ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3704/2011

Asupra contestației la executare de față În baza lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința penală nr.136 din 30 iunie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestația la executare formulată de contestatoarea condamnată M.L. cu privire la mandatul de executare a pedepsei cu închisoarea nr. 369 din 12 ianuarie 2008 emis de Curtea de Apel București, secția a ll-a penală. S-au reținut, în esență, următoarele: În motivarea contestației condamnata M.L.

a arătat că a fost condamnată de către Tribunalul Provincial din Castellon Secțiunea a lll-a (Spania) la 10 ani și 6 luni închisoare prin sentința penală 6/2005, sentință recunoscută de Curtea de Apel București, secția I penală, prin sentința penală nr. 268 atunci când a fost adresată în cadrul procedurii de soluționare a cererii formulată de Ministerul de Justiție al Regatului Spaniei privind transferul său pentru continuarea pedepsei într-un penitenciar din România, pentru săvârșirea infracțiunilor de prostituție, deținere ilegală și trafic ilegal de persoane.

A mai susținut contestatoarea că a formulat cerere de contopire a pedepselor de 2 ani și 6 luni închisoare pentru instigare la prostituție, de 2 ani și 6 luni închisoare pentru delict contra drepturilor străinilor și de 5 ani și 6 luni închisoare pentru deținere ilegală, întrucât acestea sunt concurente conform art. 33 din Codul penal din România și deoarece a fost transferată într-o închisoare din România pentru executarea pedepsei, trebuie să beneficieze de procedurile Codului penal. A fost atașat la dosarul cauzei dosarul nr. 8713/2/2007 (2879/2007) al Curții de Apel București, secția a II-a penală, în care s-a pronunțat sentința invocată de către condamnata.

Analizând actele și lucrările dosarului, Curtea a reținut următoarele: Prin sentința penală nr. 268 din 13 decembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a II-a penală, s-a admis sesizarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de Apel București și s-a dispus recunoașterea sentinței nr. 6/2005 din 06 mai 2005 pronunțată de Tribunalul Provincial din Castellon - secțiunea - prin care persoana condamnată M.L., a fost condamnată la pedeapsa de 10 ani și 6 luni închisoare. S-a dedus din pedeapsă perioada arestului preventiv de la 19 februarie 2004 la 21 februarie 2004. S-a dispus transferarea persoanei condamnate pentru continuarea executării pedepsei de 10 ani și 6 luni închisoare într-un penitenciar din România și emiterea unui M.R.P.I.

Pentru a pronunța sentința respectivă, Curtea de Apel București a reținut că prin sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 10 decembrie 2007 sub nr. 8713/2/2007, s-a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 149 din Legea nr. 302/2004 recunoașterea hotărârii penale a autorității judiciare a Regatului Spaniei, respectiv a sentinței penale nr. 6/2005 din data de 06 mai 2005 pronunțată de Tribunalul Provincial din Castellon - secțiunea a lll-a, prin care cetățeanul român M.L. a fost condamnat la pedeapsa de 10 ani și 6 luni închisoare și transferarea condamnatului într-un penitenciar din România pentru continuarea executării pedepsei.

Sentința a rămas definitivă conform ordinului executoriu nr.2/2006 din 23 februarie 2006. Faptele reținute în sarcina condamnatei M.L. au corespondent în legislația penală română, realizând conținutul constitutiv al infracțiunilor de trafic de persoane prevăzut de art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea 678/2001 privind prevenirea și combaterea traficului de persoane. La data de 01 iunie 2007 s-a constatat acordul condamnatei în vederea transferării în România pentru continuarea executării pedepsei. Analizând ansamblul actelor depuse la dosar, s-au constatat îndeplinite condițiile prev. de art. 129 lit. a)-d) din Legea nr. 302/2004 modificată privind cooperarea judiciară internațională în materie penală și art. 3 pct. 1 lit. e) din convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptat.

Astfel, numita M.L. este cetățean român și are domiciliul în România, conform adreselor nr. 20975 din 21 noiembrie 2007 a Ministerului Administrației și Internelor - Inspectoratul Național pentru Evidența Persoanelor și nr. 294649 din 21 noiembrie 2007 emisă de Ministerul Administrației și Internelor - Direcția Generală de Pașapoarte, hotărârea de condamnare a susnumitei este definitivă, potrivit ordinului executoriu nr. 2/2006 din 23 februarie 2006 a Tribunalului Provincial din Castellon - Secțiunea a ll-a, iar la data de 01 iunie 2007 numita M.L.

