ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3755/2009

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor de la dosar, constată următoarele: Prin Sentința penală nr. 77 din 25 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, s-a respins sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București privind transferul în Turcia al condamnatului D.A. (în prezent deținut în Penitenciarul București Rahova). Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut că, prin sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, înregistrată pe rolul instanței în data de 4 martie 2009, în conformitate cu dispozițiile art. 133 și urm. din Legea nr. 302/2004 modificată, s-a solicitat transferul într-un penitenciar din Turcia al persoanei condamnate D.A., pentru continuarea executării pedepsei aplicată de instanțele române.

Au fost atașate la dosar: adresa Ministerului Justiției - Direcția Drept Internațional și Tratate prin care se solicită efectuarea procedurii prevăzute de art. 133 și urm. din Legea nr. 302/2004, cererea formulată de către condamnat în vederea transferării sale în Turcia pentru continuarea executării pedepsei, procesul-verbal întocmit de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București în care se consemnează consimțământul condamnatului pentru transfer, copia Sentinței penale de condamnare nr. 1210 din 4 octombrie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, rămasă definitivă, copia Deciziei penale nr. 463/A din 7 iunie 2006 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, pronunțată în apel, copia minutei Deciziei penale nr. 3171 din 14 iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs, precum și copia mandatului de executare a pedepsei închisorii, copia Hotărârii nr. 2008/735 din 5 august 2008, pronunțată de Tribunalul 11 din Ankara - Turcia, precum și traducerea legalizată a acesteia prin care sentința de condamnare pronunțată în România a fost recunoscută în Turcia, extras din legislația penală română și turcă referitor la dispozițiile legale aplicabile în cauză, precum și extras C. pen.

român și turc privind infracțiunile pentru care numitul D.A. a fost condamnat în România. După sesizarea instanței, a fost atașată la dosar o adresă emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism referitoare la numitul D.A. și față de conținutul neclar al acesteia, instanța a solicitat relații suplimentare, fiind atașată ulterior o altă adresă prin care parchetul comunică faptul că sus-numitul este cercetat în Dosarul nr. 77/D/P/2009 sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de trafic ilicit de droguri de mare risc și trafic ilicit internațional de droguri de mare risc, prev. de art. 2 alin. (1) și (2) și art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000.

Examinând actele și lucrările dosarului, instanța de fond a apreciat că nu sunt îndeplinite condițiile pentru transferarea condamnatului în vederea continuării executării pedepsei în Turcia, reținându-se următoarele: Prin Sentința penală nr. 1210 din 4 octombrie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, rămasă definitivă, numitul D.A. a fost condamnat la 14 ani închisoare cu executare în regim de detenție pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de art. 323 alin. (1) și (2) cu aplicarea art. 13 C. pen., art. 3 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 16 din Legea nr. 143/2000, precum și pentru infracțiunea prev. de art. 10 cu aplicarea art. 16 din Legea nr. 143/2000.

Prin aceeași sentință, rămasă definitivă, a fost luată măsura de siguranță a expulzării. Sus-numitul a început executarea pedepsei de la data de 1 martie 2004, pedeapsa urmând să expire la 20 octombrie 2017 prin deducerea unei perioade de 131 zile de arest efectuat în perioada 22 octombrie 2003 - 29 februarie 2004. Persoana condamnată și-a dat consimțământul pentru transferarea sa în Turcia, iar sentința de condamnare pronunțată în România a fost recunoscută prin Hotărârea nr. 2008/735 din 5 august 2008 a Tribunalului nr. 11 din Ankara. Instanța de fond a constatat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 129 din Legea nr. 302/2004. S-a reținut, astfel, că este îndeplinită condiția dublei incriminări, deoarece faptele pentru care numitul D.A.

a fost condamnat în România au corespondent în legislația penală turcă, sus-numitul este cetățean turc, hotărârea de condamnare este definitivă, condamnatul și-a exprimat consimțământul în vederea transferării într-un penitenciar din Turcia, iar la data primirii cererii de transfer, condamnatul avea de executat o perioadă mai mare de 6 luni din durata pedepsei ce i-a fost aplicată. Pe de altă parte, nu s-a constatat incidența disp. art. 140 din Legea nr. 302/2004 - care reglementează cazurile de refuz opțional al transferării.

În opinia instanței de fond nu s-a putut reține nici incidența art. 140 lit. c) din legea menționată, aspect invocat de către reprezentantul parchetului cu ocazia dezbaterilor, întrucât pentru a putea analiza posibilitatea punerii în libertate a condamnatului de către autoritățile turce (ulterior transferului), Ministerul Public a avut în vedere data împlinirii termenului de executare a pedepsei și nu data la care condamnatul ar fi putut beneficia de liberare condiționată în Turcia, comparativ cu dispozițiile penale române. Or, din acest punct de vedere, s-a constatat că în Turcia condamnatul nu ar beneficia de dispoziții mai favorabile, căci potrivit "Actului de consemnare a perioadei" pedeapsa se împlinește la 22 octombrie 2017 - mai târziu cu o zi decât conform legii române și condamnatul are dreptul de a fi liberat condiționat la 22 aprilie 2014 - mai târziu cu o zi decât data la care ar putea beneficia de liberare condiționată, potrivit legii române.

