ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 3704/2011

Asupra

contestației la executare de față

În baza

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința

penală nr.136 din 30 iunie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și

pentru cauze cu minori și de familie, a fost respinsă, ca neîntemeiată, contestația

la executare formulată de contestatoarea condamnată M.L. cu privire la mandatul

de executare a pedepsei cu închisoarea nr. 369 din 12 ianuarie 2008 emis de

Curtea de Apel București, secția a ll-a penală.

S-au reținut,

în esență, următoarele:

În motivarea

contestației condamnata M.L. a arătat că a fost condamnată de către Tribunalul

Provincial din Castellon Secțiunea a lll-a (Spania) la 10 ani și 6 luni

închisoare prin sentința penală 6/2005, sentință recunoscută de Curtea de Apel

București, secția

I

penală, prin sentința penală nr. 268

atunci când a fost adresată în cadrul procedurii de soluționare a cererii

formulată de Ministerul de

Justiție

al

Regatului Spaniei privind transferul său pentru continuarea pedepsei într-un

penitenciar din România, pentru săvârșirea infracțiunilor de prostituție,

deținere ilegală și trafic ilegal de persoane.

A mai susținut

contestatoarea că a formulat cerere de contopire a pedepselor de 2 ani și 6

luni închisoare pentru instigare la prostituție, de 2 ani și 6 luni închisoare

pentru delict contra drepturilor străinilor și de 5 ani și 6 luni închisoare

pentru deținere ilegală, întrucât acestea sunt concurente conform art. 33 din

Codul penal din România și deoarece a fost transferată într-o închisoare din

România pentru executarea pedepsei, trebuie să beneficieze de procedurile

Codului penal.

A fost atașat

la dosarul cauzei dosarul nr. 8713/2/2007 (2879/2007) al Curții de Apel

București, secția a II-a penală, în care s-a pronunțat sentința invocată de către

condamnata.

Analizând

actele și lucrările dosarului, Curtea a reținut următoarele:

Prin sentința

penală nr. 268 din 13 decembrie 2007 a Curții de Apel București, secția a II-a penală,

s-a admis sesizarea procurorului general al Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel București și s-a dispus recunoașterea sentinței nr. 6/2005 din 06 mai 2005

pronunțată de Tribunalul Provincial din Castellon - secțiunea - prin care

persoana condamnată M.L., a fost condamnată la pedeapsa de 10 ani și 6 luni

închisoare.

S-a dedus din

pedeapsă perioada arestului preventiv de la 19 februarie 2004 la 21 februarie 2004.

S-a dispus

transferarea persoanei condamnate pentru continuarea executării pedepsei de 10

ani și 6 luni închisoare într-un penitenciar din România și emiterea unui

M.R.P.I.

Pentru a

pronunța sentința respectivă, Curtea de Apel București a reținut că prin

sesizarea formulată de Parchetul de pe lângă Curtea de Apel București și

înregistrată pe rolul acestei instanțe la data de 10 decembrie 2007 sub nr. 8713/2/2007,

s-a solicitat, în temeiul dispozițiilor art. 149 din Legea nr. 302/2004 recunoașterea

hotărârii penale a autorității judiciare a Regatului Spaniei, respectiv a

sentinței penale nr. 6/2005 din data de 06 mai 2005 pronunțată de Tribunalul

Provincial din Castellon - secțiunea a lll-a, prin care cetățeanul român M.L. a

fost condamnat la pedeapsa de 10 ani și 6 luni închisoare și transferarea

condamnatului într-un penitenciar din România pentru continuarea executării

pedepsei.

Sentința a

rămas definitivă conform ordinului executoriu nr.2/2006 din 23 februarie 2006.

Faptele

reținute în sarcina condamnatei M.L. au corespondent în legislația penală

română, realizând conținutul constitutiv al infracțiunilor de trafic de

persoane prevăzut de art. 12 alin. (1) și (2) lit. a) din Legea 678/2001

privind prevenirea și combaterea traficului de persoane.

La data de 01

iunie 2007 s-a constatat acordul condamnatei în vederea transferării în România

pentru continuarea executării pedepsei.

Analizând

ansamblul actelor depuse la dosar, s-au constatat îndeplinite condițiile prev.

de art. 129 lit. a)-d) din Legea nr. 302/2004 modificată privind cooperarea

judiciară internațională în materie penală și art. 3 pct. 1 lit. e) din

convenția Europeană asupra transferării persoanelor condamnate adoptat.

