ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2274/2012

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului București, secția a V-a civilă, sub nr. 28744/3/2008, reclamanta G.F. a chemat în judecată pe pârâtele Primăria Sectorului 5 București - Comisia Pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001 și Primăria Capitalei București - Comisia Pentru Aplicarea Legii nr. 10/2001, solicitând instanței, ca prin hotărârea ce se va pronunța, să se dispună obligarea pârâtelor să emită dispoziția de restituire în natură a imobilului din București, str. Gheorghe Pericle, iar în caz contrar să se pronunțe o sentință prin care să se dispună, pe baza actelor doveditoare, restituirea în natură a acestui imobil, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea acțiunii, reclamanta arată că tatăl său, D.M., care a decedat la data de 27 mai 2002, i-a comunicat că imobilul în litigiu a aparținut defunctei sale soții, care a decedat la Stuttgart în Germania la data de 27 octombrie 1998. Acest imobil a fost preluat la data de 15 martie 1986 în temeiul Decretului nr. 223/1974 fără plată de la mama sa, D.S. (născută T.). În baza certificatului de moștenitor din 9 octombrie 2002 eliberat de B.N.P. - Expert București a dovedit calitatea de unică moștenitoare a defunctei D.S. (născută T.). Imobilul nu a fost înstrăinat, fiind ocupat abuziv, iar pârâtele refuză emiterea dispoziției de restituire a acestuia, deși a depus toate actele doveditoare ale dreptului pretins, precum și dovada calității de persoană îndreptățită.

În drept și-a întemeiat acțiunea pe disp. art. 23 și 24 din Legea 10/2001. Prin Sentința civilă nr. 974 din 2 iulie 2010 pronunțată de Tribunalul București, secția a V-a civilă, a fost admisă acțiunea, a fost obligată pârâta să restituie în natură reclamantei imobilul situat în București, str. Gheorghiu Pericle, compus din teren în suprafață de 140 mp și construcțiile situate pe acesta, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză tehnică topografică (Anexa 1) întocmit de expert tehnic judiciar B.G., precum și la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.500 lei. A fost respinsa acțiunea în contradictoriu cu pârâta Primăria sectorului 5 ca fiind îndreptată împotriva unei persoane fără calitate procesuală pasivă.

În ce privește respingerea acțiunii în contradictoriu cu pârâta Primăria sectorului 5, în ședința publică din 18 ianuarie 2010, tribunalul a pus în discuție excepția lipsei calității procesuale pasive a acestei pârâte, pe care a constatat-o întemeiată și a admis-o motivat de faptul că aceasta nu are competență de soluționare a notificărilor potrivit Legii nr. 10/2001. Pe fondul cauzei, s-a reținut că reclamanta este fiica numitului D.M. și unică moștenitoare a acestuia și a formulat prezenta acțiune în continuarea demersurilor începute de autorul său în temeiul Legii nr. 10/2001 pentru restituirea în natură a imobilului - teren și construcție situat în București, str. Gheorghe Pericle. Tribunalul a constatat că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate al fostei proprietare D.S.

cu actul de vânzare-cumpărare autentificat sub nr. x/1921 și transcris sub nr. x/1921, prin care S.D. a vândut imobilul din str. Gheorghiu Pericle, soților C.P. și S. și contractului de partaj cu schiță autentificat sub nr. x/1934, transcris sub nr. x/1934, prin care lui P.E.C., zis și C., i-a revenit partea de teren „de la față ” și construcțiile aferente, respectiv o cameră cu sala ei, lipită de construcția rămasă fostei soții, și o cameră cu magazie în fund. Prin testamentul autentificat din 10 iulie 1942, E.C.P. (C.), decedat la 1947, a lăsat imobilul ce i-a revenit la partaj moștenire numitei D.S., astfel cum rezultă din Certificatul de moștenitor din 27 august 1957. După decesul numitei D.S.

în anul 1998, a rămas ca unic moștenitor al acesteia soțul supraviețuitor D.M. La data de 2 iulie 2001, acesta a formulat Notificarea nr. x/2001, solicitând în baza Legii nr. 10/2001 restituirea în natură a imobilului. Reclamanta a făcut dovada calității sale de moștenitoare a lui D.M., decedat la data de 27 mai 2002, cu Certificatul de moștenitor din 9 octombrie 2002. Prin Decizia nr. 459 din 15 martie 1988 emisă de fostul Consiliu Popular al Municipiului București, imobilul din str. Pericle Gheorghiu, compus din 3 camere, bucătărie, cămară, WC, vestibul, 2 magazii și coteț, precum și suprafața de 145,56 mp teren, care a aparținut autoarei reclamantei D.S. a fost preluat fără plată în proprietatea statului în baza Decretului nr. 223/1974.

