ÎCCJ, Decizia nr. 244/2011

Asupra recursului de

față,

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin Sentința civilă nr. 139 din 21 ianuarie

2008, pronunțată de Judecătoria Călărași, a fost admisă, în parte, acțiunea

formulată de reclamantul M.T., împotriva pârâtei M.E., a fost dispusă ieșirea

din indiviziune a părților asupra imobilului (casă de locuit), au fost

atribuite reclamantului camerele 1 și 2 și magazia din cărămidă, conform

variantei A din suplimentul raportului de expertiză efectuat în cauză, valoarea

lotului fiind de 9778,75 RON, iar pârâtei i-au fost atribuite camerele 3, 4 și

5 și magazia din lemn, conform aceleiași variante a raportului de expertiză,

lotul având o valoare de 7421,25 RON, a fost dispusă rămânerea părților în

indiviziune asupra terenului în suprafață de 125 mp, a fost obligată pârâta

să-i plătească reclamantului suma de 1153,75 RON, reprezentând sultă și a fost

obligat reclamantul la plata sumei de 250 RON, diferență de onorariu pentru

expert.

După un prim ciclu

procesual, Tribunalul Călărași, secția civilă a pronunțat Decizia nr. 49/A din

4 martie 2009, prin care a fost respins apelul declarat de reclamant împotriva

sentinței, soluție confirmată prin Decizia nr. 1083 din 30 iunie 2009 a Curții

de Apel București, secția a IV-a civilă.

Recursul declarat de

reclamant împotriva deciziei Curții de Apel a fost respins, ca inadmisibil,

prin Decizia nr. 1195 din 24 februarie 2010, pronunțată de Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală.

Împotriva acestei

decizii a formulat contestație în anulare reclamantul, întemeind-o pe

prevederile art. 317 și 318 C. proc. civ. și susținând, în esență, că este

îndreptățit să i se atribuie dreptul de proprietate asupra suprafeței de teren

de 490 mp.

Înalta Curte de

Casație și Justiție, secția civilă și de proprietate intelectuală, prin Decizia

nr. 5913 din 9 noiembrie 2010, a respins contestația în anulare.

Pentru a hotărî

astfel, instanța a reținut că, în cererea sa, contestatorul nu a invocat

niciunul dintre motivele de contestație în anulare, stabilite expres și

limitativ de dispozițiile art. 317 și art. 318 C. proc. civ.

La data de 15

noiembrie 2010, împotriva acestei din urmă decizii, a declarat recurs

contestatorul M.T., recurs pe care acesta l-a motivat printr-un memoriu

separat, depus ulterior la dosar, la data de 21 martie 2011.

În temeiul

prevederilor art. 137 alin. (1) C. proc. civ., Înalta Curte va analiza cu

prioritate admisibilitatea căii de atac cu care este învestită, soluționarea

acestei chestiuni făcând de prisos examinarea altor cereri sau susțineri.

Recursul este

inadmisibil, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare:

Prin dispozițiile

art. 129 din Constituția României, a fost statuat principiul, potrivit căruia,

părțile interesate pot apela la protecția judiciară a drepturilor subiective

încălcate, oferită imparțial de către instanțele competente, în cadrul

sistemului procesului civil.

În raport cu

principiul statuat prin textul menționat, admisibilitatea unei căi de atac și,

pe cale de consecință, provocarea unui control judiciar al hotărârii atacate,

este condiționată de exercitarea acesteia în condițiile legii.

Mai mult, potrivit

dispozițiilor cuprinse în art. 129 alin. (1) C. proc. civ., legiuitorul a impus

în sarcina persoanelor interesate exercitarea drepturilor procedurale în

condițiile, ordinea și termenele stabilite de lege sau judecător.

Prin urmare, revine

persoanei interesate obligația de a sesiza jurisdicția competentă, în

condițiile legii procesual civile, aceleași pentru subiecții de drept aflați în

situații identice.

Totodată, aceleași

exigențe exclud examinarea în fond a unei cereri formulate sau căi de atac, în

alte condiții decât cele determinate de dreptul intern, prin legea procesuală.

Or, potrivit art. 320

pct. 3 C. proc. civ., hotărârea dată în contestație este supusă acelorași căi

de atac ca și hotărârea atacată.

În cauză, completul

de 9 judecători a fost sesizat cu recursul declarat împotriva deciziei prin

care secția civilă și de proprietate intelectuală a Înaltei Curți de Casație și

Justiție s-a pronunțat asupra contestației în anulare formulată de M.T.

împotriva unei hotărâri irevocabile.

Din dispozițiile C.

proc. civ. rezultă că, între alte condiții ce se cer a fi întrunite cumulativ

pentru exercitarea oricărei căi de atac, una privește existența unei hotărâri,

determinată ca atare de lege, susceptibilă a fi supusă controlului judiciar pe

această cale.

Decizia atacată de

către contestator are caracter irevocabil, în temeiul art. 320 alin. (3) C.

proc. civ. coroborat cu art. 377 alin. (2) pct. 4 C. proc. civ., având în

vedere că a fost pronunțată într-o contestație în anulare exercitată împotriva

unei hotărâri prin care s-a soluționat un recurs și, prin urmare, nu mai poate

fi supusă unui nou control judiciar, specific căii de reformare.

Se constată, așadar,

că recursul declarat nu este admisibil, potrivit dreptului comun, ca urmare a

neîndeplinirii condiției prevăzute de art. 299 C. proc. civ., cu referire la

existența unei hotărâri susceptibile de reformare pe această cale.

Recunoașterea unor

căi de atac, în alte situații decât cele prevăzute de legea procesuală, constituie

o încălcare a principiului legalității acestora, precum și a principiului

constituțional al egalității în fața legii și autorităților și, din acest

motiv, apare ca o soluție inadmisibilă în ordinea de drept.

Pe de altă parte,

soluționarea prezentului recurs, ce nu privește o cauză soluționată în primă

instanță de secția penală a Înaltei Curți de Casație și Justiție excede

competenței atribuite completului de 9 judecători prin art. 24 din Legea nr.

304/2004, republicată, coroborat cu art. 725 alin. (2) C. proc. civ. și art.

XXV alin. (3) din Legea nr. 202/2010.

Or, normele

procesuale privind sesizarea instanțelor judecătorești și soluționarea

cererilor în limitele competenței atribuite prin lege sunt de ordine publică,

potrivit principiului stabilit prin art. 126 alin. (2) din Constituția

României.

Drept urmare,

neobservarea acestora este sancționată cu nulitatea hotărârilor judecătorești

pronunțate cu nesocotirea lor.

Așadar, recursul nu

este admisibil nici potrivit legii speciale, așa încât, excepția invocată se

constată a fi întemeiată.

În consecință, pentru

considerentele ce preced, Curtea va respinge recursul declarat de contestatorul

M.T., ca inadmisibil.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E:

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de contestatorul M.T. împotriva Deciziei nr.

5913 din 9 noiembrie 2010, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția civilă și de proprietate intelectuală în dosarul nr. 2386/1/2010.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 28 martie 2011.