ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 2981/2010

Asupra recursului penal de față constată: Prin Încheierea din 13 august 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, în Dosarul nr. 4098/2/2010, a fost respinsă, ca inadmisibilă, cererea de punere în libertate formulată de contestatorul G.V. Cererea în cauză a fost formulată în cadrul contestației la executare introdusă împotriva Sentinței penale nr. 120 din 24 iulie 2006 a Curții de Apel București, prin care s-a dispus continuarea executării pedepsei de 15 ani închisoare aplicată contestatorului prin Hotărârea judecătorească nr. 246/2006 a Tribunalului Provincial Madrid pentru săvârșirea infracțiunilor de reținere ilegală a persoanei și agresiune sexuală prevăzute de art. 164 și art. 178 - 179 C. pen.

spaniol. Transferarea contestatorului în vederea continuării executării pedepsei într-un penitenciar din România a fost dispusă de instanța Curții de Apel București în cadrul procedurii reglementate de Legea nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară în materie penală. În baza Sentinței penale nr. 120/2006 a Curții de Apel București a fost emis pe numele contestatorului mandatul de executare din 4 august 2006 pentru pedeapsa de 15 ani închisoare, rezultată din cumulul aritmetic al celor două pedepse de câte 7 ani închisoare și 8 ani închisoare stabilite în sarcina contestatorului prin hotărârea de condamnare pronunțată de autoritățile judiciare spaniole.

Ulterior, formele de executare emise în baza sentinței de recunoaștere a hotărârii de condamnare străine au fost anulate prin Decizia nr. 2461/R din 17 decembrie 2007 a Tribunalului București, -secția I penală, constatându-se că persoana condamnată avea de executat o pedeapsă rezultantă de 8 ani închisoare, prin contopirea celor două pedepse în pedeapsa cea mai grea, conform dispozițiilor art. 34 lit. b) C. pen. Prin Decizia definitivă nr. 296 din 2 martie 2009 a Tribunalului București, secția a II-a penală, a fost admisă contestația în anulare formulată împotriva deciziei sus-menționate, cu consecința repunerii în vigoare a mandatului de executare emis pe numele contestatorului pentru pedeapsa de 15 ani închisoare.

Prin intermediul contestație la executare întemeiată pe dispozițiile art. 461 alin. (1) lit. c) și d) C. proc. pen., s-a solicitat să se constate că pedeapsa de 15 ani închisoare stabilită în sarcina contestatorului prin Sentința penală nr. 120 din 24 iulie 2006 a Curții de Apel București fusese stabilită prin adiționarea pedepselor aplicate de autoritățile judiciare spaniole și nu prin aplicarea regulilor prevăzute de legea penală română pentru sancționarea concursului de infracțiuni. În cadrul contestației astfel formulate, s-a solicitat și punerea în libertate a persoanei condamnate, invocându-se în acest sens ilegalitatea deținerii în baza mandatului emis pentru pedeapsa de 15 ani închisoare.

Cererea de punere în libertate a fost respinsă, ca inadmisibilă, de instanța Curții de Apel București, cu motivarea că persoana condamnată se afla în executarea unui pedepse privative de libertate, ceea ce excludea formularea separată a unei cereri de punere în libertate în cadrul contestației la executare, legalitatea detenției neputând fi examinată în afara constatării principale privitoare la legalitatea mandatului de executare a pedepsei închisorii. Soluția pronunțată în cauză a fost atacată cu recurs de condamnatul G.V. Cauza a fost înregistrată pe rolul Înaltei Curți de Casație și Justiție sub nr. 6932/1/2010, cu termen de judecată la 1 septembrie 2010. Din oficiu, în ședința publică de la acea dată, Înalta Curte a pus în discuția părților admisibilitatea recursului declarat în cauză, în raport de felul încheierii atacate și dispozițiile art. 385 1 alin. (2) și art. 460 și urm. C. proc.

pen. Recursul este inadmisibil. Din situația mai sus prezentată, se reține că prin cererea adresată primei instanțe, se contestă legalitatea formelor de executare emise în baza Sentinței penale nr. 120/2006 a Curții de Apel București, pentru pedeapsa de 15 ani închisoare aplicată condamnatului G.V. prin Hotărârea judecătorească nr. 246/2006 a Tribunalului Provincial Madrid. Subsecvent cererii de constatare a ilegalității mandatului de executare emis în baza sentinței sus-menționate, prin care s-a dispusese continuarea executării pedepsei de 15 ani închisoare pronunțată pe numele condamnatului de autoritatea judiciară străină, s-a solicitat și punerea în libertate a condamnatului, cerere cu caracter accesoriu formulată în cadrul contestației la executare.

Procedura contestației la executare nu prevede însă posibilitatea atacării cu recurs a încheierilor intermediare pronunțate în cursul judecății de instanța de executare, în lipsa unei dispoziții exprese în acest sens aplicându-se regula generală de la art. 385 1 alin. (2) C. proc. pen., conform căreia, încheierile pot fi atacate cu recurs numai odată cu sentința sau decizia recurată. Susținând dreptul de a formula recurs în cauză, apărarea condamnatului a invocat dispozițiile reglementării speciale privind cooperarea internațională în materie penală, precum și Legea nr. 756/2001 asupra transferării persoanelor condamnate în străinătate. Înalta Curte constată însă că niciuna dintre reglementările invocate nu sunt aplicabile cauzei, având în vedere natura cererii ce formează obiectul învestirii instanței.

Se reține astfel că deținerea condamnatului nu a avut loc în baza unui mandat de arestare emis în cursul unei proceduri de extrădare sau în vederea executării unui mandat european de arestare ori de recunoaștere și executare a unei hotărâri penale străine, pentru a fi incidente prevederile Legii nr. 302/2004 privind cooperarea judiciară în materie penală, cu referire la dispozițiile ce reglementează căile de atac împotriva măsurilor preventive, ci în baza unui mandat de executare a pedepsei închisorii emis după parcurgerea procedurii speciale privind transferarea persoanelor condamnate în vederea continuării pedepsei. Ca urmare, nefiind vorba de o cerere de punere în libertate formulată în cursul derulării vreuneia dintre procedurile speciale prevăzute de Legea nr. 302/2004, nu sunt aplicabile nici dispozițiile speciale prevăzute în materia căilor de atac.

De asemenea, este de arătat că susținerile apărării nu pot fi examinate separat din perspectiva Legii nr. 756/2001 asupra transferării persoanelor condamnate, având în vedere că respectiva reglementare a fost abrogată expres prin Legea nr. 302/2004 - art. 296, lege care transpune în legislația națională și dispozițiile din Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate. În consecință, în temeiul art. 385 15 pct. 1 lit. a) C. proc. pen., Înalta Curte va respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatorul-condamnat G.V. și va dispune obligarea sa la plata cheltuielilor judiciare către stat, conform art. 192 alin. (2) C. proc. pen.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca inadmisibil, recursul declarat de contestatorul G.V. împotriva Încheierii din 13 august 2010 a Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de familie, pronunțată în Dosarul nr. 4098/2/2010 (1197/2010). Obligă recurentul contestator la plata sumei de 100 RON, cu titlu de cheltuieli judiciare către stat. Definitivă. Pronunțată în ședință publică, azi 1 septembrie 2010.