ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 476/2011

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Curtea de Apel Suceava, secția comercială,

contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 193 din 04 octombrie 2009

a admis cererea formulată

de reclamantul M.E., în contradictoriu cu Inspecția Muncii din cadrul

Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale și a suspendat executarea

deciziei nr.939 din 30 iunie 2010 a M.M.F.P.S. - Inspecția Muncii, până la

soluționarea în fond a acțiunii de anulare a actului administrativ sus

menționat, în condițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004.

Pentru a pronunța această soluție,

prima instanță a reținut că sunt îndeplinite condițiile cumulativ cerute de

dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv existența

cazului bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.

Cu privire la existența cazului bine

justificat, instanța a' reținut că argumentele juridice aduse de reclamant cu

privire la neacordarea termenului de preaviz (se invocă disp. art. 93 din Legea

nr. 188/1999 raportat la art. 73 din Codul Muncii), dar și faptul că prin

sentința nr. 117 din 14 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel Suceava s-a

anulat decizia nr. 317 din 13 octombrie 2009 emisă de M.M.F.P.S. prin care s-a

dispus, de asemenea, încetarea contractului de management nr. 92/2009, pentru

aceleași considerente, apar ca fiind motive aparent valabile raportat la

nelegalitatea actului indicat în petitul cererii.

Apărările pârâtei referitoare la

faptul că actul administrativ a cărei suspendare se cere nu mai poate fi

suspendat în condițiile în care reclamantul nu mai deține funcția de conducere

obținută în baza contractului de management nr. 92/2009 au fost înlăturate,

întrucât ar însemna ca reclamantului să i se îngrădească accesul la instanță,

în circumstanțele în care nu s-a acordat un termen de preaviz, actul

administrativ bucurându-se de forța executorie.

Cu privire la îndeplinirea celei de-a

doua condiții referitoare la prevenirea unei pagube iminente în sarcina

reclamantului, păgubirea reclamantului în condițiile suspendării actului

administrativ indicat este dată de lipsirea acestuia de plata drepturilor

salariale (iar acesta arată că în prezent nu are alte mijloace de venit),

afectarea imaginii și prestigiului său profesional prin punerea în executare a

unui act aparent nelegal.

Împotriva acestei hotărâri a declarat

recurs Inspecția Muncii din cadrul Ministerului Muncii, Familiei și Protecției

Sociale

care a invocat ca

temei legal dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a susținut, în

esență, că hotărârea a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a

dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, în cauză nefiind întrunite

cumulativ cele două condiții cerute: existența unui caz bine justificat și

iminența producerii unei pagube.

Astfel, în ceea ce îl privește pe

reclamant, actul administrativ a fost pus în executare, prin eliberarea sa din

funcție, din această perspectivă actul fiind epuizat.

De asemenea, soluția de suspendare nu

i-ar profita reclamantului în nici un fel la acest moment, deoarece ar fi o

dispoziție ce nu ar putea fi pusă în executare de către autoritatea emitentă.

Nici cea de-a doua condiție privind

iminența producerii unei pagube, nu este îndeplinită, în speță neexistând un

drept susceptibil de a fi păgubit prin întârziere.

Cu privire la remunerația neîncasată,

recurenta susține că prin decizia nr. 939/2010, reclamantului i-a încetat

contractul de management, acesta putându-și relua o activitate profesională remunerată.

Prin cererea de suspendare nu s-a produs dovada prejudiciului invocat, nici a

existenței și nici al cuantumului acestuia. Examinând cauza și sentința

recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile

legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție Înalta

Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea

nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „în cazuri bine justificate și

pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condițiile art. 7

a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanței

competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la

pronunțarea instanței de fond".

Pe de altă parte, în cadrul cererii de

suspendare instanța este limitată la a cerceta, după verificarea condiției de

admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de

dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și

paguba iminentă.

Deci, în cadrul cererii de suspendare,

instanța nu cercetează îndeplinirea condițiilor de legalitate și oportunitate

ale actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței de fond,

învestită cu soluționarea acțiunii în anulare.

Condiția existenței cazului „bine

justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea

judecătorului sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității

actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie

evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului,

respectiv a consecințelor juridice pe care le-a produs.

Pentru a înlătura, chiar și temporar,

regula executării imediate și din oficiu a actelor administrative, prin

suspendarea acestora, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri,

doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere

suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate, fără a

analiza, pe fond conținutul actului administrativ, instanța având posibilitatea

să efectueze numai o cercetare sumară a aparenței dreptului.

Înalta Curte constată nefondate

criticile exprimate de recurentă în ceea ce privește indiciile de nelegalitate

ce nu au fost corect examinate de instanța de fond în conturarea cerințelor

cazului bine justificat.

Independent de conținutul motivelor de

recurs, Înalta Curte reține că instanța de fond în mod corect a apreciat că

situația prezentată de reclamant este de natură a concluziona ca fiind

îndeplinită condiția cazului bine justificat.

Raportat la        probele

administrate, instanța de fond, motivat și argumentat, a indicat că există

suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate, fără

însă ca prin aceasta să antameze sau să anticipeze analiza pe fond a conținutului

și legalității actului administrativ contestat.

Înalta Curte apreciază, în acord cu

instanța de fond, că și cerința pagubei iminente ce s-ar produce reclamantului

în cazul executării imediate este îndeplinită în cauză.

Cum în mod corect a reținut și instanța

de fond, prin punerea în executare a măsurilor dispuse prin actul administrativ

a cărui suspendare se cere, este evident că se creează o pagubă în patrimoniul

reclamantului, fără a stabili pe fondul cauzei, în procedura cererii de

suspendare, dacă această pagubă are la bază primirea unor sume de bani fără

respectarea unor clauze contractuale.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că

susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate, iar instanța de fond a

pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe care o va menține.

Față de cele arătate, reținând așadar,

în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu referire la art. 2 alin. (1) lit.

ș) și t), că sunt întrunite cumulativ cerințele legale pentru a se dispune

suspendarea executării actului administrativ atacat, în temeiul art. 312 C.

proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de

Inspecția Muncii din cadrul Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale

împotriva sentinței nr. 193 din 4 octombrie 2010 a Curții de Apel Suceava, secția

comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

27 ianuarie 2011.