ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3755/2009

Asupra recursului de

față;

În baza lucrărilor de

la dosar, constată următoarele:

Prin Sentința penală nr. 77 din 25 martie

2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori

și de familie, s-a respins sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea

de Apel București privind transferul în Turcia al condamnatului D.A. (în prezent

deținut în Penitenciarul București Rahova).

Pentru a pronunța

această hotărâre, instanța de fond a reținut că, prin sesizarea formulată de

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, înregistrată pe rolul instanței

în data de 4 martie 2009, în conformitate cu dispozițiile art. 133 și urm. din

Legea nr. 302/2004 modificată, s-a solicitat transferul într-un penitenciar din

Turcia al persoanei condamnate D.A., pentru continuarea executării pedepsei

aplicată de instanțele române.

Au fost atașate la

dosar: adresa Ministerului Justiției - Direcția Drept Internațional și Tratate

prin care se solicită efectuarea procedurii prevăzute de art. 133 și urm. din

Legea nr. 302/2004, cererea formulată de către condamnat în vederea

transferării sale în Turcia pentru continuarea executării pedepsei,

procesul-verbal întocmit de prim-procurorul Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel București în care se consemnează consimțământul condamnatului pentru

transfer, copia Sentinței penale de condamnare nr. 1210 din 4 octombrie 2005

pronunțată de Tribunalul București, secția I penală, rămasă definitivă, copia

Deciziei penale nr. 463/A din 7 iunie 2006 a Curții de Apel București, secția a

II-a penală, pronunțată în apel, copia minutei Deciziei penale nr. 3171 din 14

iunie 2007 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, pronunțată în recurs, precum

și copia mandatului de executare a pedepsei închisorii, copia Hotărârii nr.

2008/735 din 5 august 2008, pronunțată de Tribunalul 11 din Ankara - Turcia,

precum și traducerea legalizată a acesteia prin care sentința de condamnare

pronunțată în România a fost recunoscută în Turcia, extras din legislația

penală română și turcă referitor la dispozițiile legale aplicabile în cauză,

precum și extras C. pen. român și turc privind infracțiunile pentru care

numitul D.A. a fost condamnat în România.

După sesizarea

instanței, a fost atașată la dosar o adresă emisă de Parchetul de pe lângă

Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor

de Criminalitate Organizată și Terorism referitoare la numitul D.A. și față de

conținutul neclar al acesteia, instanța a solicitat relații suplimentare, fiind

atașată ulterior o altă adresă prin care parchetul comunică faptul că

sus-numitul este cercetat în Dosarul nr. 77/D/P/2009 sub aspectul săvârșirii

infracțiunilor de trafic ilicit de droguri de mare risc și trafic ilicit

internațional de droguri de mare risc, prev. de art. 2 alin. (1) și (2) și art.

3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000.

Examinând actele și

lucrările dosarului, instanța de fond a apreciat că nu sunt îndeplinite

condițiile pentru transferarea condamnatului în vederea continuării executării

pedepsei în Turcia, reținându-se următoarele:

Prin Sentința penală

nr. 1210 din 4 octombrie 2005 pronunțată de Tribunalul București, secția I

penală, rămasă definitivă, numitul D.A. a fost condamnat la 14 ani închisoare

cu executare în regim de detenție pentru săvârșirea infracțiunilor prev. de

art. 323 alin. (1) și (2) cu aplicarea art. 13 C. pen., art. 3 alin. (2) din

Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 41 alin. (2) C. pen. și art. 16 din Legea

nr. 143/2000, precum și pentru infracțiunea prev. de art. 10 cu aplicarea art.

16 din Legea nr. 143/2000. Prin aceeași sentință, rămasă definitivă, a fost

luată măsura de siguranță a expulzării.

Sus-numitul a început

executarea pedepsei de la data de 1 martie 2004, pedeapsa urmând să expire la

20 octombrie 2017 prin deducerea unei perioade de 131 zile de arest efectuat în

perioada 22 octombrie 2003 - 29 februarie 2004.

Persoana condamnată

și-a dat consimțământul pentru transferarea sa în Turcia, iar sentința de

condamnare pronunțată în România a fost recunoscută prin Hotărârea nr. 2008/735

din 5 august 2008 a Tribunalului nr. 11 din Ankara.

Instanța de fond a

constatat că sunt îndeplinite condițiile prevăzute de art. 129 din Legea nr.

