfel încât critica recurentului-pârât vizând obligația instanței de a

lua toate măsurile pentru obținerea sau, după caz, reconstituirea dosarului în

care a fost pronunțată hotărârea de condamnare, nu poate fi primită.

De altfel prin

neîndeplinirea acestei obligații de către instanțele anterioare nu s-ar fi

produs nici o vătămare recurentului-pârât, în condițiile în care la dosar a

fost depusă hotărârea de condamnare a soțului reclamantei, pe care

recurentul-pârât nu o contestă.

In aceste circumstanțe,

încălcarea dispozițiilor legale menționate este irelevantă în pronunțarea

soluției în cauză și nu poate conduce la modificarea hotărârii recurate pe

temeiul art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

II. Criticile legate de

modalitatea de administrare și evaluare a probatoriilor reprezintă chestiuni de

fapt ce nu pot fi analizate prin intermediul căii extraordinare de atac a

recursului, în cadrul căruia instanța de control judiciar analizează exclusiv

chestiuni de nelegalitate ale hotărârilor anterioare și nu chestiuni de netemeinicie.

III. Drepturile

prevăzute și acordate în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 republicat, cu

modificările și completările ulterioare, reprezintă ele însele măsuri cu

caracter reparatoriu pentru persoanele care au fost persecutate din motive

politice, ce trebuie avute în vedere la cuantificarea daunelor morale, dar a

căror acordare nu determină de plano respingerea acțiunii reclamantei.

Art. 5 alin. (1) lit. a)

teza a

II

-a din Legea nr. 221 /2009 prevede că,

la stabilirea cuantumului despăgubirilor pentru prejudiciul moral suferit prin

condamnare se va ține seama și de măsurile reparatorii deja acordate

persoanelor în cauză în temeiul Decretului-lege nr. 118/1990 și al O.U.G. nr. 214/1999.

Cât timp instanțele

anterioare au reținut că reclamanta beneficiază de o compensație pentru

condamnarea cu caracter politic suferită de defunctul său soț în perioada

regimului comunist, acordată în baza Decretului-lege nr. 118/1990, față de care

s-au administrat probatorii în cauză, nu se poate reține că la stabilirea

cuantumului despăgubirilor acordate în prezenta cauză nu s-a avut în vedere

criteriul legal prevăzut de art. 5 alin. (1) lit. a) teza a

II-a

din Legea nr. 221/2009.

IV. Critica referitoare

la cuantumul sumei acordate drept despăgubire este, de asemenea, neîntemeiată,

întrucât în respectarea principiilor proporționalității și echității, deși

reclamanta a investit instanța cu o solicitare având ca obiect suma de 200.000

Ron, cerere admisă de prima instanță astfel cum a fost formulată, instanța de

apel a operat o ajustare a acestor pretenții, acordând suma de 70.000 de Ron,

reprezentând o satisfacție echitabilă pentru prejudiciul moral suferit de

reclamantă, fără a se constitui într-un venit nejustificat pentru aceasta.

Despăgubirea bănească

acordată pentru repararea unui prejudiciu nepatrimonial fiind, prin însăși

destinația ei, o categorie juridică cu caracter special, nu poate fi refuzată

solicitantului pentru considerente pur formale, respectiv, pentru

imposibilitatea stabilirii unei concordanțe valorice exacte între cuantumul său

și gravitatea prejudiciului la a cărui reparare este destinată să contribuie.

Repararea daunelor

morale este și trebuie să fie înțeleasă într-un sens mai larg, nu atât ca o

compensare materială, ci ca un complex de măsuri nepatrimoniale și patrimoniale

al căror scop este acela ca, în funcție de particularitățile fiecărui caz în

parte, să ofere reclamantului o anumită satisfacție pentru suferințele

îndurate.

Prejudiciile morale nu

pot fi reparate strict prin echivalentul lor în bani întrucât viața, onoarea,

reputația, etc., nu pot fi evaluate în bani, existând practic, o

incompatibilitate între natura nepatrimonială a prejudiciului și caracterul

patrimonial al despăgubirii.

