ÎCCJ, Decizia nr. 244/2011

Asupra recursului de față, Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin Sentința civilă nr. 139 din 21 ianuarie 2008, pronunțată de Judecătoria Călărași, a fost admisă, în parte, acțiunea formulată de reclamantul M.T., împotriva pârâtei M.E., a fost dispusă ieșirea din indiviziune a părților asupra imobilului (casă de locuit), au fost atribuite reclamantului camerele 1 și 2 și magazia din cărămidă, conform variantei A din suplimentul raportului de expertiză efectuat în cauză, valoarea lotului fiind de 9778,75 RON, iar pârâtei i-au fost atribuite camerele 3, 4 și 5 și magazia din lemn, conform aceleiași variante a raportului de expertiză, lotul având o valoare de 7421,25 RON, a fost dispusă rămânerea părților în indiviziune asupra terenului în suprafață de 125 mp, a fost obligată pârâta să-i plătească reclamantului suma de 1153,75 RON, reprezentând sultă și a fost obligat reclamantul la plata sumei de 250 RON, diferență de onorariu pentru expert.

După un prim ciclu procesual, Tribunalul Călărași, secția civilă a pronunțat Decizia nr. 49/A din 4 martie 2009, prin care a fost respins apelul declarat de reclamant împotriva sentinței, soluție confirmată prin Decizia nr. 1083 din 30 iunie 2009 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Recursul declarat de reclamant împotriva deciziei Curții de Apel a fost respins, ca inadmisibil, prin Decizia nr. 1195 din 24 februarie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală. Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare reclamantul, întemeind-o pe prevederile art. 317 și 318 C. proc. civ. și susținând, în esență, că este îndreptățit să i se atribuie dreptul de proprietate asupra suprafeței de teren de 490 mp.

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin Decizia nr. 5913 din 9 noiembrie 2010, a respins contestația în anulare. Pentru a hotărî astfel, instanța a reținut că, în cererea sa, contestatorul nu a invocat niciunul dintre motivele de contestație în anulare, stabilite expres și limitativ de dispozițiile art. 317 și art. 318 C. proc. civ. La data de 15 noiembrie 2010, împotriva acestei din urmă decizii, a declarat recurs contestatorul M.T., recurs pe care acesta l-a motivat printr-un memoriu separat, depus ulterior la dosar, la data de 21 martie 2011. În temeiul prevederilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va analiza cu prioritate admisibilitatea căii de atac cu care este învestită, soluționarea acestei chestiuni făcând de prisos examinarea altor cereri sau susțineri.

Recursul este inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare: Prin dispozițiile art. 129 din Constituția României, a fost statuat principiul, potrivit căruia, părțile interesate pot apela la protecția judiciară a drepturilor subiective încălcate, oferită imparțial de către instanțele competente, în cadrul sistemului procesului civil. În raport cu principiul statuat prin textul menționat, admisibilitatea unei căi de atac și, pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate, este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii. Mai mult, potrivit dispozițiilor cuprinse în art. 129 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a impus în sarcina persoanelor interesate exercitarea drepturilor procedurale în condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau judecător.

Prin urmare, revine persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă, în condițiile legii procesual civile, aceleași pentru subiecții de drept aflați în situații identice. Totodată, aceleași exigențe exclud examinarea în fond a unei cereri formulate sau căi de atac, în alte condiții decât cele determinate de dreptul intern, prin legea procesuală. Or, potrivit art. 320 pct. 3 C. proc. civ., hotărârea dată în contestație este supusă acelorași căi de atac ca și hotărârea atacată. În cauză, completul de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva deciziei prin care secția civilă și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de Casație și Justiție s-a pronunțat asupra contestației în anulare formulată de M.T.

împotriva unei hotărâri irevocabile. Din dispozițiile C. proc. civ. rezultă că, între alte condiții ce se cer a fi întrunite cumulativ pentru exercitarea oricărei căi de atac, una privește existența unei hotărâri, determinată ca atare de lege, susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe această cale. Decizia atacată de către contestator are caracter irevocabil, în temeiul art. 320 alin. (3) C. proc. civ. coroborat cu art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., având în vedere că a fost pronunțată într-o contestație în anulare exercitată împotriva unei hotărâri prin care s-a soluționat un recurs și, prin urmare, nu mai poate fi supusă unui nou control judiciar, specific căii de reformare. Se constată, așadar, că recursul declarat nu este admisibil, potrivit dreptului comun, ca urmare a neîndeplinirii condiției prevăzute de art. 299 C. proc.

civ., cu referire la existența unei hotărâri susceptibile de reformare pe această cale. Recunoașterea unor căi de atac, în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie o încălcare a principiului legalității acestora, precum și a principiului constituțional al egalității în fața legii și autorităților și, din acest motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept. Pe de altă parte, soluționarea prezentului recurs, ce nu privește o cauză soluționată în primă instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție excede competenței atribuite completului de 9 judecători prin art. 24 din Legea nr. 304/2004, republicată, coroborat cu art. 725 alin. (2) C. proc.

civ. și art. XXV alin. (3) din Legea nr. 202/2010. Or, normele procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică, potrivit principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția României. Drept urmare, neobservarea acestora este sancționată cu nulitatea hotărârilor judecătorești pronunțate cu nesocotirea lor. Așadar, recursul nu este admisibil nici potrivit legii speciale, așa încât, excepția invocată se constată a fi întemeiată. În consecință, pentru considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de contestatorul M.T., ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E: Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatorul M.T. împotriva Deciziei nr. 5913 din 9 noiembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală în dosarul nr. 2386/1/2010. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 28 martie 2011.