302/2004.

S-a reținut, astfel,

că este îndeplinită condiția dublei incriminări, deoarece faptele pentru care

numitul D.A. a fost condamnat în România au corespondent în legislația penală

turcă, sus-numitul este cetățean turc, hotărârea de condamnare este definitivă,

condamnatul și-a exprimat consimțământul în vederea transferării într-un

penitenciar din Turcia, iar la data primirii cererii de transfer, condamnatul

avea de executat o perioadă mai mare de 6 luni din durata pedepsei ce i-a fost

aplicată. Pe de altă parte, nu s-a constatat incidența disp. art. 140 din Legea

nr. 302/2004 - care reglementează cazurile de refuz opțional al transferării.

În opinia instanței

de fond nu s-a putut reține nici incidența art. 140 lit. c) din legea

menționată, aspect invocat de către reprezentantul parchetului cu ocazia

dezbaterilor, întrucât pentru a putea analiza posibilitatea punerii în

libertate a condamnatului de către autoritățile turce (ulterior transferului),

Ministerul Public a avut în vedere data împlinirii termenului de executare a

pedepsei și nu data la care condamnatul ar fi putut beneficia de liberare

condiționată în Turcia, comparativ cu dispozițiile penale române.

Or, din acest punct

de vedere, s-a constatat că în Turcia condamnatul nu ar beneficia de dispoziții

mai favorabile, căci potrivit "Actului de consemnare a perioadei"

pedeapsa se împlinește la 22 octombrie 2017 - mai târziu cu o zi decât conform

legii române și condamnatul are dreptul de a fi liberat condiționat la 22

aprilie 2014 - mai târziu cu o zi decât data la care ar putea beneficia de

liberare condiționată, potrivit legii române.

Cu toate acestea,

instanța de fond a apreciat că cererea de transfer nu poate fi admisă,

întrucât, așa cum rezultă din adresa emisă de Parchetul de pe lângă Înalta

Curte de Casație și Justiție - Direcția de Investigare a Infracțiunilor de

Criminalitate Organizată și Terorism, numitul D.A. este cercetat într-o cauză

penală instrumentată de către autoritățile române pentru săvârșirea de trafic

ilicit de droguri de mare risc și trafic ilicit internațional de droguri de

mare risc, prev. de art. 2 alin. (1) și (2) și art. 3 alin. (1) și (2) din

Legea nr. 143/2000.

Cât privește modul de

redactare a textului de lege, s-a constatat că art. 139 alin. (3) prevede că se

verifică "dacă persoana condamnată face obiectul unui dosar penal aflat pe

rolul autorităților judiciare române", fără să indice vreo anume calitate

a persoanei condamnate, respectiv de învinuit sau inculpat, iar adresa Parchetului

atestă că D.A. este cercetat penal, nemaifiind necesare precizări suplimentare.

În altă ordine de idei, deși existența unei alte cauze penale în care

condamnatul să fie cercetat către autoritățile române nu este prevăzută în mod

expres ca și condiție a transferului sau ca motiv de refuz, instanța de fond a

apreciat că această împrejurare se constituie într-un motiv de respingere a

cererii de transfer.

S-a constatat, în

primul rând, că potrivit art. 140 din Legea nr. 302/2004, motivele de refuz

opțional al transferării sunt prevăzute cu caracter enumerativ și nu limitativ,

ceea ce duce la concluzia posibilității instanței de a stabili și alte cauze de

respingere a cererii de transfer.

În al doilea rând,

disp. art. 139 alin. (3) din legea menționată, ce reglementează procedura de

soluționare a cererii de transfer, prevăd în mod imperativ obligația

procurorului ca, înainte de sesizarea Curții de Apel, să verifice dacă persoana

condamnată face obiectul unui dosar penal aflat pe rolul autorităților judiciare

române, iar în situația în care obținerea acestor informații ar conduce la

întârzierea procedurii de transfer, se prevede că procurorul va sesiza Curtea,

urmând ca respectivele informații să fie obținute cel mai târziu până la primul

termen de judecată.

S-a constatat că

această dispoziție legală prevede necesitatea unei asemenea verificări, însă

această prevedere nu a fost corelată cu celelalte dispoziții ale Legii nr.

