ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2319/2006
ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 2319/2006 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2006)
Asupra recursului de față:
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin sentința nr. 1691/CA/2004 pronunțată
de Tribunalul Hunedoara, secția comercială și de contencios administrativ, în
dosarul nr. 6665/2003, au fost respins excepțiile lipsei calității procesuale
active a reclamantei SC P. SA București, a lipsei calității procesuale pasive
invocate de pârâtele SC P.T. SRL, SC S. SRL, SC T. SA și a inadmisibilității
acțiunii și s-a respins acțiunea comercială formulată de reclamanta SC P. SA
împotriva pârâtelor SC S. SA Călan, SC P.T. SRL Brașov, SC S. SRL, SC T. SA, SC
F.T. SRL și D.G.F.P. Hunedoara pentru constatarea nulității absolute a
contractelor de vânzare-cumpărare încheiate de pârâte cu privire la bateriile
de coxificare nr. 3 și 4 proprietatea pârâtei SC S. SA Călan.
Împotriva acestei hotărâri a formulat
apel reclamanta solicitând desființarea acesteia și rejudecarea pe fond sau, în
subsidiar, schimbarea sentinței în sensul admiterii acțiunii în totalitate.
Prin decizia civilă nr. 77/ A din 6
aprilie 2005, pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, secția comercială și
contencios administrativ, s-a respins, ca nefondat, apelul, iar reclamanta a
fost obligată la cheltuieli de judecată către pârâți.
Pentru a se pronunța astfel,
instanța de apel a reținut în privința citării SC S. SA că aceasta s-a făcut cu
respectarea dispozițiilor art. 85 C. proc. civ., deoarece prin sentința nr. 583/2004
pronunțată de Tribunalul Hunedoara a fost deschisă procedura prevăzută de Legea
nr. 64/1995, republicată, fără a se ridica dreptul de administrare al
debitoarei, A.V.A.S. București nefiind administrator, ci doar autorizată să
valorifice patrimoniul debitoarei în vederea recuperării creanței sale.
Frauda la lege și prețul derizoriu
nu au putut fi reținute întrucât contractele de vânzare-cumpărare au fost
încheiate în cadrul unei proceduri de executare silită prevăzută de O.G. nr. 61/2002
cu acordul organului de executare și potrivit înțelegerii părților pe baza unui
raport de evaluare, cu respectarea dispozițiilor art. 94 alin. (1) și (2) lit.
a) și art. 95 alin. (1) din O.G. nr. 61/2002.
Cât privește pretinsa încălcare a
dispozițiilor art. 16 alin. (5) lit. c) din Legea nr. 137/2002 și art. 44 alin.
(2) lit. c) din O.G. nr. 61/2002 s-a reținut, ca nefondată, deoarece procedura
de administrare specială s-a instituit la SC S. SA prin ordinul nr. 32 din 2
iulie 2002, iar Legea nr. 137/2002 prevedea în forma în care era în vigoare la
data încheierii contractelor la art. 16 alin. (1
2
) că suspendarea
acțiunilor judiciare și extrajudiciare nu poate depăși 6 luni de la data
instituirii supravegherii financiare, iar administratorul special a acordat
avizul valorificării activelor conform adresei nr. 8002 din 23 februarie 2004
datorită imposibilității asigurării pazei.
S-a reținut ca nefondată și critica
privind încălcarea dispozițiilor art. 62 alin. (2) din Cap. V al Titlului VI
din Legea nr. 99/1999, întrucât la data valorificării bunurilor creanța era
certă și exigibilă.
Nici lipsa acordului și înștiințării
reclamantei cu privire la vânzare nu s-a reținut ca fiind de natură să atragă
nulitatea absolută pe motiv că SC S. SA nu avea obligația legală de a
încunoștiința creditorul, așa cum a reținut instanța de fond în urma
înștiințării creditorilor de către organul de executare în baza art. 120 din O.G.
nr. 61/2002, de a participa la distribuirea prețului.
Împotriva acestei hotărâri a
formulat recurs reclamanta invocând, în drept, dispozițiile art. 304 pct. 7, 8,
9 și 10 C. proc. civ., susținând că hotărârea nu cuprinde motivele de fapt și
de drept cu privire la nulitatea actelor de înstrăinare ci doar o enunțare
generică potrivit căreia debitoarea nu avea obligația legală de a o înștiința
pe creditoare despre faptul că vinde bunurile asupra cărora recurenta pusese
sechestru, fără a răspunde la criticile aduse hotărârii instanței de fond sub aspectele
fraudei la lege și a lipsei caracterului exigibil al creanței, aplicând greșit
dispozițiile art. 97, 118 și 120 din O.G. nr. 61/2002 și art. 9 și 28 din Legea
nr. 99/1999.
