ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6651/2010

ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6651/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra cauzei de

față, constată următoarele:

La

data de 23 aprilie 2007, reclamantul M.P.N.G.

a solicitat în temeiul Legii nr. 554/2004 în

contradictoriu cu

Primăria

Municipiului București, B.I.A.S. și B.L.

anularea dispoziției nr. 6724 din 8 noiembrie 2006 emisă

de Primăria Municipiului

București prin

care s-a dispus restituirea în natură a apartamentului

nr. 66 din imobilul situat în București

, sector 1.

Motivându-și

cererea, reclamantul a arătat că decizia contestată

este nelegală întrucât nu a

ținut seama de faptul că în calitatea lui de

chiriaș al apartamentului mai sus menționat, a

cumpărat acest spațiu în

temeiul Legii nr. 112/1995, apartament în care

locuiește și în prezent

fapt ce-1 îndreptățește să promoveze prezenta

acțiune, arătând

totodată că hotărârile

judecătorești ce au declarat nul contractul său de

vânzare-cumpărare nu a ținut seama de o serie de

acte și fapte juridice probate în cauză, astfel încât și acestea sunt nelegale.

Prin

sentința civilă nr. 2013 din 4 septembrie 2007 pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a

VIII-a contencios administrativ și fiscal, a

fost admisă excepția necompetenței materiale

invocată de pârâții B.I.A.S.

și B.L. și a declarat competența soluționării

cauzei în favoarea Tribunalului

București, secția civilă.

Soluția

a fost menținută de Înalta Curte de Casație și Justiție prin

decizia nr. 365 din 31 ianuarie

2008, care, respingând recursul reclamantului,

a reținut, că deși dispoziția contestată are caracterul unui act

administrativ, competența în soluționarea

contestației revine potrivit

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

tribunalului în a cărei rază teritorială se află sediul unității emitente.

Investit,

cu soluționarea cauzei, Tribunalul București, secția a

III-a civilă, prin sentința nr. 759

din 30 aprilie 2008 a admis excepția lipsei

calității procesuale active și a respins contestația formulată de

reclamant, în contradictoriu cu pârâții, ca fiind formulată de o persoană fără

calitate procesuală activă.

Pentru

a hotărî astfel, tribunalul a reținut că reclamantul are

calitatea de terț în raport cu

decizia contestată, decizie emisă pe numele

pârâților B.I.A.S. și B.L., conform art. 26 alin. (3)

din Legea nr. 10/2001.

Apelul

declarat de reclamant împotriva acestei din urmă hotărâri a fost respins prin

decizia civilă nr. 65 din 29 ianuarie 2009 pronunțată de

Curtea de Apel București, secția a

IV-

a

civilă.

Recursul

declarat de reclamant a fost admis prin decizia nr. 9046 din 5 noiembrie 2009

pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția ci

vilă și de proprietate intelectuală,

a casat decizia și a trimis cauza

aceleiași instanțe spre rejudecare.

Decizia

recurată a fost apreciată ca nelegală, deoarece calitatea

procesuală a reclamantului a

fost analizată în raport de dispozițiile

dreptului comun, deși prin sentința apelată se reține și

lipsa calității

procesuale

active, în raport de dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea

nr. 10/2001, față de care se

stabilise competența tribunalului pentru

soluționarea în primă instanță a pricinii prin decizia

civilă nr. 365 din

31 ianuarie 2008

pronunțată de Înalta Curte.

Raportat la faptul că

prin decizia menționată, Înalta Curte a

reținut

că reclamantul se află în ipoteza unei contestații întemeiată pe

dispozițiile

art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, instanța de apel

trebuia să analizeze legalitatea sentinței

apelate față de prevederile

acestui

text și nu în raport de dispozițiile dreptului comun.

Rejudecând

cauza Curtea de Apel București, secția a

IV-

a civilă,

prin decizia nr. 184 A din 11 martie 2010 a respins

ca nefondat apelul

formulat de reclamantul M.P.N.G.,

reținând că

în mod corect prima

instanță a stabilit în raport de dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr.

10/2001, că reclamantul neavând calitatea de

persoană îndreptățită în sensul legii speciale de reparație, nu poate

uza

de calea specială a contestației

pusă de legiuitor numai la îndemâna

persoanelor care pot justifica o

atare calitate.

Persoanele

care nu sunt vizate de textele de lege citate, au la

îndemână mijloace de apărare a

dreptului de proprietate reglementate

de

dreptul comun.

Împotriva

acestei din urmă decizii reclamantul M.E.G.

a declarat recurs invocând motivele prevăzute de

art. 304 pct. 1, 2, 4, 5, 8 și 9 C. proc. civ.

Dezvoltând criticile de

nelegalitate recurentul-reclamant a

susținut

în esență, că instanța nu a fost alcătuită din aceeași judecători

care au pronunțat decizia civilă nr. 65 din 29

ianuarie 2009 a Curții de Apel

București,

contrar precizările făcute de instanța de recurs, a depășit

puterile judecătorești, întrucât față de

înscrisurile existente la dosarul

cauzei, îi confirma dreptul de persoană

îndreptățită potrivit art. 26

alin. (4) din

Legea nr. 10/2001, de a cere anularea pentru fraudă la lege a

dispoziției

nr. 6724 din 8 noiembrie 2006, fiind privat de prevederile art. 20

alin. (2) din Legea nr. 10/2001, republicată de

măsurile reparatorii prin

echivalent

pentru valoarea de piață, stabilită potrivit standardelor

internaționale,

de evaluare.