Față de situația de fapt reținută, tribunalul a constatat că reclamanta a făcut în cauză dovada că imobilul intră sub incidența Legii nr. 10/2001, precum și dovada calității sale de persoană îndreptățită la reparații în condițiile acestei legi speciale. Cu adresa din 18 martie 2010, SC C. SA, administratorul imobilului, a comunicat că acesta nu a fost înstrăinat, în prezent locuința fiind liberă. Din concluziile Raportului de expertiză tehnică întocmit în cauză, prin care a fost identificat imobilul în litigiu ca fiind format din teren în suprafață de 140 mp și construcții vechi ce corespund ca formă și dimensiuni cu cele trecute în proprietatea statului, a rezultat că imobilul poate fi restituit în natură, nefiind afectat de lucrări de investiții aprobate.

În consecință, în baza art. 1 și 4 din Legea nr. 10/2001, tribunalul a admis acțiunea, obligând pârâta să restituie reclamantei în natură imobilul în litigiu, astfel cum a fost identificat prin raportul de expertiză dispus în cauză, iar în baza art. 274 C. proc. civ., pârâta a fost obligată la plata către reclamantă a cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.500 lei, reprezentând onorariu de avocat și onorariu de expert. Prin decizia civilă nr. 118/ A din 12 aprilie 2011, Curtea de Apel București, secția a IX-a civilă si pentru cauze privind proprietatea intelectuală, a respins, ca nefondat, apelul declarat de pârâtă, obligând pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.000 lei reprezentând cheltuieli de judecată.

Instanța de apel a reținut în considerentele deciziei următoarele: Este eronata susținerea apelatei în sensul că la dosar nu ar exista nici un act relevant din care să reiasă că bunul se află în proprietatea statului. Astfel, la dosar a fost depusa decizia nr. 459 din 15 martie 1988 prin care imobilul in litigiu a fost trecut, fără plată, în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974. Totodată, din adresa nr. 375 din 18 martie 2010 emisă de SC C. SA rezultă că imobilul în litigiu este în prezent liber. Referitor la susținerea apelantei în sensul că „instanța de judecată nu se putea subroga într-un drept pe care legiuitorul l-a stabilit în sarcina unității deținătoare și nu putea soluționa fondul notificării atâta timp cât procedura administrativă nu a fost finalizată ” , instanța a constatat că nu poate fi primită, dată fiind existența deciziei nr. 20/2007 pronunțată de I.C.C.J.

în soluționarea unui recurs în interesul legii. Nici susținerea pârâtei în sensul că dosarul administrativ nu ar fi fost complet, motiv pentru care nu ar fi fost soluționată notificarea, nu a fost primită. Instanța a constatat că nu s-a făcut nicio dovadă că pârâta ar fi înștiințat reclamanta cu privire la împrejurarea că ar mai fi necesare o serie de acte pentru soluționarea notificării și, chiar dacă nu erau depuse actele necesare într-un termen rezonabil, pârâta ar fi avut oricum obligația de a soluționa notificarea pe baza actelor depuse. Din actele depuse rezultă că imobilul a aparținut numitei D.S., de la aceasta fiind preluat în temeiul Decretului nr. 223/1974, tară plată, prin Decizia nr. 459/1988, că moștenitorul acesteia a fost D.M., iar reclamanta este moștenitoarea acestuia (C.M.

nr. 154/2002 eliberat de B.N.P. - Expert). De altfel, la dosar au fost depuse și actele prin care D.S. a devenit proprietara imobilului, însă, din punct de vedere al dovedirii dreptului de proprietate asupra imobilului, această dovadă a fost oricum realizată în condițiile art. 24 din Legea nr. 10/2001. Potrivit art. 23 din Legea nr. 10/2001, actele doveditoare pot fi depuse până la soluționarea notificării, soluționare ce nu a avut loc în procedura administrativă, pârâta neîndeplinindu-și obligația de a emite dispoziție motivată în termenul prevăzut de lege. Referitor la susținerea apelantei în sensul că reclamanta ar fi avut obligația să facă dovada că nu s-au încasat despăgubiri la momentul preluării în proprietatea statului, instanța a reținut, în primul rând, că faptul negativ al neîncasării despăgubirilor se poate dovedi prin faptul pozitiv contrar, sarcina acestei probe revenind apelantei.

