ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 5175/2010

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin cererea înregistrată sub nr. 1226/39/2009,

reclamantul M.E., în contradictoriu cu pârâtul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției

Sociale - Inspecția Muncii, prin Inspector General de Stat C.M., a solicitat ca

prin hotărârea ce se va pronunța să se dispună suspendarea executării deciziei

nr. 317 din 13 octombrie 2009 emisă de pârât, până la pronunțarea instanței de fond.

Reclamantul și-a motivat

acțiunea arătând că prin Ordinul nr. 956 din 22 mai 2009 al Ministerului Muncii,

Familiei și Protecției Sociale a fost numit, începând cu data de 25 mai 2009, în

funcția de Director coordonator al I.T.M. Suceava, atribuțiile corespunzătoare acestei

funcții fiind stabilite în contractul de management din 25 mai 2009 încheiat între

aceleași părți.

A mai arătat că prin decizia

nr. 317 din 13 octombrie 2009 a Inspectoratului General de Stat din cadrul Inspecției

Muncii București, aflată în subordinea pârâtului, s-a dispus încetarea contractului

de management din 25 mai 2009, începând cu data de 14 octombrie 2009.

Cererea de suspendare

provizorie a actului administrativ atacat, a mai susținut reclamantul, se impunea

a fi admisă, întrucât sunt îndeplinite cele două condiții prevăzute de art. 14

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă.

Cazul bine justificat

constă în nelegalitatea deciziei nr. 317/2009, întrucât lipsește orice cauză de

încetare a contractului de management, asimilat unui contract de muncă; decizia

contestată nu indică temeiul de drept al încetării contractului de management și

nu este motivată în fapt.

Reclamantul a mai arătat

că la încetarea contractului de management nu au fost respectate dispozițiile

art. 73 C. muncii, privind termenul de preaviz și că la data emiterii deciziei era

în concediu medical, așa cum rezultă din înscrisul comunicat pârâtului la data de

15 octombrie 2009, fiind încălcate astfel dispozițiile art. 60 alin. (1) lit.

a) C. muncii.

Cu privire la „paguba

iminentă", reclamantul a arătat că aceasta rezultă intrinsec din faptul că

prin emiterea deciziei contestate au fost încălcate dreptul la stabilitate în exercitarea

funcției publice, dar și principiul consensualismului și al bunei-credințe, reglementat

de art. 8 C. muncii. Mai mult, această decizie îl prejudiciază și în ceea ce privește

drepturile salariale obținute în calitate de director coordonator, fiind astfel

lipsit de orice sursă de venituri.

Prin întâmpinarea depusă

la dosar, Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale - Inspecția Muncii,

a invocat în principal excepția inadmisibilității cererii reclamantului, argumentat

de nerespectarea de către acesta a procedurii prealabile impuse de prevederile

art. 7 din Legea nr. 554/2004, aceasta fiind o condiție obligatorie, a cărei neîndeplinire

afectează însuși exercițiul dreptului la acțiune. Pe fondul cererii, autoritatea

pârâtă a arătat că argumentația reclamantului, nesusținută de probe, nu poate fi

reținută ca temei pentru cererea sa formulată în condițiile art. 14 din Legea

nr. 554/2004.

Curtea de Apel Suceava,

secția comercială, contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr.

261 din 30 noiembrie 2009, a respins ca nefondată excepția inadmisibilității cererii;

a admis acțiunea formulată de M.E., în contradictoriu cu Inspecția Muncii din subordinea

Ministerului Muncii, Familiei și Protecției Sociale și a suspendat executarea deciziei

nr. 317 din 13 octombrie 2009 a Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale

- Inspectoratul General de Stat.

Pentru a hotărî astfel,

prima instanță a reținut următoarele considerente:

I. Cu privire la excepția

inadmisibilității acțiunii, invocată de pârâta Inspecția Muncii, prima instanță

a reținut că această excepție este neîntemeiată, întrucât reclamantul a formulat

în termenul legal plângere prealabilă, prin care a solicitat revocarea deciziei

de încetare a contractului de management și repunerea în situația anterioară, cu

toate considerentele ce decurg din luarea unei astfel de măsuri.

II. În ceea ce privește

fondul cauzei, prima instanță a reținut că sunt îndeplinite condițiile cumulativ

cerute de dispozițiile legale, respectiv existența cazului bine justificat și prevenirea

unei pagube iminente.

