ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 872/2010

Asupra recursului de față; În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr. 220 din 4 septembrie 2009, Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a admis cererea numitului D.M.M. A dispus transferarea persoanei condamnate D.M.M., prin sentința penală nr. 152 din 24 iulie 2006 a Tribunalului București, secția I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 4553 din 14 iulie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție recunoscută prin Hotărârea nr. 200872006 D.I.S. din data de 25 noiembrie 2008 a Tribunalului penal nr. 11 din Ankara, pentru continuarea executării pedepsei într-un penitenciar din Republica Turcia. A constatat că persoana condamnată a fost arestată din data de 14 octombrie 2004 la zi.

Pentru a pronunța această hotărâre s-au reținut următoarele: Prin rezoluția nr. 1116/II-5/2009 din 3 august 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București a fost sesizată această instanță în vederea soluționării cererii de transfer pentru continuarea executării pedepsei, formulată de condamnatul D.M.M. în conformitate cu dispozițiile art. 139 din Legea nr. 302/2004 modificată. S-a reținut că la data de 19 mai 2008, numitul D.M.M. a formulat o cerere către M.J.L.C. din România prin care solicita transferarea într-un penitenciar din Turcia, pentru continuarea executării pedepsei de 10 ani închisoare, aplicată de către autoritățile judiciare române prin sentința penală nr. 152 din 24 iulie 2006 a Tribunalului București, secția I penală, invocând motive personale.

După efectuarea examenului de regularitate internațională, M.J.L.C. a transmis Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București cererea petentului, însoțită de actele ajutătoare, în vederea luării măsurilor legale. S-a constatat că prin sentința susmenționată numitul D.M.M. a fost condamnat la o pedeapsă de 10 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de mare risc, prev. de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000, cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen., sentința rămânând definitivă prin Decizia penală nr. 4553 din 14 iulie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție. În fapt, s-a reținut că la data de 14 octombrie 2004 sus-numitul a asigurat intermedierea furnizării de către inculpatul A.M.

către T.M. a unei cantități de 1,957 kg heroină. S-a constatat că în cauză este îndeplinită condiția dublei incriminări, prevăzută de art. 129 lit. e) din Legea nr. 302/2004 modificată și art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, adoptată la Strasbourg la 21 martie 1983, faptele care au atras condamnarea având corespondent în legislația penală turcă, fiind incriminate de dispozițiile art. 403/5-5-7 și art. 188/3-4-5 C. pen. turc, conform certificatului de legislație aplicabilă în cauză.

Totodată, din analiza lucrării cu numărul de mai sus, a rezultat că în cauză sunt îndeplinite și condițiile prevăzute în dispozițiile art. 3 lit. b) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate și art. 129 lit. b) și c) din Legea nr. 302/2004 modificată, în sensul că hotărârea de condamnare a sus-numitului este definitivă, iar sus-numitul are de executat mai mult de 6 luni din durata pedepsei finale, potrivit înscrisurilor privind stadiul executării pedepsei. Împotriva hotărârii mai sus menționate a formulat recurs Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București, arătând că hotărârea instanței de fond este nelegală și netemeinică întrucât nu au fost analizate în concret motivele de refuz opțional al transferării prev. de art. 140 lit. c), d din Legea nr. 302/2004.

S-a arătat că, în raport de împrejurarea că, odată transferat condamnatul poate beneficia în Turcia de o liberare condiționată chiar la momentul transferului, nu justifică admiterea cererii dată fiind fapta săvârșită (traficarea unei cantități de 1,957 kg heroină) și perioada insuficientă executată din pedeapsă, relativ la fracția minimă pentru care se poate dispune liberarea, potrivit legii române. Deși potrivit legii române fracția se împlinește la 13 iunie 2011, potrivit legii turce, fracția s-a împlinit deja la data de 19 octombrie 2008, astfel condamnatul odată transferat, poate fi pus de îndată în libertate. S-a mai arătat totodată că instanța dând dovadă de lipsă de rol activ nu a analizat incidența dispozițiilor art. 140 lit. d) din Legea nr. 302/2004 potrivit cărora se poate refuza transferul atunci când persoana condamnată nu a plătit cheltuielile la care a fost obligată prin hotărârea instanței române.