Jurisprudența instanței

de contencios european a statuat că reparația trebuie să fie una echitabilă,

respectiv, pe de o parte să nu constituie un temei al îmbogățirii, întrucât în

caz contrar s-ar deturna finalitatea acordării unor astfel de daune, iar pe de

altă parte, în stabilirea cuantumului despăgubirilor trebuie avută în vedere

natura drepturilor subiective nepatrimoniale afectate care, strâns legate de

personalitatea umană, dau dimensiune acesteia.

Sumele acordate cu titlu

de daune morale nu trebuie să fie exagerate, pentru că ele vin să asigure nu o

reparație materială, ci o compensație morală pentru o suferință morală, iar din

această perspectivă instanța de apel a statuat în mod corect atunci când a

redimensionat cuantumul despăgubirilor acordate reclamantei de la 200.000 Ron,

astfel cum se solicitase prin cererea introductivă de instanță, la 70.000 Ron

sumă ce reprezintă o satisfacție echitabilă în raport de prejudiciul suferit de

reclamantă.

Obiectul judecății în

prezenta cauză îl constituie afectarea unor valori de ordin moral, iar faptul

că reclamanta a fost transferată din funcția de magistrat în cea de notar,

fiind exclusă forțat din corpul judecătoresc, ca urmare a condamnării politice

suferite de soțul său anterior căsătoriei, reprezintă o împrejurare de natură

să creeze un profund disconfort psihic, influențând în mod negativ onoarea și

reputația acesteia, relațiile sociale și profesionale, vătămare ce atrage

reparația reglementată prin Legea nr. 221/2009 și față de care cuantumul

despăgubirilor acordate de instanța de apel este unul just.

Referitor la afirmațiile

recurentului-pârât potrivit cărora instanțele ar fi trebuit să țină seama de

limitările sumelor stabilite cu titlu de daune morale introduse prin O.U.G. nr.

62/2010, această reglementare este în contradicție cu principiul egalității și

interzicerii discriminării așa cum este prevăzut în Protocolul nr. 12 la

Convenția Europeană care, în art. 1 statuează că „exercitarea oricărui drept

prevăzut de lege trebuie să fie asigurată fără nici o discriminare bazată, în

special, pe sex, pe rasă, culoare, limbă, religie, opinii politice sau orice

alte opinii, origine națională sau socială, apartenența la o minoritate

națională, avere, naștere sau orice altă situație".

In special, sfera

suplimentară de protecție stabilită de art. 1 se referă la cazurile când o

persoană este discriminată în exercitarea unui drept specific acordat acesteia

în temeiul legislației naționale sau în exercitarea unui drept care poate fi

dedus dintr-o obligație clară a unei autorități publice în conformitate cu

legislația națională, adică în cazul în care o autoritate publică, în temeiul

legislației naționale, are obligația de a se comporta de o anumită manieră (a

se vedea cauza Thorne vs. The United Kingdom, adoptată în 2009).

Având în vedere că

atunci când există contradicție între legea română și Convenție prioritatea se

acordă celei din urmă, și că tratamentul juridic diferențiat aplicat celor care

se consideră îndreptățiți la despăgubiri pentru prejudiciul moral suferit

printr-o condamnare politică, în funcție de momentul în care hotărârea

pronunțată de instanță privind dreptul la despăgubiri rămâne definitivă, afectează

dreptul persoanelor ce s-au adresat instanțelor ulterior acestui moment,

critica recurentului-pârât nu poate fi primită.

Pentru aceste

considerente, în aplicarea dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ.,

Înalta Curte va respinge recursul ca nefondat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge ca nefondat

recursul declarat de pârâtul Statul Român, prin Ministerul Finanțelor Publice,

prin Direcția Generală a Finanțelor Publice Arad, împotriva deciziei nr. 163/A

din 20 mai 2010 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi, 13 mai 2011.