ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2588/2011

Asupra

recursului de față,

În baza

lucrărilor dosarului, instanța constată următoarele:

Prin sentința

penală nr. 240 din 16 mai 2011 Curtea de Apel București, secția a II-a penală,

a respins, ca nefondată, cererea de transfer în vederea continuării executării

pedepsei de 20 ani închisoare, într-un penitenciar din Turcia, formulată de

persoana condamnată C.H., cetățean turc.

Pentru a

hotăra astfel Curtea de Apel București a reținut că prin sentința penală nr.

256/D/2003 a Tribunalului Bacău a fost condamnat persoana transferabilă C.H. la

o pedeapsă de 20 ani închisoare pentru comiterea infracțiunilor prev. de art.

174, art. 175 lit. a), e), i), C. pen. art. 279 alin. (1) cu aplic. art. 13 C.

pen. și art. 176 din Legea nr. 141/1997, cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Executarea

pedepsei a început la data de 18 mai 2001 și se împlinește la data de 17 mai

2021.

Prin hotărârea

nr. 2005/611-MUTS, Tribunalul pentru Pedepse Grele nr. 4 din Ankara a

recunoscut sentința penală nr.256 din 19 iunie 2003 a Tribunalului Bacău iar

din nota Ambasadei Turciei către Ministerul Justiției din România a rezultat că

potrivit legislației turce "cel mai apropiat termen de câștigare a

dreptului de liberare condiționată este 20 mai 2009."

În acest caz

instanța de fond a constatat incidența dispozițiilor art. 140 lit. c) din Legea

302/2004 privind refuzul opțional al transferării și a respins cererea.

Împotriva

acestei sentințe a declarat recurs condamnatul persoană transferabilă C.H.

solicitând admiterea recursului, casarea sentinței penale și rejudecând

admiterea cererii pentru motivele arătate în practicaua prezentei decizii.

Analizând recursul

declarat prin prisma dispozițiilor legale, Înalta Curte constată că recursul

declarat de condamnatul persoană transferabilă nu este fondat pentru

următoarele considerente:

Potrivit art.

140 lit. c) din Legea nr. 302/2004, cererea de transferare a persoanei

condamnate poate fi refuzată când există indicii suficiente că, odată

transferat, condamnatul ar putea fi pus în libertate imediat sau într-un termen

mult prea scurt față de durata pedepsei rămase de executat potrivit legii

române.

Instanța de

fond a calculat corect data la care condamnatul ar putea fi liberat condiționat

din executarea pedepsei în România. Condamnatul a început executarea pedepsei

la data de 18 mai 2001 urmând a se împlini acest termen abia la data de 17 mai

2021.

Chiar dacă

acesta ar presta o muncă în timpul executării, potrivit art. 59 alin. (2) C.

pen., tot nu ar putea fi liberat înainte de executarea efectivă a cel puțin

două treimi din pedeapsă, având în vedere că este condamnat la o pedeapsă mai

mare de 10 ani, respectiv 17 mai 2016.

Potrivit

dispozițiilor art. 52 C. pen. scopul pedepsei este de a preveni săvârșirea de

noi infracțiuni iar prin executarea acesteia se urmărește formarea unei

atitudini corecte față de ordinea de drept și față de regulile de conviețuire

socială. Ori prin punerea în libertate a condamnatului după executarea a

jumătate din pedeapsa de 20 de ani închisoare nu se mai poate aprecia că scopul

pedepsei aplicate ar mai fi atins.

Prin urmare,

în mod corect instanța de fond a hotărât că persoana transferabilă C.H. se află

în situația prevăzută în art. 140 lit. c) din Legea nr. 302/2004, întrucât

odată transferat ar putea fi pus în libertate imediat, mai cu seamă că din

adresa Ambasadei Turciei rezultă că acesta se putea libera din executarea pedepsei

la data la 20 mai 2009, deci într-un termen mult prea scurt față de durata

rămasă de executat, potrivit legii române, din pedeapsa de 20 de ani închisoare

aplicată prin sentința penală nr. 256/D din 19 iunie 2003 a Tribunalului Bacău.

Față de cele arătate,

Înalta Curte, în temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. b) C. proc. pen.

urmează a respinge, ca nefondat, recursul persoanei transferabile.

În baza art.

192 alin. (2) C. proc. pen. recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor

judiciare.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E

C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de persoana transferabilă C.H., împotriva sentinței

penale nr. 240 din 16 mai 2011 a Curții de Apel București, secția a II-a

penală.

Obligă

recurentul inculpat la plata sumei de 520 lei cheltuieli judiciare către stat,

din care suma de 320 lei, reprezentând onorariul pentru apărarea din oficiu, se

va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată, în

ședință publică, azi 28 iunie 2011.