ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2793/2006

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 74 din 20

aprilie 2006 a Curții de Apel București, secția I penală, pronunțată în dosarul

nr. 4209/2/2006, s-a respins, ca neîntemeiată, cererea de transferare în

vederea continuării executării pedepsei într-un penitenciar din Republica

Turcă, formulată de condamnatul A.M., cetățean turc.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut următoarele:

La data de 17 aprilie 2004 s-a

înregistrat la instanță sesizarea Parchetului de pe lângă Curtea de Apel

București privind cererea de transfer formulată de către condamnatul A.M. pentru

continuarea executării pedepsei de 5 ani închisoare în Turcia.

Analizând actele aflate la dosarul

cauzei, instanța de fond a reținut următoarele:

Prin adresa nr. 35765/II/2004/13c

din data de 27 mai 2004, Ministerul Justiției – D.R.I.D.O. transmis, potrivit

competențelor ce îi reveneau în conformitate cu prevederile Legii nr. 756/2001

Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București cererea formulată de

cetățeanul turc A.M. prin care se solicita transferarea într-un penitenciar din

Republica Turcia, pentru comiterea unei pedepse de 5 ani închisoare.

Prin sentința penală nr. 394 din 17

septembrie 2002 pronunțată în dosarul nr. 1451/2002 al Judecătoriei Curtea de

Argeș, A.M. a fost condamnat, la 5 ani închisoare, pentru săvârșirea

infracțiunilor prevăzute de art. 215 alin. (1), (2) și (3) C. pen., și art. 282

alin. (1) și (2) C. pen., cu aplicarea art. 33 lit. a) C. pen.

Sentința pronunțată de Judecătoria

Curtea de Argeș a rămas definitivă prin decizia penală nr. 783 din 10 decembrie

2002 a Tribunalului Argeș, secția penală.

Cetățeanul turc A.M. a început

executarea pedepsei la data de 5 aprilie 2004.

În cauză, s-a procedat la luarea

consimțământului persoanei condamnate la transferarea pentru continuarea

executării pedepsei în conformitate cu dispozițiile art. 139 alin. (2) și art. 135

alin. (1) din Legea nr. 302/2004.

Astfel, la data de 13 iulie 2005,

sus-numitul a precizat că este de acord cu transferul și cunoaște consecințele

juridice ce decurg din aceasta.

Prin decizia nr. 2005/750 – D.I.S. a

Tribunalului nr. 9 din Ankara s-a admis cererea de transferare formulată de

persoana condamnată A.M., confirmând astfel hotărârea Ministerului Justiției al

Republicii Turcia în sensul ca sus-numitul să continue executarea pedepsei

într-un penitenciar din statul de cetățenie.

Prin hotărârea de reconversie

pronunțată de Tribunalul nr. 9 din Ankara, s-a dispus înlocuirea pedepsei

aplicată de instanțele române (respectiv 5 ani închisoare) cu o pedeapsă de 3

ani închisoare.

De asemenea, din nota verbală nr. BE/2776

din 15 martie 2006 a Ambasadei Republicii Turcia la București a rezultat că în

cazul în care numitul A.M. ar fi transferat într-un penitenciar din statul de

executare, acesta ar putea obține liberarea condiționată începând cu 19 martie 2005.

În raport de acest aspect, Curtea

apreciază că, potrivit art. 140 lit. c) din Legea nr. 302/2004, se impune

respingerea cererii de transferare, formulată de condamnat, întrucât există

indicii suficiente (rezultând din documentele mai sus enumerate și din nota

verbală amintită) că, odată transferat, condamnatul ar putea fi pus în

libertate imediat, sau într-un termen mult prea scurt față de durata pedepsei

rămase de executat potrivit legii române.

Împotriva acestei hotărâri, în

termen legal, a declarat recurs condamnatul, criticând-o pentru nelegalitate și

netemeinicie, sub aspectul greșitei respingeri a cererii fără a se lua în

considerare situația sa familială de excepție, în sensul că mama sa are o boală

incurabilă și poate deceda în scurt timp iar cei doi copii minori aflați acum

în grija acesteia ar putea rămâne fără nici un sprijin.

Examinând recursul condamnatului,

atât sub aspectul motivelor invocate cât și din oficiu, conform dispozițiilor art.

385

6

alin. (3) C. proc. pen., Înalta Curte constată că acesta este nefondat.

În mod corect, instanța de fond a aplicat

dispozițiile art. 140 lit. c) din Legea nr. 302/2004, apreciind că se impune respingerea

cererii de transfer în vederea continuării executării pedepsei, având în vedere

faptul că, imediat după transfer, condamnatul ar fi fost pus în libertate,

fiind împlinită fracția pentru liberarea condiționată încă din data de 19

martie 2005, deoarece sunt aplicabile dispozițiile legii mai favorabile.

Cum admiterea cererii de transfer

este la latitudinea instanței și cum este incident cel puțin unul dintre

motivele prevăzute de art. 140 din Legea nr. 302/2004, respectiv cel prevăzut

de lit. c), în condițiile în care, la dosarul cauzei, nu există date dacă

persoana condamnată a achitat pagubele destul de mari (644 milioane lei ROL)

produse prin infracțiune, care ar fi putut atrage incidența și a lit. d) a

aceluiași articol, Înalta Curte, văzând și prevederile art. 385

15

pct.

1 lit. b) C. proc. pen., va respinge recursul ca nefondat.

Conform dispozițiilor art. 192 alin.

(2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare

către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de condamnatul A.M. împotriva sentinței penale nr. 74 din 20 aprilie 2006

a Curții de Apel București, secția I penală.

Obligă recurentul condamnat la plata

cheltuielilor judiciare către stat, în sumă de 100 lei RON, din care onorariul

apărătorului desemnat din oficiu pentru asistența juridică a recurentului, în

sumă de 40 lei RON, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Onorariul interpretului desemnat în

cauză se va suporta din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 3

mai 2006.