Cazul bine justificat

este dat

de incertitudinea valabilității contractului de management din anul 2009 încheiat

între părți, având în vedere că, deși O.U.G. nr. 105/2009, care a stat la baza emiterii

deciziei nr. 317/2009, abrogă O.U.G. nr. 37/2009, act normativ în baza căruia s-a

încheiat contractul de mai sus, totuși art. VIII din O.U.G. nr. 105/2009 prevede

că „persoanele care ocupă funcțiile prevăzute la art. III și art. IV alin. (3) își

păstrează statutul (…), iar contractele de management încheiate de acestea, aflate

în derulare la data intrării în vigoare a prezentei ordonanțe de urgență, își produc

efectele până la expirarea termenului pentru care au fost încheiate sau, după caz,

până la data la care intervine un motiv legal de încetare sau reziliere a acestora".

Prin această modalitate

de reglementare se creează o îndoială asupra legalității deciziei nr. 317/2009,

prin prisma menținerii sau nu a valabilității contractului de management încheiat

între cele două părți la data de 25 mai 2009.

Cu privire la paguba iminentă,

instanța a constatat că, pe lângă prejudiciul material produs reclamantului, există

pericolul perturbării activității serviciului deconcentrat în cadrul căruia reclamantul

a fost numit, având în vedere că acesta a demarat implementarea obligațiilor asumate

prin contractul de management.

De altfel, a mai reținut

prima instanță, legislația comunitară, în speță Recomandarea nr. R/89/8 din 13

septembrie 1989 a Comitetului de Miniștri al Consiliului Europei, privitoare la

protecția jurisdicțională provizorie în materie administrativă, prevede ca principiu

tocmai posibilitatea conferită celui ce se consideră vătămat de a solicita suspendarea

executării unui act administrativ, pe care instanța o va acorda atunci când, în

raport cu ansamblul circumstanțelor și intereselor, se apreciază că executarea actului

administrativ ar fi de natură a crea pagube semnificative, dificil de reparat și

când există și argumente juridice valabile față de regularitatea actului emis.

Împotriva acestei hotărâri

a declarat recurs Inspecția Muncii, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recurenta susține, în

esență, următoarele:

În ceea ce privește cererea

reclamantului privind suspendarea executării deciziei nr. 317 din 13 octombrie 2009,

recurenta arată că cererea reclamantului este tardivă și lipsită de suport practic,

având în vedere că la data de 23 octombrie 2009 s-a organizat concursul de ocupare

a locurilor devenite vacante și anume s-a susținut evaluarea cunoștințelor și aptitudinilor

manageriale ale persoanelor care au candidat pentru ocuparea funcției de director

coordonator în cadrul I.T.M.

Referitor la posibilitatea

producerii unei pagube iminente, recurenta învederează faptul că această condiție,

impusă de art. 14 din Legea nr. 554/2004 pentru încuviințarea suspendării, nu este

îndeplinită, în speță neexistând un drept susceptibil de a fi păgubit prin întârziere.

Cu privire la remunerația

neîncasată, recurenta susține că reclamantului, prin decizia nr. 317 din 13

octombrie 2009, i-a încetat contractul de management, acesta putându-și relua o

activitate profesională remunerată. Prin cererea de suspendare nu s-a produs dovada

prejudiciului invocat, nici a existenței și nici al cuantumului acestuia.

Totodată, mai arată recurenta-pârâtă,

prin încetarea contractului de management conform art. VIII coroborat cu art. XIV

alin. (1) din O.U.G. nr. 105/2009, indemnizația de concediu medical aferentă perioadei

ulterioare datei de 13 octombrie 2009 se acordă de C.A.S., în baza prevederilor

art. 32 alin. (2) din O.U.G. nr. 158/2005 privind concediile și indemnizațiile de

asigurări sociale de sănătate, cu modificările și completările ulterioare.

Cele două condiții - cazul

bine justificat și iminența producerii unei pagube - prevăzute de textul de lege,

prin tonul imperativ, denotă caracterul de excepție al măsurii suspendării executării

actului administrativ, presupunând, așadar, dovedirea efectivă a unor împrejurări

conexe regimului administrativ aplicabile actului atacat, care să fie de natură

a argumenta existența „unui caz bine justificat" și a „iminenței producerii

pagubei".

Se mai arată în motivele

de recurs faptul că existența cazului bine justificat în sensul art. 14 alin. (1)

din Legea contenciosului administrativ, poate fi reținută doar dacă din împrejurările

cauzei ar rezulta o îndoială puternică și evidentă asupra prezumției de legalitate,

care constituie unul dintre fundamentele caracterului executoriu al actelor administrative.