302/2004, pentru că, așa cum s-a arătat, respectiva împrejurare nu a mai fost

prevăzută ca și condiție de transfer sau ca motiv de refuz al transferului,

însă importanța acestei împrejurări și obligativitatea verificării sale nu pot

fi contestate. Din aceste considerente, instanța de fond a apreciat că din

interpretarea sistematică și teleologică a dispozițiilor art. 129 - 140 din

Legea nr. 302/2004, rezultă că cercetarea penală de către autoritățile române a

persoanei condamnate împiedică transferul acesteia în țara de origine, în

vederea continuării executării pedepsei.

S-a apreciat că, pe lângă

argumentele de interpretare a legii, trebuie evidențiate și rațiuni practice ce

justifică respingerea cererii de transfer. Astfel, desfășurarea urmăririi

penale în România a unei persoane lipsite de libertate implică prezența

acesteia la efectuarea actelor de cercetare [art. 237 alin. (2) și (4), art.

250 - 257 C. proc. pen.], lipsa sa fiind sancționată cu nulitate absolută în

condițiile art. 197 alin. (2) C. proc. pen. cu consecința incidenței art. 332

alin. (2) C. proc. pen. privind restituirea cauzei la parchet, așa încât ar fi

lipsit de orice rațiune să se dispună transferul în Turcia al persoanei

condamnate iar, ulterior, statul român să formuleze el însuși o cerere de

asistență juridică internațională pentru efectuarea în condiții de legalitate a

actelor de urmărire penală.

Nu în ultimul rând,

s-a mai reținut că prezența persoanei condamnate pe teritoriul României și

participarea sa la cercetarea penală este și în favoarea acesteia, întrucât

asigură deplina respectare a drepturilor sale procesuale. După soluționarea

respectivei cauze penale, persoana condamnată are posibilitatea de a solicita

din nou transferul în țara de origine, pentru continuarea executării pedepsei

aplicate în România.

Împotriva sentinței

instanței de fond, în termen legal, a declarat recurs persoana condamnată,

solicitând casarea sentinței și pe fond transferarea într-un penitenciar din

Turcia, pentru a continua executarea pedepsei, întrucât sunt îndeplinite

condițiile legale.

Înalta Curte,

examinând cauza prin prisma motivelor de recurs invocate și din oficiu,

potrivit dispozițiilor art. 385

9

alin. (3) C. proc. pen., constată

că recursul este nefondat.

În mod legal, prin

sentința atacată, s-a respins sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel București privind transferul în Turcia al condamnatului D.A.

având în vedere că acesta este cercetat în Dosarul nr. 77/D/P/2009 al

Parchetului de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție - Direcția de

Investigare a Infracțiunilor de Criminalitate Organizată și Terorism, sub

aspectul săvârșirii infracțiunilor de trafic ilicit de droguri de mare risc și

trafic ilicit internațional de droguri de mare risc, prev. de art. 2 alin. (1)

și (2) și art. 3 alin. (1) și (2) din Legea nr. 143/2000.

Astfel, instanța de

fond a făcut o corectă interpretare a dispozițiilor art. 129 - 140 din Legea

nr. 302/2004, apreciind că cercetarea penală de către autoritățile române a

persoanei condamnate împiedică transferul acesteia în țara de origine, în

vederea continuării executării pedepsei, soluția dispusă având și o justificare

practică, întrucât prezența persoanei condamnate la efectuarea actelor de

cercetare în dosarul menționat este necesară, evitându-se ca, ulterior, statul

român să formuleze el însuși o cerere de asistență judiciară internațională.

De asemenea, măsura

dispusă este în beneficiul persoanei condamnate, care va avea posibilitatea să

participe la efectuare actelor de cercetare penală și să-și exercite dreptul la

apărare față de acuzațiile care i se aduc.

Pentru considerentele

expuse, Înalta Curte, în baza art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de persoana condamnată

D.A. împotriva Sentinței penale nr. 77 din 25 martie 2009 a Curții de Apel

București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Totodată, în baza

art. 192 alin. (2) C. proc. pen., recurentul va fi obligat la plata

cheltuielilor judiciare în recurs, conform dispozitivului, iar onorariul

interpretului de limbă turcă se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și

Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de persoana condamnată D.A. împotriva Sentinței

penale nr. 77 din 25 martie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a

penală și pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă recurenta

persoană condamnată la plata sumei de 600 RON cheltuieli judiciare către stat.

Onorariul

interpretului de limbă turcă, reprezentând contravaloarea a două ore de

traducere, se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 12 noiembrie 2009.