ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 952/2010

Asupra recursului de față;

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 335 din 18 noiembrie 2009

Curtea de Apel București a hotărât admiterea sesizării formulate de Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel București și a recunoscut efectele Hotărârii penale nr.

003691 pronunțată de Curtea cu Juri a Arondismentului Administrativ Bruxelles,

dispunând transferarea condamnatului M.V. (fiul lui G. și R.) într-un

penitenciar din România în vederea continuării executării pedepsei de 20 ani

închisoare.

S-a dedus perioada executată

de la 18 august 2004 la zi.

Pentru a hotărî astfel,

instanța a reținut că prin sesizarea din 7 august 2009 Parchetul de pe lângă

Curtea de Apel București a cerut instanței recunoașterea Hotărârii penale nr. 003691

a Curții cu Juri a Arondismentului Administrativ Bruxelles punerea în executare

a acesteia conform art. 145 din Legea nr. 302/2004 și transferarea

condamnatului M.V. într-un penitenciar din România pentru continuarea

executării pedepsei aplicate.

A mai reținut că instanța

belgiană l-a condamnat pe M.V. - cetățean român la 20 ani închisoare și la

pedeapsa complementară de interdicția ocupării unor funcții publice, de a

alege, de a purta decorații, de a fi jurat, expert, martor asistent, de a fi

tutore sau curator pentru infracțiunile de furt calificat și omor prevăzute de art.

66, 392, 393, 461, 463, 468, 471 C. pen. belgian.

În fapt s-a reținut că în noaptea

de 17/18 august 2004, condamnatul a ucis-o pe M.Z. și i-a furat banii ce-i

aparțineau.

Curtea de Apel București a

motivat că în cauză este îndeplinită condiția dublei incriminări prevăzută de art.

129 lit. a) din Legea nr. 302/2004 și art. 3 pct. 1 lit. e) din Convenția

Europeană asupra transferului de persoane condamnate, faptele condamnatului au corespondent

în legislația penală română și realizează conținutul infracțiunilor prevăzute

de art. 211 alin. (1), (2) lit. b) și alin. (2)

1

lit. c) și art. 174

- art. 176 lit. d) C. pen.

A mai motivat că este

îndeplinită condiția prevăzută de art. 3 lit. a) din Convenția Europeană asupra

transferului și art. 129 lit. a) din Legea nr. 302/2004 condamnatul fiind cetățean

român iar hotărârea de condamnare este definitivă de la 11 octombrie 2006.

Persoana condamnată nu și-a

dat consimțământul la transferare într-un penitenciar din România dar în cauză

sunt incidente dispozițiile art. 3 pct. 1 din Protocolul adițional la Convenția

Europeană.

În rezumat s-a conchis că

sunt îndeplinite condițiile art. 145 și 149 alin. (4) din Legea nr. 302/2004

pentru recunoașterea efectelor hotărârii instanței belgiene și pentru

transferul condamnatului într-un penitenciar din România în vederea continuării

executării pedepsei de 20 de ani închisoare.

Împotriva sentinței a

declarat recurs condamnatul – persoană transferabilă M.V.

În recursul lui s-a cerut,

în esență, casarea sentinței și respingerea acordului statului român solicitat

de transferare pentru executarea restului de pedeapsă în România întrucât nu

și-a dat acordul la transfer.

Recursul nu este fondat.

Înalta Curte observă că

Serviciul Public Federal de Justiție prin Direcția Generală de Legislație și a

Libertăților, autoritate centrală desemnată de statul belgian în aplicarea

dispozițiilor convențiilor internaționale în materie penală a cerut ca

cetățeanul român V.M. – condamnat la 20 de ani închisoare de o instanță din

Belgia pentru omor și furt calificat deținut în prezent în penitenciarul V.S.

(Belgia) – să fie transferat fără consimțământul său în România pentru a

executa restul de pedeapsă într-un penitenciar românesc (f. 10 dosar parchet).

Ca temei al transferului

autoritatea centrală a statului belgian solicitant a invocat Convenția

europeană asupra transferării persoanelor condamnate, încheiate la Strasbourg

la 21 martie 1983 și a transmis autorității centrale a statului român solicitat

documentele prev. de art. 6 paragr. 2 al Convenției.

În referire la această

cerere autoritatea centrală a statului român – solicitat, M.J.L.C. prin

Direcția de Drept Internațional și Tratate – Serviciul cooperare judiciară

internațională în materie penală a transmis-o Parchetului de pe lângă Curtea de

Apel București care a sesizat instanța prin rezoluția din 4 august 2009 cu

recunoașterea hotărârii Curții cu Juri a Arondismentului Administrativ

Bruxelles și punerea în executare a acesteia conform art. 145 sau 146 din Legea

nr. 302/2004.

