ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 476/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Curtea de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, prin sentința nr. 193 din 04 octombrie 2009 a admis cererea formulată de reclamantul M.E., în contradictoriu cu Inspecția Muncii din cadrul Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale și a suspendat executarea deciziei nr.939 din 30 iunie 2010 a M.M.F.P.S. - Inspecția Muncii, până la soluționarea în fond a acțiunii de anulare a actului administrativ sus menționat, în condițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004. Pentru a pronunța această soluție, prima instanță a reținut că sunt îndeplinite condițiile cumulativ cerute de dispozițiile art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv existența cazului bine justificat și prevenirea unei pagube iminente.

Cu privire la existența cazului bine justificat, instanța a' reținut că argumentele juridice aduse de reclamant cu privire la neacordarea termenului de preaviz (se invocă disp. art. 93 din Legea nr. 188/1999 raportat la art. 73 din Codul Muncii), dar și faptul că prin sentința nr. 117 din 14 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel Suceava s-a anulat decizia nr. 317 din 13 octombrie 2009 emisă de M.M.F.P.S. prin care s-a dispus, de asemenea, încetarea contractului de management nr. 92/2009, pentru aceleași considerente, apar ca fiind motive aparent valabile raportat la nelegalitatea actului indicat în petitul cererii.

Apărările pârâtei referitoare la faptul că actul administrativ a cărei suspendare se cere nu mai poate fi suspendat în condițiile în care reclamantul nu mai deține funcția de conducere obținută în baza contractului de management nr. 92/2009 au fost înlăturate, întrucât ar însemna ca reclamantului să i se îngrădească accesul la instanță, în circumstanțele în care nu s-a acordat un termen de preaviz, actul administrativ bucurându-se de forța executorie. Cu privire la îndeplinirea celei de-a doua condiții referitoare la prevenirea unei pagube iminente în sarcina reclamantului, păgubirea reclamantului în condițiile suspendării actului administrativ indicat este dată de lipsirea acestuia de plata drepturilor salariale (iar acesta arată că în prezent nu are alte mijloace de venit), afectarea imaginii și prestigiului său profesional prin punerea în executare a unui act aparent nelegal.

Împotriva acestei hotărâri a declarat recurs Inspecția Muncii din cadrul Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale care a invocat ca temei legal dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. și a susținut, în esență, că hotărârea a fost dată cu interpretarea și aplicarea greșită a dispozițiilor art. 14 din Legea nr. 554/2004, în cauză nefiind întrunite cumulativ cele două condiții cerute: existența unui caz bine justificat și iminența producerii unei pagube. Astfel, în ceea ce îl privește pe reclamant, actul administrativ a fost pus în executare, prin eliberarea sa din funcție, din această perspectivă actul fiind epuizat. De asemenea, soluția de suspendare nu i-ar profita reclamantului în nici un fel la acest moment, deoarece ar fi o dispoziție ce nu ar putea fi pusă în executare de către autoritatea emitentă.

Nici cea de-a doua condiție privind iminența producerii unei pagube, nu este îndeplinită, în speță neexistând un drept susceptibil de a fi păgubit prin întârziere. Cu privire la remunerația neîncasată, recurenta susține că prin decizia nr. 939/2010, reclamantului i-a încetat contractul de management, acesta putându-și relua o activitate profesională remunerată. Prin cererea de suspendare nu s-a produs dovada prejudiciului invocat, nici a existenței și nici al cuantumului acestuia. Examinând cauza și sentința recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această soluție Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate. Potrivit art. 14 alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „în cazuri bine justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condițiile art. 7 a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanței competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea instanței de fond". Pe de altă parte, în cadrul cererii de suspendare instanța este limitată la a cerceta, după verificarea condiției de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de dispozițiile art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă.

Deci, în cadrul cererii de suspendare, instanța nu cercetează îndeplinirea condițiilor de legalitate și oportunitate ale actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței de fond, învestită cu soluționarea acțiunii în anulare. Condiția existenței cazului „bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea judecătorului sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului administrativ să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, respectiv a consecințelor juridice pe care le-a produs.

Pentru a înlătura, chiar și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actelor administrative, prin suspendarea acestora, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri, doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate, fără a analiza, pe fond conținutul actului administrativ, instanța având posibilitatea să efectueze numai o cercetare sumară a aparenței dreptului. Înalta Curte constată nefondate criticile exprimate de recurentă în ceea ce privește indiciile de nelegalitate ce nu au fost corect examinate de instanța de fond în conturarea cerințelor cazului bine justificat. Independent de conținutul motivelor de recurs, Înalta Curte reține că instanța de fond în mod corect a apreciat că situația prezentată de reclamant este de natură a concluziona ca fiind îndeplinită condiția cazului bine justificat.

Raportat la probele administrate, instanța de fond, motivat și argumentat, a indicat că există suficiente indicii aparente care să răstoarne prezumția de legalitate, fără însă ca prin aceasta să antameze sau să anticipeze analiza pe fond a conținutului și legalității actului administrativ contestat. Înalta Curte apreciază, în acord cu instanța de fond, că și cerința pagubei iminente ce s-ar produce reclamantului în cazul executării imediate este îndeplinită în cauză. Cum în mod corect a reținut și instanța de fond, prin punerea în executare a măsurilor dispuse prin actul administrativ a cărui suspendare se cere, este evident că se creează o pagubă în patrimoniul reclamantului, fără a stabili pe fondul cauzei, în procedura cererii de suspendare, dacă această pagubă are la bază primirea unor sume de bani fără respectarea unor clauze contractuale.

Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate, iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe care o va menține. Față de cele arătate, reținând așadar, în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu referire la art. 2 alin. (1) lit. ș) și t), că sunt întrunite cumulativ cerințele legale pentru a se dispune suspendarea executării actului administrativ atacat, în temeiul art. 312 C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Inspecția Muncii din cadrul Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale împotriva sentinței nr. 193 din 4 octombrie 2010 a Curții de Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 ianuarie 2011.