ÎCCJ, Decizia nr. 162/2011

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Decizia civilă nr. 3611 din 27

septembrie 2007, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins cererea de

revizuire formulată de D.N.M., cu privire la Decizia nr. 1645 din 10 mai 2006 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal, ca tardivă.

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de control judiciar a reținut că, prin Decizia nr.

1645 din 10 mai 2006, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal a respins recursul declarat de recurenta reclamantă

D.N.M. împotriva Sentinței civile nr. 678 din 12 aprilie 2005 a Curții de Apel

București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin care a fost

respinsă, ca nefondată, acțiunea reclamantei, reținându-se, în esență, că nu

există un refuz nejustificat al pârâtului de a soluționa cererea reclamantei,

în condițiile în care reclamantei i s-a comunicat faptul că, fiind absolventă a

Facultății de Drept din cadrul Universității Ecologice din București, trebuie

să susțină examenul de licență la această facultate.

Sesizată cu cererea

de revizuire formulată de D.N.M., instanța de control judiciar a constatat că,

potrivit art. 324 alin. (1) pct. 1 teza finală C. proc. civ., termenul de

revizuire este de o lună și se socotește de la pronunțarea hotărârii atacate,

în cazul în care aceasta a fost pronunțată în recurs de Înalta Curte, iar în

cauză, întrucât hotărârea atacată a fost pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție la data de 10 mai 2006, iar cererea de revizuire a fost înregistrată

la instanță la data de 5 ianuarie 2007, fiind întemeiată excepția tardivității

acțiunii.

Împotriva acestei

hotărâri, a formulat contestație în anulare reclamanta D.N.M., întemeiată pe

dispozițiile art. 318 C. proc. civ., susținând în esență, că Decizia nr. 3611

din 27 septembrie 2007 este rezultatul unei greșeli materiale, „întrucât

obiectul cauzei era anulare proces-verbal de contravenție în stadiul procesual

revizuire-fond, iar decizia atacată cu revizuire privea însă anulare act

administrativ elaborat de către Academia de Poliție”.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, prin Decizia

nr. 387 din 27 ianuarie 2010, a respins contestația în anulare ca nefondată.

În motivarea

hotărârii, s-a reținut că aspectele invocate de contestatoare în cuprinsul

cererii sale exced noțiunii de „greșeală materială”, în sensul dispozițiilor

art. 318 C. proc. civ.

La data de 10

februarie 2010, împotriva acestei din urmă decizii, a declarat recurs

contestatoarea D.N.M., invocând prevederile art. 304 pct. 4 C. proc. civ., fără

nici o altă precizare, că hotărârea atacată trebuia „desființată pentru

nelegalitate”.

În temeiul

dispozițiilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va examina cu

prioritate admisibilitatea recursului, soluționarea acestei chestiuni făcând de

prisos analizarea altor cereri sau susțineri.

Recursul este

inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin dispozițiile

art. 129 din Constituția României a fost statuat principiul, potrivit căruia,

părțile interesate pot apela la protecția judiciară a drepturilor subiective

încălcate, oferită imparțial de către instanțele competente, în cadrul

sistemului procesului civil.

În raport cu

principiul statuat prin textul menționat, admisibilitatea unei căi de atac și,

pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate,

este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii.

Mai mult, potrivit

dispozițiilor cuprinse în art. 129 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a impus

în sarcina persoanelor interesate exercitarea drepturilor procedurale în

condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau judecător.

Prin urmare, revine

persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă, în

condițiile legii procesual civile, aceleași pentru subiecții de drept aflați în

situații identice.

Totodată, aceleași

exigențe exclud examinarea în fond a unei cereri formulate sau căi de atac în

alte condiții decât cele determinate de dreptul intern, prin legea procesuală.

Or, potrivit art. 320

pct. 3 C. proc. civ., hotărârea dată în contestație este supusă acelorași căi

de atac ca și hotărârea atacată.

În cauză, completul

de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva deciziei prin

care secția de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și

Justiție s-a pronunțat asupra contestației în anulare formulată de D.N.M.

împotriva unei hotărâri irevocabile.

Din dispozițiile C.

proc. civ., rezultă că, între alte condiții ce se cer a fi întrunite cumulativ

pentru exercitarea oricăror căi de atac, una privește existența unei hotărâri,

determinate ca atare de lege, susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe

această cale.

Decizia atacată de

către contestatoare are caracter irevocabil, în temeiul art. 320 alin. (3) C.

proc. civ., având în vedere că a fost pronunțată într-o contestație în anulare

exercitată împotriva unei hotărâri prin care s-a soluționat o cerere de

revizuire formulată împotriva unei hotărâri pronunțate în recurs și, prin urmare,

nu mai poate fi supusă unui nou control judiciar specific căii de reformare.

Se constată, așadar,

că recursul declarat nu este admisibil, potrivit dreptului comun, ca urmare a

neîndeplinirii condiției prevăzute de art. 299 C. proc. civ., cu referire la existența

unei hotărâri susceptibile de reformare pe această cale.

Recunoașterea unor

căi de atac, în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală,

constituie o încălcare a principiului legalității acestora, precum și a

principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și,

din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pe de altă parte,

soluționarea prezentului recurs, ce nu privește o cauză soluționată în primă

instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție, excede

competenței atribuite completului de 9 judecători prin art. 24 din Legea nr.

304/2004, republicată, coroborat cu art. XXV alin. (3) din Legea nr. 202/2010

și art. 725 alin. (2) C. proc. civ.

Or, normele

procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea

cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică,

potrivit principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția

României.

Drept urmare,

neobservarea acestora este sancționată cu nulitatea hotărârilor judecătorești

pronunțate cu nesocotirea lor.

Așadar, recursul nu

este admisibil nici potrivit legii speciale, așa încât excepția invocată se

constată a fi întemeiată.

În consecință, pentru

considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de

contestatoarea D.N.M., ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de D.N.M. împotriva Deciziei nr. 387 din 27

ianuarie 2010 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios

administrativ și fiscal.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 28 februarie 2011.