Curtea de Apel București a

admis sesizarea astfel cum a fost sesizată.

Înalta Curte mai observă că

România este parte la Convenția europeană asupra transferării persoanelor

condamnate încheiată la Strasbourg la 21 martie 1983 din iulie 1996.

Potrivit art. 2 paragr. 2 al

Convenției o persoană condamnată pe teritoriul unei părți poate în conformitate

cu dispozițiile prezentei convenții să fie transferată pe teritoriul altei

părți, pentru a executa aici condamnarea care i-a fost aplicată.

Art. 3 al Convenției

reglementează „Condițiile transferării” potrivit cărora condamnatul trebuie să

fie resortisant al statului de executare, hotărârea trebuie să fie definitivă,

durata condamnării pe care condamnatul o mai are de executat să fie de cel puțin

6 luni, transferul să fie consimțit de condamnat.

Prin excepția de la regula

consimțământului la transfer al condamnatului, Protocolul din 18 decembrie 1997

la Convenția europeană asupra transferării persoanelor condamnate – ratificat

de România 31 august 1999 prin Ordonanța nr. 92/1999 – prevede la art. 3 paragr.

1 că statul de executare poate, la cererea statului de condamnare să își dea

acordul pentru transferarea unei persoane condamnate fără consimțământul

acestuia din urmă, atunci când condamnarea pronunțată împotriva acestuia sau o

hotărâre administrativă luată ca urmare a acestei condamnări conține o măsură

de expulzare ori de conducere la frontieră.

Condițiile formale ale

aplicării acestei dispoziții sunt potrivit paragr. 2 al art. 3 ca statul de

condamnare să pună la dispoziția statului de executare: o declarație conținând

avizul persoanei condamnate și o copie de pe măsura de expulzare ori conducere

la frontieră.

În cauză, din înscrisul

aflat la fila 13 al dosarului întocmit de parchet rezultă că persoana

condamnată M.V. a dat un aviz negativ cererii statului belgian solicitant de

transferare în România.

Prin urmare este îndeplinită

condiția formală de transfer prevăzută la art. 3 paragraful 2 lit. a) din

Protocol.

Înalta Curte observă că prin

Hotărârea nr. O.E./4986029 Serviciul Public Federal de Interne – Direcția

Generală a Oficiului pentru Străini din Ministerul de Interne al Belgiei a

dispus expulzarea lui M.V. de pe teritoriul Regatului Belgiei cu interdicția de

a veni timp de 10 ani. La fila 12 dosar s-a transmis de autoritatea centrală

belgiană această hotărâre.

Prin urmare, în cauză sunt

întrunite condițiile art. 3 al Protocolului la Convenție în sensul că în lipsa

consimțământului condamnatului împotriva lui a fost dată o hotărâre

administrativă de expulzare, urmare a condamnării.

Așa fiind, hotărârea

instanței de fond de exprimare a acordului la transferarea condamnatului de

către autoritatea belgiană pentru continuarea executării pedepsei în România

este legală.

Înalta Curte mai observă că

trimiterea instanței de fond la unele texte legale în baza cărora se realizează

transferul nu este în întregime adecvată fără ca aceasta să constituie în sine

un motiv de casare.

Astfel obiectul solicitării

formulate de autoritatea centrală belgiană se referă la transfer.

Transferul operează în baza Protocolului

adițional la Convenția menționată fiind realizate condițiile legale ale

acestuia pentru ca statul român să-și dea acordul la transfer.

Art. 129 din Legea nr. 302/2004

la care referă instanța fondului reglementează condițiile transferului cu

consimțământul condamnatului ceea ce n-a fost cazul în prezenta cauză, iar art.

149 din aceeași lege, de asemenea invocat în motivare inadecvat se referă la ipoteza

unei cereri de transfer formulată de un resortisant român condamnat în alt stat

și nu la ipoteza reglementată în art. 3 din Protocolul adițional la Convenție.

Față de considerentele mai

sus expuse recursul condamnatului persoană transferabilă M.V. va fi respins, ca

nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de condamnatul persoană

transferabilă M.V. împotriva sentinței penale nr. 335 din 18 noiembrie 2009 a

Curții de Apel București, secția I penală.

Onorariul apărătorului desemnat din oficiu, în sumă de 320 lei, se va

plăti din fondul M.J.L.C.

Cheltuielile judiciare rămân în sarcina statului.

Definitivă.

Pronunțată în ședință publică, azi 12 martie 2010.