Astfel, numita

M.L. este cetățean român și are domiciliul în România, conform adreselor nr. 20975

din 21 noiembrie 2007 a Ministerului Administrației și Internelor - Inspectoratul

Național pentru Evidența Persoanelor și nr. 294649 din 21 noiembrie 2007 emisă

de Ministerul Administrației și Internelor - Direcția Generală de Pașapoarte,

hotărârea de condamnare a susnumitei este definitivă, potrivit ordinului executoriu

nr. 2/2006 din 23 februarie 2006 a Tribunalului Provincial din Castellon -

Secțiunea a ll-a, iar la data de 01 iunie 2007 numita M.L. și-a manifestat

consimțământul în vederea transferării sale într-un penitenciar din România

pentru a continua executarea pedepsei, conform declarației transmisă de

autoritățile judiciare spaniole, la data primirii cererii de transferare

susnumita având de executat mai mult de 6 luni din sentința penală nr. 268 din 13

decembrie 2007 a Curții de Apel București a rămas definitivă prin decizia

penală nr. 2458 din 23 iulie 2008 a Înaltei Curți de Casație și Justiție prin

care s-a luat act de retragerea recursului persoanei condamnate M.L., care

aflându-se în stare de detenție pe teritoriul României la D.G.P.M. București

începând cu data de 23 iunie 2008 (fila 38 dosar 8713/2/2007 al Curții de Apel

București, secția a II-a penală) a achiesat, practic, la hotărârea inițial

recurată, prin care se dădea eficiență sistemului cumulului aritmetic impus de legislația

spaniolă, făcând inoperabile ulterior prevederile dispozițiilor art. 144 și

art. 146 din Legea nr. 302/2004 republicată.

De altfel,

procedura prevăzută de art. 146 din Legea nr. 302/2004 republicată este una -

reiese din economia art. 144 alin. (2) și art. 146 alin. (1) - pentru care

statul român trebuie să opteze imediat după transferarea persoanei condamnate -

fiind o facultate ci nu o obligație a acestuia - iar nicidecum după un interval

de trei ani de la transferarea persoanei respective, ca în împotriva sentinței

sus-menționate, condamnata contestatoare a declarat recurs, solicitând

contopirea pedepselor aplicate de instanța spaniolă.

Recursul

declarat nu este fondat.

Din examinarea

lucrărilor dosarului, rezultă că instanța de fond a apreciat, în mod corect, ca

neîntemeiată contestația la executare formulată de contestatoarea condamnată.

Din economia

dispozițiilor

art. 144, art. 145 și art. 146

din Legea nr. 302/2004, referitoare la efectele transferării pentru statul de

executare, în speță, statul român, autoritățile competente ale acestuia sunt

obligate:

a) fie să

continue executarea condamnării imediat sau în baza unei hotărâri

judecătorești, în condițiile în care statul român optează pentru continuarea

executării pedepsei aplicate în statul de condamnare, caz în care trebuie să

respecte felul și durata pedepsei prevăzute în hotărârea de condamnare;

b) fie să

schimbe condamnarea, printr-o hotărâre judecătorească, înlocuind astfel

pedeapsa aplicată în statul de condamnare cu o pedeapsă prevăzută de legislația

română pentru aceeași infracțiune, în

condițiile

în care felul pedepsei aplicate sau durata acesteia sunt incompatibile cu legislația

Din

interpretarea logică a textului mai sus-arătat, rezultă că, odată admisă sesizarea

procurorului cu privire la cererea de transferare în vederea continuării

executării pedepsei aplicate de statul spaniol, instanța română este obligată

să opteze pentru una din cele două variante mai sus-menționate.

În cauză, așa

cum rezultă din actele dosarului, după exprimarea consimțământului de către

condamnată, la 1 iunie 2007, în vederea transferării sale într-un penitenciar

din România, instanța română, constatând îndeplinite condițiile prevăzute de

lege (dubla incriminare și existența corespondentului între faptele reținute în

sarcina condamnatului în Spania și legislația penală română), a dispus, prin

hotărâre judecătorească, continuarea executării pedepsei.

Așadar, optând

pentru varianta prevăzută la lit. a) a art. 144 din Legea nr. 302/2004, exista

obligația să se respecte felul și durata pedepsei prevăzute în hotărârea de

condamnare, care de altfel corespund legislației române. Textul menționat nu

face referire la modul de stabilire a pedepsei rezultante pentru infracțiunile

săvârșite (contopire, cumul juridic sau aritmetic), ci doar la cuantumul

duratei acesteia, care, de altfel, nu depășește maximul general prevăzut de

legea penală română.

Pentru aceste

considerente, urmează a fi respins, ca nefondat, recursul declarat de recurenta

contestatoare M.L. împotriva sentinței penale nr. 136 din 30 iunie 2011 a

Curții de Apel Ploiești, secția penală și pentru cauze cu minori și de familie,

cu obligarea acesteia la plata cheltuielilor judiciare către stat.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN

NUMELE LEGII

D E

C I D E

Respinge, ca

nefondat, recursul declarat de recurenta contestatoare M.L. împotriva sentinței

penale nr. 136 din 30 iunie 2011 a Curții de Apel Ploiești, secția penală și

pentru cauze cu minori și de familie.

Obligă

recurenta contestatoare la plata sumei de 400 lei cu titlul de cheltuieli

judiciare către stat, din care suma de 200 lei, reprezentând onorariul

apărătorului desemnat din oficiu, se va avansa din fondul Ministerului Justiției.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi 20 octombrie 2011.