De asemenea, deși se pornește de la
premisa corectă că vânzarea celor două active s-a realizat în procedura de
executare silită a creanțelor bugetare prevăzută de O.G. nr. 61/2002, soluția
se întemeiază pe ideea principial greșită că, din moment ce autoritatea
fiscală, parte în proces, a realizat executarea într-una din formele prevăzute
de lege [(precum înțelegerea părților, prevăzută de art. 94 alin. (2) lit. a)
din O.G. nr. 61/2002)], actele de înstrăinare sunt valabile și nu pot fi
cenzurate ori, ceea ce avea de rezolvat instanța de apel era să verifice
legalitatea hotărârii instanței de fond din punct de vedere al alegerii
modalității de executare prin încălcarea vădită a reglementărilor în domeniu.
Astfel, potrivit art. 94 alin. (1)
din O.G. nr. 61/2002, republicată, valorificarea bunurilor debitoarei trebuia
să se facă într-un asemenea mod încât să se obțină rezultate cât mai
avantajoase, eficiente, adică un preț cât mai mare, ori părțile de conivență au
procedat la vânzare la un preț de circa 5 ori mai mic decât oferta de 30
miliarde lei făcută pentru aceleași active în iulie 2002, iar bunurile nu sunt
prin natura lor perisabile, nesocotindu-se astfel, dispozițiile art. 94 alin.
(1) și art. 96 din O.G. nr. 61/2002.
Totodată, conform art. 95 alin. (2)
din O.G. nr. 61/2002 prețul propus de cumpărător nu poate fi mai mic decât
prețul de evaluare.
Referitor la motivele de nulitate ce
decurg din încălcarea flagrantă a dispozițiilor art. 15 alin. (2) lit. c) din O.G.
nr. 61/2002 a arătat că SC S. SA avea în luna august 2003, când s-au încheiat
contractele a căror anulare s-a cerut, calitatea de societate comercială aflată
în administrare specială în perioada de privatizare în sensul art. 16 alin. (1)
din Legea nr. 137/2000, încât îi erau aplicabile acele dispoziții legale ce
privesc condițiile speciale în care se puteau încheia acte juridice,
dispozițiile art. 16 alin. (1
2
) din lege nefiind incident în speță,
data ieșirii societății de sub supravegherea financiară nefiind aceeași cu data
ieșirii de sub administrare specială, ce încetează în condițiile art. 16 alin.
(6) din lege.
Interdicția de înstrăinare subzistă
fără excepție în toate situațiile, adresa nr. 8002/2004, citată în hotărâre,
neputând decât să confirme încălcarea dispozițiilor art. 94 alin. (1), art. 95
– art. 96 și art. 44 alin. (2) lit. c) din O.G. nr. 61/2002 și art. 17 alin.
(5) lit. c) din Legea nr. 137/2002.
Printr-o altă critică a arătat că
instanța de apel nu s-a pronunțat asupra unor mijloace de apărare și asupra
unor dovezi care erau hotărâtoare pentru dezlegarea pricinii în sensul de a
reține frauda la lege și prețul derizoriu, respectiv proba cu expertiză tehnică
și adresele nr. 260/19 iulie 2002 a SC F. SRL, nr. 8002/1853 din 19 iulie 2002
a SC S. SA de înaintare a ofertei către D.G.F.P. Hunedoara și a răspunsului la
întrebarea nr. 6 din interogatoriu, Studiul de evaluare și posibilități de
valorificare a activelor ofertate Bateriei nr. 3 și Bateriei nr. 4, Proiect nr.
65299/2002, Procesul verbal de sechestru nr. 8002/542 din 27 februarie 2002,
Situația exporturilor pe anul 2003 întocmită de C.R.P.C, contractul de
vânzare-cumpărare nr. 146 din 11 martie 2004 încheiat de SC A.M. SRL.
Recursul este nefondat.
Sistematizând motivele pe cele 4
temeiuri ale art. 304 C. proc. civ., se constată cu privire la motivul de
recurs prevăzut de art. 304 pct. 7 C. proc. civ., că hotărârea judecătorească
este pronunțată cu respectarea art. 261 pct. 5 C. proc. civ., reținându-se
motivat că lipsa acordului și a înștiințării reclamantei de către creditor cu
privire la vânzare, nu sunt de natură a atrage nulitatea acesteia față de
dispozițiile art. 120 din O.G. 61/2002, recurenta fiind în măsură să participe
la distribuirea prețului pe baza înștiințării de către organul de executare
bugetar, conform adresei nr. 16270/2003, aflată la dosarul cauzei.