In al doilea rând, față de modul de preluare a imobilului, este evident ca nu s-a făcut plata vreunei despăgubiri, neexistând nici un temei la acel moment pentru o astfel de plată. Referitor la cuantumul cheltuielilor de judecata la care apelanta a fost obligata, instanța a constatat că acestea nu sunt nejustificate, ele se compun din onorariul de avocat și onorariul de expertiză, iar aceste cheltuieli au fost determinate de refuzul pârâtei de a soluționa notificarea. În baza art. 274 C. proc. civ., a obligat pârâta la plata sumei de 2.000 lei cu titlu de cheltuieli de judecată datorate reclamantei în faza procesuală a apelului. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta, indicând motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. Susține că motivarea instanței, în sensul că se impune restituirea în natură, întrucât din probele administrate a rezultat că imobilul este liber, este superficială, nefiind clarificată situația juridică a imobilului. Dispozitivul hotărârii este unul propriu unei acțiuni în revendicare, deși cererea este formulată în cadrul notificării. Natura juridică și efectele celor două acțiuni sunt diferite, cu temeiuri de drept diferite. Pentru acțiunea în revendicare s-ar pune problema admisibilității unui astfel de demers, atâta timp cât legea specială oferă o procedură specială în cadrul căreia se permite inclusiv accesul la justiție pe calea plângerii îndreptate împotriva deciziei/dispoziției emise sau, după caz, împotriva refuzului nejustificat de a emite un astfel de act.

Consideră că redactarea dispozitivului în această manieră poate crea confuzii cu privire la natura juridică a cererii formulate. C.E.D.O. a statuat, prin soluțiile pronunțate împotriva României, că nu se poate recunoaște fostului proprietar un drept la restituirea în natură, ci doar un drept la indemnizare. În ce privește onorariul avocatului, consideră că acesta este disproporționat și solicită aplicarea disp. art. 274 alin. (3) C. proc. civ. Susține că nu este în culpă, nefiind parte căzută în pretenții.

Verificând legalitatea deciziei atacate în raport de criticile formulate, înalta Curte constată că recursul este nefondat pentru următoarele considerente: Este evident că, sub aspectul obiectului învestirii instanței și stabilirii cadrului juridic procesual, acțiunea de față este o contestație împotriva refuzului Primăriei municipiului București de a soluționa, în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, notificarea ce a fost formulată de autorul reclamantei, instanța fiind învestită tocmai pentru că pârâta nu și-a respectat această obligație, ajungându-se astfel ca, pe cale judecătorească, să se stabilească calitatea de persoană îndreptățită, dreptul la despăgubiri și obligarea pârâtului la restituirea în natură a imobilului.

Așa fiind, raportul de drept procesual se grefează pe raportul juridic ce a luat naștere în urma transmiterii notificării și nesoluționării acesteia, în termenul prevăzut de Legea nr. 10/2001. În mod normal, ca formă firească de respectare a legii, notificarea formulată în condițiile art. 21 din forma inițială a Legii nr. 10/2001 trebuia urmată de o dispoziție emisă de Primăria municipiului București potrivit prevederilor obligatorii ale art. 23 din aceeași formă a aceluiași act normativ, dispoziție care putea fi contestată în justiție în condițiile prescrise de art. 24 alin. (7) și alin. (8) din legea enunțată.

În acest context, în mod corect, s-a constatat că nesoluționarea notificării în termenul legal echivalează cu refuzul nejustificat al unității deținătoare de îndeplinire a acestei obligații legale, instanța de judecată procedând la examinarea în fond a notificării, în aplicarea deciziei nr. XX din 9 martie 2007 pronunțate de înalta Curte de Casație și Justiție, secțiile unite, într-un recurs în interesul legii. Principiul instituit de legea reparatorie este acela al restituirii în natură, măsurile reparatorii în echivalent fiind reglementate ca alternative pentru situația în care restituirea în natură nu este posibilă.

Principiul amintit, conținut în art. 1 alin. (1) și (2) și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, este completat de o altă regulă, stabilită prin art. 7 alin. 2 din aceeași lege, text potrivit căruia: Dacă restituirea în natură este posibilă, persoana îndreptățită nu poate opta pentru măsuri reparatorii prin echivalent decât în cazurile expres prevăzute de prezenta lege ” . Potrivit art. 7.1 din Normele metodologice de aplicare unitară a Legii nr. 10/2001, aprobate prin H.G. nr. 250/2007: - forma prevăzută la alin. (1) al art. 7 din lege consacră principiul restituirii în natură și numai acolo unde această măsură nu este posibilă urmează să se acorde alte măsuri reparatorii prevăzute de lege.