Recurenta reține că reclamantul

nu a dovedit nici condiția prevăzută de art. 14 din lege privind „iminența producerii

unei pagube", referirile generice făcute prin acțiune privind prejudiciul material

și moral nefiind susținute de probe în sensul art. 1169 C. civ.

Astfel, în ceea ce îl

privește pe reclamant, actul administrativ a fost pus în executare, prin eliberarea

sa din funcție, din această perspectivă actul fiind epuizat. De asemenea, soluția

de suspendare nu i-ar profita reclamantului în nici un fel, la acest moment, deoarece

ar fi o dispoziție ce nu ar putea fi pusă în executare de către autoritatea emitentă.

Examinând cauza și sentința

recurată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile

legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că recursul este nefondat.

Pentru a ajunge la această

soluție Înalta Curte a avut în vedere considerentele în continuare arătate.

Potrivit art. 14

alin. (1) din Legea nr. 554/2004 a contenciosului administrativ, „în cazuri bine

justificate și pentru prevenirea unei pagube iminente odată cu sesizarea în condițiile

art. 7 a autorității publice care a emis actul, persoana vătămată poate cere instanței

competente să dispună suspendarea executării actului administrativ până la pronunțarea

instanței de fond”.

Pe de altă parte, în cadrul

cererii de suspendare instanța este limitată la a cerceta, după verificarea condiției

de admisibilitate, dacă sunt îndeplinite cumulativ cerințele prevăzute de dispozițiile

art. 14 din Legea nr. 554/2004, respectiv cazul bine justificat și paguba iminentă.

Deci, în cadrul cererii

de suspendare, instanța nu cercetează îndeplinirea condițiilor de legalitate și

oportunitate ale actului administrativ, această obligație revenindu-i instanței

de fond, învestită cu soluționarea acțiunii în anulare.

Condiția existenței cazului

„bine justificat", lăsată de legiuitor la aprecierea și înțelepciunea judecătorului

sub aspectul conținutului său, presupune ca asupra legalității actului administrativ

să planeze o puternică îndoială, iar aceasta să fie evidentă fără a se intra în

cercetarea pe fond a dispozițiilor actului, respectiv a consecințelor juridice pe

care le-a produs.

Pentru a înlătura, chiar

și temporar, regula executării imediate și din oficiu a actelor administrative,

prin suspendarea acestora, instanța poate aprecia necesitatea unei asemenea măsuri,

doar prin raportare la probele administrate în cauză și care trebuie să ofere suficiente

indicii aparente de răsturnare a prezumției de legalitate, fără a analiza, pe fond

conținutul actului administrativ, instanța având posibilitatea să efectueze numai

o cercetare sumară a aparenței dreptului.

Înalta Curte constată

nefondate criticile exprimate de recurentă în ceea ce privește indiciile de nelegalitate

ce nu au fost corect examinate de instanța de fond în conturarea cerințelor cazului

bine justificat.

Independent de conținutul

motivelor de recurs, Înalta Curte reține că instanța de fond în mod corect a apreciat

că situația prezentată de reclamant este de natură a concluziona ca fiind îndeplinită

condiția cazului bine justificat.

Raportat la probele administrate,

instanța de fond, motivat și argumentat, a indicat că există suficiente indicii

aparente care să răstoarne prezumția de legalitate, fără însă ca prin aceasta să

antameze sau să anticipeze analiza pe fond a conținutului și legalității actului

administrativ contestat.

Înalta Curte apreciază,

în acord cu instanța de fond, că și cerința pagubei iminente ce s-ar produce reclamantului

în cazul executării imediate este îndeplinită în cauză.

Cum în mod corect a reținut

și instanța de fond, prin punerea în executare a măsurilor dispuse prin actul administrativ

a cărui suspendare se cere, este evident că se creează o pagubă în patrimoniul reclamantului,

fără a stabili pe fondul cauzei, în procedura cererii de suspendare, dacă această

pagubă are la bază primirea unor sume de bani fără respectarea unor clauze contractuale.

Astfel fiind, Înalta Curte

constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate, iar instanța

de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală, pe care o va menține.

Față de cele arătate,

reținând așadar, în sensul art. 14 din Legea nr. 554/2004, cu referire la art. 2

alin. (1) lit. ș) și t), că sunt întrunite cumulativ cerințele legale pentru a se

dispune suspendarea executării actului administrativ atacat, în temeiul art. 312

C. proc. civ., recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de Inspecția Muncii împotriva sentinței nr. 261 din 30 noiembrie 2009 a Curții de

Apel Suceava, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 23 noiembrie 2010.