ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2793/2006

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 74 din 20 aprilie 2006 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul nr. 4209/2/2006, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de transferare în vederea continuării executării pedepsei într-un penitenciar din Republica Turcă, formulată de condamnatul A.M., cetățean turc. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut următoarele: La data de 17 aprilie 2004 s-a înregistrat la instanță sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București privind cererea de transfer formulată de către condamnatul A.M. pentru continuarea executării pedepsei de 5 ani închisoare în Turcia.

Analizând actele aflate la dosarul cauzei, instanța de fond a reținut următoarele: Prin adresa nr. 35765/II/2004/13c din data de 27 mai 2004, Ministerul Justiției – D.R.I.D.O. transmis, potrivit competențelor ce îi reveneau în conformitate cu prevederile Legii nr. 756/2001 Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București cererea formulată de cetățeanul turc A.M. prin care se solicita transferarea într-un penitenciar din Republica Turcia, pentru comiterea unei pedepse de 5 ani închisoare. Prin sentința penală nr. 394 din 17 septembrie 2002 pronunțată în dosarul nr. 1451/2002 al Judecătoriei Curtea de Argeș, A.M. a fost condamnat, la 5 ani închisoare, pentru săvârșirea infracțiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen., și art. 282 alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Sentința pronunțată de Judecătoria Curtea de Argeș a rămas definitivă prin decizia penală nr. 783 din 10 decembrie 2002 a Tribunalului Argeș, secția penală. Cetățeanul turc A.M. a început executarea pedepsei la data de 5 aprilie 2004. În cauză, s-a procedat la luarea consimțământului persoanei condamnate la transferarea pentru continuarea executării pedepsei în conformitate cu dispozițiile art. 139 alin. (2) și art. 135 alin. (1) din Legea nr. 302/2004. Astfel, la data de 13 iulie 2005, sus-numitul a precizat că este de acord cu transferul și cunoaște consecințele juridice ce decurg din aceasta. Prin decizia nr. 2005/750 – D.I.S. a Tribunalului nr. 9 din Ankara s-a admis cererea de transferare formulată de persoana condamnată A.M., confirmând astfel hotărârea Ministerului Justiției al Republicii Turcia în sensul ca sus-numitul să continue executarea pedepsei într-un penitenciar din statul de cetățenie.

Prin hotărârea de reconversie pronunțată de Tribunalul nr. 9 din Ankara, s-a dispus înlocuirea pedepsei aplicată de instanțele române (respectiv 5 ani închisoare) cu o pedeapsă de 3 ani închisoare. De asemenea, din nota verbală nr. BE/2776 din 15 martie 2006 a Ambasadei Republicii Turcia la București a rezultat că în cazul în care numitul A.M. ar fi transferat într-un penitenciar din statul de executare, acesta ar putea obține liberarea condiționată începând cu 19 martie 2005. În raport de acest aspect, Curtea apreciază că, potrivit art. 140 lit. c) din Legea nr. 302/2004, se impune respingerea cererii de transferare, formulată de condamnat, întrucât există indicii suficiente (rezultând din documentele mai sus enumerate și din nota verbală amintită) că, odată transferat, condamnatul ar putea fi pus în libertate imediat, sau într-un termen mult prea scurt față de durata pedepsei rămase de executat potrivit legii române.

Împotriva acestei hotărâri, în termen legal, a declarat recurs condamnatul, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie, sub aspectul greșitei respingeri a cererii fără a se lua în considerare situația sa familială de excepție, în sensul că mama sa are o boală incurabilă și poate deceda în scurt timp iar cei doi copii minori aflați acum în grija acesteia ar putea rămâne fără nici un sprijin. Examinând recursul condamnatului, atât sub aspectul motivelor invocate cât și din oficiu, conform dispozițiilor art. 385 6 alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

În mod corect, instanța de fond a aplicat dispozițiile art. 140 lit. c) din Legea nr. 302/2004, apreciind că se impune respingerea cererii de transfer în vederea continuării executării pedepsei, având în vedere faptul că, imediat după transfer, condamnatul ar fi fost pus în libertate, fiind împlinită fracția pentru liberarea condiționată încă din data de 19 martie 2005, deoarece sunt aplicabile dispozițiile legii mai favorabile. Cum admiterea cererii de transfer este la latitudinea instanței și cum este incident cel puțin unul dintre motivele prevăzute de art. 140 din Legea nr. 302/2004, respectiv cel prevăzut de lit. c), în condițiile în care, la dosarul cauzei, nu există date dacă persoana condamnată a achitat pagubele destul de mari (644 milioane lei ROL) produse prin infracțiune, care ar fi putut atrage incidența și a lit. d) a aceluiași articol, Înalta Curte, văzând și prevederile art. 385 15 pct. 1 lit. b) C. proc.

pen., va respinge recursul ca nefondat. Conform dispozițiilor art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul A.M. împotriva sentinței penale nr. 74 din 20 aprilie 2006 a Curții de Apel București, secția I penală. Obligă recurentul condamnat la plata cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 100 lei RON, din care onorariul apărătorului desemnat din oficiu pentru asistența juridică a recurentului, în sumă de 40 lei RON, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Onorariul interpretului desemnat în cauză se va suporta din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 3 mai 2006.