În raport de aceste prevederi ale legii speciale și ale normelor sale de aplicare, instanțele anterioare, în baza probatoriului administrat, au constatat că imobilul nu a fost înstrăinat, nu este afectat de lucrări de investiții aprobate, astfel că se poate dispune restituirea în natură a acestuia. Pârâta a susținut că instanța de judecată a dispus restituirea în natură a imobilului în litigiu fără a clarifica situația juridică a acestuia, în sensul de a se stabili dacă acest imobil este liber și poate fi restituit în natură. Cu privire la critica referitoare la nelămurirea situației juridice a imobilului, instanța anterioare au reținut, pe baza examinării probelor administrate, inclusiv expertiza efectuată în cauză, că imobilul restituit de prima instanță, în natură, reclamantei, este liber și poate fi restituit în această modalitate.

În această fază procesuală, instanța de recurs poate fi învestită doar cu critici de nelegalitate subsumate motivelor de recurs prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Modalitatea în care instanțele anterioare au înțeles să valorifice probele administrate, cu consecința stabilirii caracterului liber și, deci, restituibil în natură, a terenului către reclamantă, nu poate constitui obiect al unei critici de nelegalitate, ci un aspect de netemeinicie, care scapă cenzurii instanței de recurs. Recurenta a mai susținut că redactarea dispozitivului în sensul restituirii în natură poate crea confuzii cu privire la natura juridică a cererii formulate în baza Legii nr. 10/2001, aceasta putând fi confundată cu o acțiune în revendicare.

Nici această alegație nu poate fi primită, neputând fi încadrată în motivele de cenzură prevăzute de art. 304 C. proc. civ. Și critica vizând greșita obligare a pârâtei la plata cheltuielilor de judecată către reclamantă este nefondată, față de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora, partea care cade în pretențiuni va fi obligată, la cerere, să plătească cheltuielile de judecată. Dispoziția legală menționată prevede o singură condiție pentru obligarea uneia dintre părțile litigante la plata cheltuielilor avansate de cealaltă parte pe parcursul desfășurării procesului, anume faptul ca aceasta să fi căzut în pretenții, adică să fi pierdut procesul.

Cu alte cuvinte, obligația de plată a cheltuielilor de judecată se fundamentează, în mod exclusiv, pe ideea de culpă procesuală care aparține acelei părți care a ocazionat, în mod nelegal, declanșarea unei proceduri judiciare, iar faptul pierderii procesului se dovedește cu însăși cuprinsul hotărârii judecătorești prin care acesta s-a finalizat. Or, în cauză, pârâtul a încălcat dispozițiile art. 25 din Legea nr. 10/2001, depășind cu mult termenul prevăzut de acest text de lege și nesoluționând cererea reclamantei într-un interval de timp de câțiva ani. Prin atitudinea sa, pârâta Primăria municipiului București nu și-a îndeplinit obligația legală ce îi revenea, ceea ce a dus la declanșarea acțiunii judiciare, fiind astfel dovedită culpa sa procesuală.

În ce privește solicitarea recurentei privind aplicarea în speță a dispozițiilor art. 274 alin. (3) C. proc. civ., aceasta nu se justifică, întrucât textul de lege menționat permite instanței să mărească sau sa micșoreze onorariile avocaților atunci când constată că acestea sunt nepotrivit de mici sau de mari față de valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat, iar trimiterea la „tabloul onorariilor minimale ” este superfluă, întrucât acesta nu mai există în prezent. Procedând la obligarea pârâtei la plata onorariului de avocat achitat de reclamantă, instanțele de fond au ținut seama de dispozițiile art. 274 alin. (1) C. proc. civ., cuantumul acestuia fiind corespunzător cu valoarea pricinii sau de munca îndeplinită de avocat, astfel că nu se impune aplicarea dispozițiilor cuprinse în alin. (3) din același articol, în sensul micșorării onorariului de avocat.

Pentru considerentele arătate, în baza dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta Primăria Municipiului București prin Primarul General împotriva deciziei nr. 8/ A din 12 aprilie 2011 a Curții de Apel București, secția a IX-a civilă si pentru cauze privind proprietatea intelectuală. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 28 martie 2012.