Cu toate acestea, instanța de fond a apreciat că cererea de transfer nu poate fi admisă, întrucât, așa cum rezultă din adresa emisă de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, numitul D.A. este cercetat într-o cauză penală instrumentată de către autoritățile române pentru săvârșirea de trafic ilicit de droguri de mare risc și trafic ilicit internațional de droguri de mare risc, prev. de art. 2 alin. (1) și (2) și art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000. Cât privește modul de redactare a textului de lege, s-a constatat că art. 139 alin. (3) prevede că se verifică "dacă persoana condamnată face obiectul unui dosar penal aflat pe rolul autorităților judiciare române", fără să indice vreo anume calitate a persoanei condamnate, respectiv de învinuit sau inculpat, iar adresa Parchetului atestă că D.A.

este cercetat penal, nemaifiind necesare precizări suplimentare. În altă ordine de idei, deși existența unei alte cauze penale în care condamnatul să fie cercetat către autoritățile române nu este prevăzută în mod expres ca și condiție a transferului sau ca motiv de refuz, instanța de fond a apreciat că această împrejurare se constituie într-un motiv de respingere a cererii de transfer. S-a constatat, în primul rând, că potrivit art. 140 din Legea nr. 302/2004, motivele de refuz opțional al transferării sunt prevăzute cu caracter enumerativ și nu limitativ, ceea ce duce la concluzia posibilității instanței de a stabili și alte cauze de respingere a cererii de transfer. În al doilea rând, disp.

art. 139 alin. (3) din legea menționată, ce reglementează procedura de soluționare a cererii de transfer, prevăd în mod imperativ obligația procurorului ca, înainte de sesizarea Curții de Apel, să verifice dacă persoana condamnată face obiectul unui dosar penal aflat pe rolul autorităților judiciare române, iar în situația în care obținerea acestor informații ar conduce la întârzierea procedurii de transfer, se prevede că procurorul va sesiza Curtea, urmând ca respectivele informații să fie obținute cel mai târziu până la primul termen de judecată. S-a constatat că această dispoziție legală prevede necesitatea unei asemenea verificări, însă această prevedere nu a fost corelată cu celelalte dispoziții ale Legii nr. 302/2004, pentru că, așa cum s-a arătat, respectiva împrejurare nu a mai fost prevăzută ca și condiție de transfer sau ca motiv de refuz al transferului, însă importanța acestei împrejurări și obligativitatea verificării sale nu pot fi contestate.

Din aceste considerente, instanța de fond a apreciat că din interpretarea sistematică și teleologică a dispozițiilor art. 129 - 140 din Legea nr. 302/2004, rezultă că cercetarea penală de către autoritățile române a persoanei condamnate împiedică transferul acesteia în țara de origine, în vederea continuării executării pedepsei. S-a apreciat că, pe lângă argumentele de interpretare a legii, trebuie evidențiate și rațiuni practice ce justifică respingerea cererii de transfer. Astfel, desfășurarea urmăririi penale în România a unei persoane lipsite de libertate implică prezența acesteia la efectuarea actelor de cercetare [art. 237 alin. (2) și (4), art. 250 - 257 C. proc. pen.], lipsa sa fiind sancționată cu nulitate absolută în condițiile art. 197 alin. (2) C. proc.

pen. cu consecința incidenței art. 332 alin. (2) C. proc. pen. privind restituirea cauzei la parchet, așa încât ar fi lipsit de orice rațiune să se dispună transferul în Turcia al persoanei condamnate iar, ulterior, statul român să formuleze el însuși o cerere de asistență juridică internațională pentru efectuarea în condiții de legalitate a actelor de urmărire penală. Nu în ultimul rând, s-a mai reținut că prezența persoanei condamnate pe teritoriul României și participarea sa la cercetarea penală este și în favoarea acesteia, întrucât asigură deplina respectare a drepturilor sale procesuale. După soluționarea respectivei cauze penale, persoana condamnată are posibilitatea de a solicita din nou transferul în țara de origine, pentru continuarea executării pedepsei aplicate în România.

Împotriva sentinței instanței de fond, în termen legal, a declarat recurs persoana condamnată, solicitând casarea sentinței și pe fond transferarea într-un penitenciar din Turcia, pentru a continua executarea pedepsei, întrucât sunt îndeplinite condițiile legale. Înalta Curte, examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate și din oficiu, potrivit dispozițiilor art. 385 9 alin. (3) C. proc. pen., constată că recursul este nefondat. În mod legal, prin sentința atacată, s-a respins sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București privind transferul în Turcia al condamnatului D.A.

având în vedere că acesta este cercetat în Dosarul nr. 77/D/P/2009 al Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, sub aspectul săvârșirii infracțiunilor de trafic ilicit de droguri de mare risc și trafic ilicit internațional de droguri de mare risc, prev. de art. 2 alin. (1) și (2) și art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000.

Astfel, instanța de fond a făcut o corectă interpretare a dispozițiilor art. 129 - 140 din Legea nr. 302/2004, apreciind că cercetarea penală de către autoritățile române a persoanei condamnate împiedică transferul acesteia în țara de origine, în vederea continuării executării pedepsei, soluția dispusă având și o justificare practică, întrucât prezența persoanei condamnate la efectuarea actelor de cercetare în dosarul menționat este necesară, evitându-se ca, ulterior, statul român să formuleze el însuși o cerere de asistență judiciară internațională. De asemenea, măsura dispusă este în beneficiul persoanei condamnate, care va avea posibilitatea să participe la efectuare actelor de cercetare penală și să-și exercite dreptul la apărare față de acuzațiile care i se aduc.

Pentru considerentele expuse, Înalta Curte, în baza art. 385 15 alin. (1) pct. 1 lit. b) C. proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana condamnată D.A. împotriva Sentinței penale nr. 77 din 25 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. Totodată, în baza art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata cheltuielilor judiciare în recurs, conform dispozitivului, iar onorariul interpretului de limbă turcă se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana condamnată D.A. împotriva Sentinței penale nr. 77 din 25 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurenta persoană condamnată la plata sumei de 600 RON cheltuieli judiciare către stat. Onorariul interpretului de limbă turcă, reprezentând contravaloarea a două ore de traducere, se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 12 noiembrie 2009.