ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2981/2010

Asupra recursului

penal de față constată:

Prin Încheierea din 13 august 2011 pronunțată

de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și

de familie, în Dosarul nr. 4098/2/2010, a fost respinsă, ca inadmisibilă,

cererea de punere în libertate formulată de contestatorul G.V.

Cererea în cauză a

fost formulată în cadrul contestației la executare introdusă împotriva

Sentinței penale nr. 120 din 24 iulie 2006 a Curții de Apel București, prin

care s-a dispus continuarea executării pedepsei de 15 ani închisoare aplicată

contestatorului prin Hotărârea judecătorească nr. 246/2006 a Tribunalului

Provincial Madrid pentru săvârșirea infracțiunilor de reținere ilegală a

persoanei și agresiune sexuală prevăzute de art. 164 și art. 178 - 179 C. pen.

spaniol.

Transferarea

contestatorului în vederea continuării executării pedepsei într-un penitenciar

din România a fost dispusă de instanța Curții de Apel București în cadrul

procedurii reglementate de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară în

materie penală.

În baza Sentinței

penale nr. 120/2006 a Curții de Apel București a fost emis pe numele

contestatorului mandatul de executare din 4 august 2006 pentru pedeapsa de 15

ani închisoare, rezultată din cumulul aritmetic al celor două pedepse de câte 7

ani închisoare și 8 ani închisoare stabilite în sarcina contestatorului prin

hotărârea de condamnare pronunțată de autoritățile judiciare spaniole.

Ulterior, formele de

executare emise în baza sentinței de recunoaștere a hotărârii de condamnare

străine au fost anulate prin Decizia nr. 2461/R din 17 decembrie 2007 a

Tribunalului București, -secția I penală, constatându-se că persoana condamnată

avea de executat o pedeapsă rezultantă de 8 ani închisoare, prin contopirea

celor două pedepse în pedeapsa cea mai grea, conform dispozițiilor art. 34 lit.

b) C. pen.

Prin Decizia

definitivă nr. 296 din 2 martie 2009 a Tribunalului București, secția a II-a

penală, a fost admisă contestația în anulare formulată împotriva deciziei

sus-menționate, cu consecința repunerii în vigoare a mandatului de executare

emis pe numele contestatorului pentru pedeapsa de 15 ani închisoare.

Prin intermediul

contestație la executare întemeiată pe dispozițiile art. 461 alin. (1) lit. c)

și d) C. proc. pen., s-a solicitat să se constate că pedeapsa de 15 ani

închisoare stabilită în sarcina contestatorului prin Sentința penală nr. 120 din

24 iulie 2006 a Curții de Apel București fusese stabilită prin adiționarea

pedepselor aplicate de autoritățile judiciare spaniole și nu prin aplicarea

regulilor prevăzute de legea penală română pentru sancționarea concursului de

infracțiuni.

În cadrul contestației

astfel formulate, s-a solicitat și punerea în libertate a persoanei condamnate,

invocându-se în acest sens ilegalitatea deținerii în baza mandatului emis

pentru pedeapsa de 15 ani închisoare.

Cererea de punere în

libertate a fost respinsă, ca inadmisibilă, de instanța Curții de Apel

București, cu motivarea că persoana condamnată se afla în executarea unui

pedepse privative de libertate, ceea ce excludea formularea separată a unei

cereri de punere în libertate în cadrul contestației la executare, legalitatea

detenției neputând fi examinată în afara constatării principale privitoare la

legalitatea mandatului de executare a pedepsei închisorii.

Soluția pronunțată în

cauză a fost atacată cu recurs de condamnatul G.V.

Cauza a fost

înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 6932/1/2010,

cu termen de judecată la 1 septembrie 2010.

Din oficiu, în

ședința publică de la acea dată, Înalta Curte a pus în discuția părților

admisibilitatea recursului declarat în cauză, în raport de felul încheierii

atacate și dispozițiile art. 385

1

alin. (2) și art. 460 și urm. C.

proc. pen.

Recursul este

inadmisibil.

Din situația mai sus prezentată, se reține că prin

cererea adresată primei instanțe, se contestă legalitatea formelor de executare

emise în baza Sentinței penale nr. 120/2006 a Curții de Apel București, pentru

pedeapsa de 15 ani închisoare aplicată condamnatului G.V. prin Hotărârea

judecătorească nr. 246/2006 a Tribunalului Provincial Madrid.

Subsecvent cererii de

constatare a ilegalității mandatului de executare emis în baza sentinței

sus-menționate, prin care s-a dispusese continuarea executării pedepsei de 15

ani închisoare pronunțată pe numele condamnatului de autoritatea judiciară

străină, s-a solicitat și punerea în libertate a condamnatului, cerere cu

caracter accesoriu formulată în cadrul contestației la executare.

Procedura

contestației la executare nu prevede însă posibilitatea atacării cu recurs a

încheierilor intermediare pronunțate în cursul judecății de instanța de

executare, în lipsa unei dispoziții exprese în acest sens aplicându-se regula

generală de la art. 385

1

alin. (2) C. proc. pen., conform căreia,

încheierile pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentința sau decizia

recurată.

Susținând dreptul de a formula recurs în cauză,

apărarea condamnatului a invocat dispozițiile reglementării speciale privind

cooperarea internațională în materie penală, precum și Legea nr. 756/2001

asupra transferării persoanelor condamnate în străinătate.

Înalta Curte constată

însă că niciuna dintre reglementările invocate nu sunt aplicabile cauzei, având

în vedere natura cererii ce formează obiectul învestirii instanței.

Se reține astfel că

deținerea condamnatului nu a avut loc în baza unui mandat de arestare emis în

cursul unei proceduri de extrădare sau în vederea executării unui mandat

european de arestare ori de recunoaștere și executare a unei hotărâri penale

străine, pentru a fi incidente prevederile Legii nr. 302/2004 privind

cooperarea judiciară în materie penală, cu referire la dispozițiile ce

reglementează căile de atac împotriva măsurilor preventive, ci în baza unui

mandat de executare a pedepsei închisorii emis după parcurgerea procedurii

speciale privind transferarea persoanelor condamnate în vederea continuării

pedepsei.

Ca urmare, nefiind

vorba de o cerere de punere în libertate formulată în cursul derulării vreuneia

dintre procedurile speciale prevăzute de Legea nr. 302/2004, nu sunt aplicabile

nici dispozițiile speciale prevăzute în materia căilor de atac.

De asemenea, este de

arătat că susținerile apărării nu pot fi examinate separat din perspectiva

Legii nr. 756/2001 asupra transferării persoanelor condamnate, având în vedere

că respectiva reglementare a fost abrogată expres prin Legea nr. 302/2004 -

art. 296, lege care transpune în legislația națională și dispozițiile din

Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate.

În consecință, în

temeiul art. 385

15

pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va

respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatorul-condamnat G.V. și

va dispune obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform

art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca

inadmisibil, recursul declarat de contestatorul G.V. împotriva Încheierii din

13 august 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze

cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 4098/2/2010 (1197/2010).

Obligă recurentul

contestator la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către

stat.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 1 septembrie 2010.