ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6651/2010

Asupra cauzei de față, constată următoarele: La data de 23 aprilie 2007, reclamantul M.P.N.G. a solicitat în temeiul Legii nr. 554/2004 în contradictoriu cu Primăria Municipiului București, B.I.A.S. și B.L. anularea dispoziției nr. 6724 din 8 noiembrie 2006 emisă de Primăria Municipiului București prin care s-a dispus restituirea în natură a apartamentului nr. 66 din imobilul situat în București , sector 1. Motivându-și cererea, reclamantul a arătat că decizia contestată este nelegală întrucât nu a ținut seama de faptul că în calitatea lui de chiriaș al apartamentului mai sus menționat, a cumpărat acest spațiu în temeiul Legii nr. 112/1995, apartament în care locuiește și în prezent fapt ce-1 îndreptățește să promoveze prezenta acțiune, arătând totodată că hotărârile judecătorești ce au declarat nul contractul său de vânzare-cumpărare nu a ținut seama de o serie de acte și fapte juridice probate în cauză, astfel încât și acestea sunt nelegale.

Prin sentința civilă nr. 2013 din 4 septembrie 2007 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, a fost admisă excepția necompetenței materiale invocată de pârâții B.I.A.S. și B.L. și a declarat competența soluționării cauzei în favoarea Tribunalului București, secția civilă. Soluția a fost menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție prin decizia nr. 365 din 31 ianuarie 2008, care, respingând recursul reclamantului, a reținut, că deși dispoziția contestată are caracterul unui act administrativ, competența în soluționarea contestației revine potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, tribunalului în a cărei rază teritorială se află sediul unității emitente.

Investit, cu soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința nr. 759 din 30 aprilie 2008 a admis excepția lipsei calității procesuale active și a respins contestația formulată de reclamant, în contradictoriu cu pârâții, ca fiind formulată de o persoană fără calitate procesuală activă. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamantul are calitatea de terț în raport cu decizia contestată, decizie emisă pe numele pârâților B.I.A.S. și B.L., conform art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001. Apelul declarat de reclamant împotriva acestei din urmă hotărâri a fost respins prin decizia civilă nr. 65 din 29 ianuarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a IV- a civilă.

Recursul declarat de reclamant a fost admis prin decizia nr. 9046 din 5 noiembrie 2009 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția ci vilă și de proprietate intelectuală, a casat decizia și a trimis cauza aceleiași instanțe spre rejudecare. Decizia recurată a fost apreciată ca nelegală, deoarece calitatea procesuală a reclamantului a fost analizată în raport de dispozițiile dreptului comun, deși prin sentința apelată se reține și lipsa calității procesuale active, în raport de dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, față de care se stabilise competența tribunalului pentru soluționarea în primă instanță a pricinii prin decizia civilă nr. 365 din 31 ianuarie 2008 pronunțată de Înalta Curte.

Raportat la faptul că prin decizia menționată, Înalta Curte a reținut că reclamantul se află în ipoteza unei contestații întemeiată pe dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel trebuia să analizeze legalitatea sentinței apelate față de prevederile acestui text și nu în raport de dispozițiile dreptului comun. Rejudecând cauza Curtea de Apel București, secția a IV- a civilă, prin decizia nr. 184 A din 11 martie 2010 a respins ca nefondat apelul formulat de reclamantul M.P.N.G., reținând că în mod corect prima instanță a stabilit în raport de dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, că reclamantul neavând calitatea de persoană îndreptățită în sensul legii speciale de reparație, nu poate uza de calea specială a contestației pusă de legiuitor numai la îndemâna persoanelor care pot justifica o atare calitate.

Persoanele care nu sunt vizate de textele de lege citate, au la îndemână mijloace de apărare a dreptului de proprietate reglementate de dreptul comun. Împotriva acestei din urmă decizii reclamantul M.E.G. a declarat recurs invocând motivele prevăzute de art. 304 pct. 1, 2, 4, 5, 8 și 9 C. proc. civ.

Dezvoltând criticile de nelegalitate recurentul-reclamant a susținut în esență, că instanța nu a fost alcătuită din aceeași judecători care au pronunțat decizia civilă nr. 65 din 29 ianuarie 2009 a Curții de Apel București, contrar precizările făcute de instanța de recurs, a depășit puterile judecătorești, întrucât față de înscrisurile existente la dosarul cauzei, îi confirma dreptul de persoană îndreptățită potrivit art. 26 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, de a cere anularea pentru fraudă la lege a dispoziției nr. 6724 din 8 noiembrie 2006, fiind privat de prevederile art. 20 alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată de măsurile reparatorii prin echivalent pentru valoarea de piață, stabilită potrivit standardelor internaționale, de evaluare.