Cu privire la a doua teză a art. 304
pct. 7 C. proc. civ., raportat la existența unor considerente străine de natura
pricinii în legătură cu motivele de nulitate absolută, respectiv frauda la lege
și prețul fictiv, recurenta nu a dezvoltat în ce constau acestea, instanța
reținând toate împrejurările de fapt și de drept care au legătură cu cauza așa
cum se va analiza ulterior în cadrul motivului de recurs întemeiat pe
dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.
Privitor la motivul de recurs
întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 8 C. proc. civ., recurenta nu a indicat
ce act juridic dedus judecății a fost greșit interpretat pentru a se putea reține
incidența acestui text de lege în cauză.
Privitor la motivul de recurs
prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., s-a invocat atât lipsa temeiului
legal cât și încălcarea și aplicarea greșită a legii, ori raportat la motivele
de nulitate invocate pe fond privind frauda la lege și prețul fictiv, hotărârea
a fost întemeiată pe dispozițiile O.G. nr. 61/2002 privind colectarea
creanțelor bugetare, concluzionându-se că actele juridice a căror nulitate s-a
solicitat a se constata au fost încheiate cu respectarea acestui act normativ
cât și ale legilor nr. 99/1999 și 137/2002, procedura de executare silită
nefiind atacată conform acestor dispoziții legale.
Pe de altă parte, rezultă din cauză
că la 19 iulie 2002 s-a instituit procedura de administrare specială în
perioada de privatizare la SC S. SA Călan conform Legii nr. 137/2002,
administratorul special fiind competent să ia toate măsurile de administrare și
gestionare a societății sens în care a și procedat solicitând prin adresele nr.
8002 din 23 februarie 2004 și 4237 din 26 februarie 2004 valorificarea
bunurilor sechestrate anterior apariției Legii nr. 137/2002, vânzarea având loc
după expirarea termenului legal de la data declanșării supravegherii financiare
instituită odată cu procedura administrării speciale, perioadă în care orice
acțiune judiciară și extrajudiciară pornită împotriva societății era suspendată
potrivit art. 16 alin. (1
1
) și (1
2
) din Legea nr. 137/2002,
modificată, încât nu este corectă nici susținerea că nu era exigibilă creanța
statului.
Totodată, trebuie precizat că la
data vânzărilor societatea debitoare nu se afla în procedura de reorganizare și
faliment, aceasta fiind suspendată în baza art. 129 din Legea nr. 64/1995,
republicată, prin Încheierea judecătorului sindic din 20 ianuarie 2000 și fiind
redeschisă abia la 4 martie 2004, prin sentința nr. 583/CA/2004.
Contractele de vânzare-cumpărare au
fost încheiate deci ca urmare a acordului dat de organul de executare la
solicitarea administratorului special pe baza acordului părților, iar recurenta
a fost înștiințată conform adresei nr. 16270/2003, așa cum s-a arătat deja,
încât nu poate invoca vreo vătămare din acest punct de vedere, atât timp cât
recurenta și-a înscris sechestrul în arhiva electronică de garanții mobiliare
în septembrie 2003, după vânzare.
Prețul derizoriu nu există, așa cum
legal a reținut și instanța de apel atât timp cât are la bază un raport oficial
de evaluare întocmit de I. care a avut în vedere situația de fapt existentă la
data evaluării care a avut loc la peste un an de la data pretinsei oferte de
preț indicată în motivele de recurs, iar distribuirea prețului s-a făcut cu
respectarea ordinii legale, creditorul care a încasat prețul având întâietate
față de caracterul creanței.
Concluzionând, vânzările au avut loc
în urma unei executări silite bugetare, în afara perioadei de suspendare legală
a oricăror astfel de executări, prevăzută de Legea nr. 137/2002, cu respectarea
modalităților legale de vânzare, niciunul din textele de lege invocate în
motivele de recurs nefiind încălcate sau greșit aplicate de către instanța de
apel.
S-a mai susținut prin ultimul motiv
de recurs, nepronunțarea instanței asupra probei cu expertiză care însă nu a
fost administrată, iar restul probelor cu acte nu sunt de natură să conducă la
schimbarea soluției față de argumentele deja evocate.
Față de cele arătate recursul va fi
respins conform art. 312 C. proc. civ.
Văzând și dispozițiile art. 274 C.
proc. civ., recurenta va fi obligată la cheltuieli de judecată în recurs fiind
în culpă procesuală.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge recursul declarat de
reclamanta SC P. SA București împotriva deciziei nr. 77 din 6 aprilie 2005,
pronunțată de Curtea de Apel Alba Iulia, ca nefondat.
Obligă recurenta la plata sumei de
6.855 RON cu titlu de cheltuieli de judecată către intimata-pârâtă SC T. SA
Brașov.
Irevocabilă
.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 21 iunie 2006.