și-a manifestat consimțământul în vederea transferării sale într-un penitenciar din România pentru a continua executarea pedepsei, conform declarației transmisă de autoritățile judiciare spaniole, la data primirii cererii de transferare susnumita având de executat mai mult de 6 luni din sentința penală nr. 268 din 13 decembrie 2007 a Curții de Apel București a rămas definitivă prin decizia penală nr. 2458 din 23 iulie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin care s-a luat act de retragerea recursului persoanei condamnate M.L., care aflându-se în stare de detenție pe teritoriul României la D.G.P.M.

București începând cu data de 23 iunie 2008 (fila 38 dosar 8713/2/2007 al Curții de Apel București, secția a II-a penală) a achiesat, practic, la hotărârea inițial recurată, prin care se dădea eficiență sistemului cumulului aritmetic impus de legislația spaniolă, făcând inoperabile ulterior prevederile dispozițiilor art. 144 și art. 146 din Legea nr. 302/2004 republicată. De altfel, procedura prevăzută de art. 146 din Legea nr. 302/2004 republicată este una - reiese din economia art. 144 alin. (2) și art. 146 alin. (1) - pentru care statul român trebuie să opteze imediat după transferarea persoanei condamnate - fiind o facultate ci nu o obligație a acestuia - iar nicidecum după un interval de trei ani de la transferarea persoanei respective, ca în împotriva sentinței sus-menționate, condamnata contestatoare a declarat recurs, solicitând contopirea pedepselor aplicate de instanța spaniolă.

Recursul declarat nu este fondat. Din examinarea lucrărilor dosarului, rezultă că instanța de fond a apreciat, în mod corect, ca neîntemeiată contestația la executare formulată de contestatoarea condamnată.

Din economia dispozițiilor art. 144, art. 145 și art. 146 din Legea nr. 302/2004, referitoare la efectele transferării pentru statul de executare, în speță, statul român, autoritățile competente ale acestuia sunt obligate: a) fie să continue executarea condamnării imediat sau în baza unei hotărâri judecătorești, în condițiile în care statul român optează pentru continuarea executării pedepsei aplicate în statul de condamnare, caz în care trebuie să respecte felul și durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare; b) fie să schimbe condamnarea, printr-o hotărâre judecătorească, înlocuind astfel pedeapsa aplicată în statul de condamnare cu o pedeapsă prevăzută de legislația română pentru aceeași infracțiune, în condițiile în care felul pedepsei aplicate sau durata acesteia sunt incompatibile cu legislația Din interpretarea logică a textului mai sus-arătat, rezultă că, odată admisă sesizarea procurorului cu privire la cererea de transferare în vederea continuării executării pedepsei aplicate de statul spaniol, instanța română este obligată să opteze pentru una din cele două variante mai sus-menționate.

În cauză, așa cum rezultă din actele dosarului, după exprimarea consimțământului de către condamnată, la 1 iunie 2007, în vederea transferării sale într-un penitenciar din România, instanța română, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de lege (dubla incriminare și existența corespondentului între faptele reținute în sarcina condamnatului în Spania și legislația penală română), a dispus, prin hotărâre judecătorească, continuarea executării pedepsei. Așadar, optând pentru varianta prevăzută la lit. a) a art. 144 din Legea nr. 302/2004, exista obligația să se respecte felul și durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare, care de altfel corespund legislației române. Textul menționat nu face referire la modul de stabilire a pedepsei rezultante pentru infracțiunile săvârșite (contopire, cumul juridic sau aritmetic), ci doar la cuantumul duratei acesteia, care, de altfel, nu depășește maximul general prevăzut de legea penală română.

Pentru aceste considerente, urmează a fi respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta contestatoare M.L. împotriva sentinței penale nr. 136 din 30 iunie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie, cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor judiciare către stat. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de recurenta contestatoare M.L. împotriva sentinței penale nr. 136 din 30 iunie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie. Obligă recurenta contestatoare la plata sumei de 400 lei cu titlul de cheltuieli judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 20 octombrie 2011.