Recurentul-reclamant

a mai susținut că decizia atacată este dată

cu aplicarea greșită a legii fiind lipsită de

temei legal întrucât judecătorii

care au pronunțat hotărârea au căutat să-i creeze o

situație și mai grea,

obligându-l la plata sumei de 3570 lei, cu titlu de cheltuieli de

judecată.

Față de

cele expuse, recurentul-reclamant a solicitat admiterea

recursului, modificarea deciziei atacate și în

rejudecare admiterea acțiunii așa cum a fost formulată.

Verificând

legalitatea deciziei recurate, în raport de criticile formulate și de

dispozițiile legale aplicate, Înalta Curte constată că

recursul declarat în cauză este

nefondat pentru considerentele ce se vor

arăta

în continuare.

Potrivit art. 24 alin. (1) C.

proc. civ., judecătorul care a pronunțat o

hotărâre

într-o pricină nu poate lua parte la judecata aceleiași pricini în apel sau în

recurs și nici în caz de rejudecare după casare.

Dispozițiile art. 24 C. proc.

civ., referitoare la incompatibilitate

sunt

de natură imperativă, astfel că nerespectarea lor duce la nulitatea

absolută

a hotărârii pronunțate.

Este

adevărat însă că, incompatibilitatea este limitată de lege

numai la cazurile anume

menționate și se referă la acei judecători care

au judecat fondul pricinii.

In speță, judecătorii s-au

pronunțat asupra unor chestiuni de

drept,

astfel încât nu poate fi incident motivul de casare prevăzut de

art. 304

pct. 1 C. proc. civ.

Este nefondată și critica

recurentului-reclamant că instanța de apel și-ar fi depășit atribuțiile puterii

judecătorești, în sensul dispozițiilor art. 304 pct. 4 C. proc. civ.

Depășirea

atribuțiilor puterii judecătorești semnifică un exces de

putere, situație de natură a

înfrânge principiul separației puterilor în

stat, o imixtiune a instanței de judecată în sfera

activității executive sau

legislative, săvârșind acte care intră în atribuțiile unei alte

autorități

decât

cea judecătorească, ceea ce nu este cazul în speța de față.

Critica

referitoare la conținutul dispoziției nr. 6724 din 8 noiembrie 2006

emisă de Primarul Municipiului

București, la faptul că pârâții nu sunt

proprietarii apartamentului restituit în temeiul Legii

nr. 10/2001 și că

au

indus în eroare organele abilitate, săvârșind mai multe infracțiuni de

fals, fals material, fals privind

identitatea, nu poate fi încadrată în cazul

de modificare prevăzut de art.304 pct.8 C. proc. civ., deoarece nu se

referă la interpretarea greșită a vreunui act

juridic dedus judecății ci la

greșita interpretare a probelor, care nu

constituie motiv de casare ori

de

modificare a deciziei.

Potrivit

art. 315 alin. (1) C. proc. civ., în caz de casare, hotărârile

instanței de recurs asupra problemelor de drept

dezlegate sunt

obligatorii pentru

judecătorii fondului, astfel că nesocotirea acelei

dispoziții de

procedură atrage casarea hotărârii.

Or,

prin decizia de casare, s-a statuat că instanța de apel, trebuie

să analizeze legalitatea

sentinței apelate raportat la dispozițiile art. 26

alin. (3) din Legea nr. 10/2001,

republicată și nu în raport de dispozițiile

dreptului comun.

Sub

acest aspect, obiect al acțiunii introductive de instanță îl

reprezintă cererea de anulare a

dispoziției nr. 6724 din 8 noiembrie 2006 emisă

de Primarul Municipiului București prin care s-a restituit pârâților

B.I.A.S. și B.L. apartamentul în litigiu, în

temeiul

Legii nr. 10/2001.

Rezultă

fără putință de tăgadă că acțiunea în anularea dispoziției

a fost promovată de

recurentul-reclamant M.P.N.G.

, care este terț în raport cu emitentul, cât și cu beneficiarii

dispoziției de restituire în natură.

Or,

potrivit art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 republicată,

„decizia sau după caz dispoziția

motivată de respingerea notificării sau

a cererii de restituire în natură poate fi atacată de

persoana care se

pretinde îndreptățită (.).

Calea de atac fiind conferită

de lege doar persoanelor îndreptățite, expres prevăzute de art. 3 din Legea nr.

10/2001,

reclamantul neavând această

calitate, cum corect au statuat ambele

instanțe.

Nefondată

este și critica, vizând obligarea recurentului-reclamant

la plata cheltuielilor de

judecată, aceasta fiind în culpă procesuală.

Așa

fiind, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursul declarat

în cauză va fi respins ca atare.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE

LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

reclamantul M.P.N. împotriva deciziei civile nr. 184 A din 11

martie 2010 a Curții de Apel București, secția a

IV

a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată

în ședință publică, astăzi 09 decembrie 2010.