Recurentul-reclamant a mai susținut că decizia atacată este dată cu aplicarea greșită a legii fiind lipsită de temei legal întrucât judecătorii care au pronunțat hotărârea au căutat să-i creeze o situație și mai grea, obligându-l la plata sumei de 3570 lei, cu titlu de cheltuieli de judecată. Față de cele expuse, recurentul-reclamant a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate și în rejudecare admiterea acțiunii așa cum a fost formulată. Verificând legalitatea deciziei recurate, în raport de criticile formulate și de dispozițiile legale aplicate, Înalta Curte constată că recursul declarat în cauză este nefondat pentru considerentele ce se vor arăta în continuare. Potrivit art. 24 alin. (1) C. proc.

civ., judecătorul care a pronunțat o hotărâre într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiași pricini în apel sau în recurs și nici în caz de rejudecare după casare. Dispozițiile art. 24 C. proc. civ., referitoare la incompatibilitate sunt de natură imperativă, astfel că nerespectarea lor duce la nulitatea absolută a hotărârii pronunțate. Este adevărat însă că, incompatibilitatea este limitată de lege numai la cazurile anume menționate și se referă la acei judecători care au judecat fondul pricinii. In speță, judecătorii s-au pronunțat asupra unor chestiuni de drept, astfel încât nu poate fi incident motivul de casare prevăzut de art. 304 pct. 1 C. proc. civ. Este nefondată și critica recurentului-reclamant că instanța de apel și-ar fi depășit atribuțiile puterii judecătorești, în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 4 C. proc.

civ. Depășirea atribuțiilor puterii judecătorești semnifică un exces de putere, situație de natură a înfrânge principiul separației puterilor în stat, o imixtiune a instanței de judecată în sfera activității executive sau legislative, săvârșind acte care intră în atribuțiile unei alte autorități decât cea judecătorească, ceea ce nu este cazul în speța de față. Critica referitoare la conținutul dispoziției nr. 6724 din 8 noiembrie 2006 emisă de Primarul Municipiului București, la faptul că pârâții nu sunt proprietarii apartamentului restituit în temeiul Legii nr. 10/2001 și că au indus în eroare organele abilitate, săvârșind mai multe infracțiuni de fals, fals material, fals privind identitatea, nu poate fi încadrată în cazul de modificare prevăzut de art.304 pct.8 C. proc.

civ., deoarece nu se referă la interpretarea greșită a vreunui act juridic dedus judecății ci la greșita interpretare a probelor, care nu constituie motiv de casare ori de modificare a deciziei. Potrivit art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile instanței de recurs asupra problemelor de drept dezlegate sunt obligatorii pentru judecătorii fondului, astfel că nesocotirea acelei dispoziții de procedură atrage casarea hotărârii. Or, prin decizia de casare, s-a statuat că instanța de apel, trebuie să analizeze legalitatea sentinței apelate raportat la dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, republicată și nu în raport de dispozițiile dreptului comun. Sub acest aspect, obiect al acțiunii introductive de instanță îl reprezintă cererea de anulare a dispoziției nr. 6724 din 8 noiembrie 2006 emisă de Primarul Municipiului București prin care s-a restituit pârâților B.I.A.S.

și B.L. apartamentul în litigiu, în temeiul Legii nr. 10/2001. Rezultă fără putință de tăgadă că acțiunea în anularea dispoziției a fost promovată de recurentul-reclamant M.P.N.G. , care este terț în raport cu emitentul, cât și cu beneficiarii dispoziției de restituire în natură. Or, potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată, „decizia sau după caz dispoziția motivată de respingerea notificării sau a cererii de restituire în natură poate fi atacată de persoana care se pretinde îndreptățită (.). Calea de atac fiind conferită de lege doar persoanelor îndreptățite, expres prevăzute de art. 3 din Legea nr. 10/2001, reclamantul neavând această calitate, cum corect au statuat ambele instanțe.

Nefondată este și critica, vizând obligarea recurentului-reclamant la plata cheltuielilor de judecată, aceasta fiind în culpă procesuală. Așa fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat în cauză va fi respins ca atare. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII D E C I D E Respinge recursul declarat de reclamantul M.P.N. împotriva deciziei civile nr. 184 A din 11 martie 2010 a Curții de Apel București, secția a IV a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 09 decembrie 2010.