ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 913/2010

Asupra recursului penal de

față;

Din actele și lucrările dosarului

constată următoarele:

Prin

sentința penală nr. 361 din 7 decembrie 2009, Curtea de Apel București a

respins, ca nefondată, contestația la executare formulată de contestatorul G.V.

Pentru a pronunța soluția de mai

sus, prima instanță a reținut următoarele:

La 13 octombrie 2009, s-a

înregistrat pe rolul instanței contestația la executare formulată de

condamnatul G.V.

În esență, în susținerea

contestației la executare întemeiată pe dispozițiile art. 461 lit. c) și d) C.

proc. pen., contestatorul a arătat că urmare a Deciziei penale nr. 612 din 23

aprilie 2009 a Curții de Apel București (prin care s-a respins ca inadmisibil

recursul său) trebuie să execute ambele pedepse la care a fost condamnat de

instanțele spaniole, respectiv 7 ani și 8 ani închisoare, cumulat pedeapsa de

15 ani închisoare, în loc de 8 ani, cum a stabilit la un moment dat, Tribunalul

București prin Decizia penală nr. 246 din 17 decembrie 2007.

Procedând la judecarea contestației,

după ce a fost atașat și Dosarul penal nr. 7094/2/2006 al Curții de Apel

București și după o evidențiere a hotărârilor și soluțiilor pronunțate de

instanțe în diferite cicluri procesuale, dar cu relevanță asupra prezentei

cauze, prima instanță a reținut referitor la obiectul cererii și competența

materială a Curții de Apel București următoarele:

Deși intitulată contestație la

executare întemeiată pe dispozițiile art. 461 lit. c) și d) C. proc. pen., din

economia argumentelor cu care a fost susținută solicitarea de a anula formele

de executare a pedepsei de 15 ani închisoare, s-a constatat, că în realitate, în

speță se discută o cerere de schimbare a condamnării pronunțată de autoritățile

spaniole împotriva condamnatului G.V. și nu de o contestație la executare.

Constatând că în virtutea

dispozițiilor prevăzute de art. 150 alin. (2) din Legea nr. 302/2004, republicată,

are competență materială în soluționarea procedurilor judiciare reglementate în

art. 145 – art. 146 din aceeași lege, prima instanță a procedat la soluționarea

cererii pe fond, în baza acestui temei juridic, reținând următoarele:

Cetățeanul român G.V. a fost

condamnat prin sentința penală nr. 246 din 29 iulie 2002 a Tribunalului

Provincial Madrid, secția IV (definitivă la 27 februarie 2003) la două pedepse,

respectiv, 7 ani închisoare pentru reținere ilegală a persoanei și 8 ani

închisoare pentru agresiune sexuală (hotărârea fiind recunoscută prin sentința

penală nr. 120 din 24 iulie 2006 a Curții de Apel București, secția a II-a

penală), pentru care s-a aplicat cumulul aritmetic, urmând a fi executată, în

final, pedeapsa de 15 ani închisoare.

În acest context, prima instanță a

constatat, pe de o parte, că pedepsele aplicate condamnatului de autoritățile

judiciare spaniole sunt compatibile, sub aspectul cuantumului și modalității de

executare, cu dispozițiile corespunzătoare din legea română, cu referire la

art. 189 alin. (2) și art. 197 alin. (1) C. pen.

Pe de altă parte, referindu-se la

Decizia nr. 23 din 12 octombrie 2009 a Secțiilor Unite ale Înaltei Curți de

Casație și Justiție, a reținut că, cumulul aritmetic, ca modalitate de

stabilire a pedepsei rezultante în caz de concurs de infracțiuni, adoptat de

autoritatea judiciară a statului de condamnare, conform legislației sale, nu

poate fi înlocuit cu cumulul juridic specific legii penale române, pedeapsa

aplicată fiind compatibilă sub toate aspectele cu legislația statului de

executare, respectiv, România.

Pentru aceste considerente s-a

dispus respingerea contestației la executare.

În termen legal, împotriva acestei

soluții a declarat recurs condamnatul.

În esență, s-a susținut că prima

instanță nu s-a pronunțat pe fondul contestației la executare cu care a fost

investită, situație în care ar fi observat că pedeapsa a fost executată de

contestator, aspect sub care, a cerut casarea cu trimitere a cauzei la aceeași

instanță, ocazie în care a cerut a se avea în vedere și Convenția privind

transferul persoanelor condamnate.

Examinând legalitatea și temeinicia

hotărârii atacate în raport de această critică, de dispozițiile art. 385

6

C. proc. pen., se constată că în cauză hotărârea este supusă casării în baza

cazului de casare înscris în art. 385

9

alin. (1) pct. 9 C. proc.

pen., respectiv, pentru nelegalitatea ce rezultă din contradicția existentă

între considerentele soluției și dispozitivul hotărârii atacate.

Astfel, instanța a fost investită cu

judecarea unei contestații la executare, întemeiată în drept pe dispozițiile

art. 461 lit. c) și d) C. proc. pen., contestație respinsă, ca nefondată, prin

dispozitivul și minuta sentinței recurate.

Dar, procedând la motivarea

soluției, judecătorul fondului a examinat și analizat condițiile de fond, formă

și normele de competență referitoare la o cerere de conversiune a pedepsei (și

nu la contestația la executare) întemeiată în drept pe dispozițiile art. 145 –

art. 146 din Legea nr. 302/2004, republicată.

Or, în această situație se constată

că deși instanța a fost investită cu o cerere al cărei obiect a fost ferm determinat,

în fapt și în drept, a motivat soluția de respingere a contestației la

executare pe o cu totul altă instituție juridică reglementată printr-o lege și

procedură specială.

Desigur, în aceste condiții,

judecătorul fondului procedând la respingerea contestației la executare prin

fundamentarea soluției în fapt și în drept pe lipsa condițiilor prevăzute de

art. 145 și art. 146 din Legea nr. 302/2004, modificată, referitor la o cerere

de conversiune a pedepselor, pe de o parte, nu s-a conformat obiectului cererii

cu care a fost investită și care nu a fost modificată sau precizată de petent,

iar pe de altă parte, a pronunțat o hotărâre care conține o contradicție

evidentă între dispozitivul și minuta hotărârii și considerentele acesteia,

care privesc motivarea în fapt și în drept a unei alte soluții, decât cea

pronunțată.

Drept consecință, hotărârea recurată

este afectată de nelegalitate și pentru remedierea acestei situații se va

proceda la admiterea recursului declarat de contestator, în temeiul art. 385

15

pct. 2 lit. c) C. proc. pen., casarea hotărârii atacate și trimiterea cauzei la

aceeași instanță, pentru judecarea cererii cu respectarea dispozițiilor legale.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat de

contestatorul G.V. împotriva sentinței penale nr. 361 din 7 decembrie 2009 a

Curții de Apel București, secția a II-a penală și pentru cauze cu minori și de

familie.

Casează sentința penală

atacată și trimite cauza spre rejudecare la aceeași instanță, respectiv Curtea

de Apel București.

Onorariul apărătorului

desemnat din oficiu, până la prezentarea apărătorului ales, în sumă de 50 lei,

se va plăti din fondul M.J.L.C.

Definitivă.

Pronunțată în ședință

publică, azi 10 martie 2010.