În final, în baza art. 385 15 alin. (1) pct. 2 lit. c) C. proc. pen. și art. 133 alin. (5) din Legea nr. 302/2004, reprezentantul parchetului a solicitat instanței admiterea recursului, casarea sentinței atacate și retrimiterea cauzei la Curtea de Apel București în vederea pronunțării unei soluții legale și temeinice. Recursul este nefondat și va fi respins ca atare pentru următoarele considerente: Din examinarea actelor dosarului se constată că prin sentința penală nr. 152 din 24 iulie 2006, Tribunalul București, secția I penală, definitivă prin Decizia penală nr. 4553 din 14 iulie 2006 a Înaltei Curți de Casație și Justiție numitul D.M.M. a fost condamnat la o pedeapsă de 10 ani închisoare pentru săvârșirea infracțiunii de trafic de droguri de mare risc prevăzută de art. 2 alin. (2) din Legea nr. 143/2000 cu aplicarea art. 75 lit. a) C. pen.

La data de 19 mai 2008 numitul D.M.M. a formulat o cerere către M.J.L.C. din România prin care solicită transferarea într-un penitenciar din Turcia pentru continuarea executării pedepsei de 10 ani închisoare aplicată de către autoritățile judiciare române prin sentința penală nr. 152 din 24 iulie 2006 a Tribunalului București, secția I penală, invocând motive personale. Prin rezoluția nr. 1116/II-5/2009 din 3 august 2009 a Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București, Curtea de Apel București a fost sesizată în vederea soluționării cererii de transfer pentru continuarea executării pedepsei formulată de condamnatul D.M.M. în conformitate cu dispozițiile art. 139 din Legea nr. 302/2004 modificată.

Potrivit dispozițiilor art. 140 din Legea nr. 302/2004 modificată, cererea de transferare a persoanei condamnate poate fi refuzată în principal pentru următoarele motive: a) persoana a fost condamnată pentru infracțiuni grave care au avut un ecou profund defavorabil în opinia publică din România; b) pedeapsa prevăzută de legea statului de executare este vădit superioară sau inferioară în raport cu cea stabilită prin hotărârea instanței române; c) există indicii suficiente că odată transferat, condamnatul ar putea fi pus în libertate imediat sau într-un termen mult prea scurt față de durata pedepsei rămase de executat, potrivit legii române; d) persoana condamnată nu a reparat pagubele produse prin infracțiune și nu a plătit cheltuielile la care a fost obligată prin hotărârea instanței române și nici nu a garantat plata despăgubirilor; e) dacă există indicii suficiente că statul de executare nu va respecta regula specialității.

Se constată că în mod corect Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, a admis cererea persoanei condamnate reținând că sunt îndeplinite condițiile dublei incriminări prevăzută de art. 129 lit. e) din Legea nr. 302/2004 modificată și art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate, fiind vorba despre o hotărâre de condamnare definitivă la o pedeapsă cu închisoarea pentru fapte care sunt incriminate deopotrivă în legea statului de condamnare și legea statului de executare. În plus, ambele state sunt de acord asupra acestui transfer iar sentința penală nr. 152 din 24 iulie 2006 a Tribunalului București, secția I penală, a fost recunoscută prin Hotărârea nr. 200872006 D.I.S.

din data de 25 noiembrie 2008 a Tribunalului penal nr. 11 din Ankara. De asemenea, din relațiile comunicate de Administrația Națională a Penitenciarelor și de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București rezultă că persoana condamnată nu mai are afaceri judiciare pe rolul autorităților române. De asemenea se mai constată că persoana condamnată a achitat cheltuielile de judecată la care a fost obligat prin hotărârea instanței române, la termenul din 5 martie 2010 când s-a soluționat cauza, acesta depunând factura din care rezultă această împrejurare (fila 18 Dosar nr. 7643/2/2009 al Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția penală).

Susținerile parchetului conform cărora nu se justifică admiterea cererii de transfer întrucât conform legii turce condițiile pentru liberarea condiționată sunt mai favorabile conform legii statului de executare, vor fi respinse ca nefondate, întrucât pe de o parte exced condițiilor impuse de Legea nr. 302/2004 iar pe de altă parte, liberarea condiționată este doar o vocație, iar nu un drept care să se aplice ope legis. Pentru aceste considerente, Înalta Curte va respinge ca nefondat recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva Deciziei penale nr. 220 din 4 septembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, privind persoana condamnată D.M.M.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu se va plăti din fondul M.J.L.C., iar onorariul interpretului de limba turcă se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București împotriva Deciziei penale nr. 220 din 4 septembrie 2009 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, privind persoana condamnată D.M.M. Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 100 lei, se va plăti din fondul M.J.L.C. Onorariul interpretului de limba turcă constând în contravaloarea a 6 ore prestate în instanță, se va plăti din fondul Înaltei Curți de Casație și Justiție. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 5 martie 2010.