ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8177/2005

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea civilă introdusă la 10 februarie 2000, reclamanții B.M. și B.A. au chemat în judecată pe pârâții Statul Român prin Ministerul Finanțelor, Consiliul Local al municipiului Craiova și SC P. SA pentru a fi obligați să le lase în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 490 mp situat în Craiova, județul Dolj.

Motivând acțiunea, reclamanții au susținut că au dobândit în proprietate o casă prin contractul de vânzare-cumpărare cu clauză de întreținere autentificat sub nr. 10560 din 28 decembrie 1976, terenul aferent trecând în proprietatea statului în temeiul art. 30 din Legea nr. 58/1974, că prin convenția autentificată sub nr. 1773 din 17 martie 1977 s-a radiat obligația de întreținere în schimbul prețului de 25.000 lei, că prin decizia nr. 464 din 28 mai 1977 emisă de Consiliul Popular al municipiului Craiova li s-a atribuit în folosință pe durata existenței construcției suprafața de 100 mp din terenul de 490 mp trecut în proprietatea statului, că prin Decretul nr. 423 din 24 octombrie 1984 casa a fost expropriată, iar terenul aferent acesteia cu suprafața de 490 mp este deținut de către pârâta SC P. SA, fiind afectat de existența unor construcții provizorii (depozite) folosite de către pârâta de mai sus.

Susțin reclamanții că scopul exproprierii casei a fost ca pe teren să fie efectuate lucrări publice, dar scopul arătat nu a fost atins, astfel că terenul a rămas în continuare în patrimoniul lor, ceea ce justifică acțiunea în revendicare. Prin raportul de expertiză tehnică din 24 noiembrie 2000, completat la 18 decembrie 2000, a fost identificat terenul în litigiu prin dimensiuni și vecinătăți, stabilindu-se că are suprafața reală de 530 mp, din care suprafața de 382 mp este liberă și se află în administrarea Primăriei municipiului Craiova, iar suprafața de 138 mp este inclusă în certificatul de atestare a dreptului de proprietate asupra terenului în suprafață totală de 4418 mp deținut de pârâta SC P. SA în baza H.G.

nr. 834/1991, fiind închiriată de pârâta de mai sus SC B.C. SRL, care a construit o baracă metalică și a depozitat materiale de construcții. La 19 aprilie 2001 în cauză a intervenit SC A. SRL susținând că deține 52,26% din capitalul social al pârâtei SC P. SA, astfel că este coproprietara terenului în litigiu, solicitând respingerea acțiunii în revendicare. La aceeași dată a intervenit și SC F. SRL cu aceeași cerere de respingere a acțiunii în revendicare, motivată de faptul că intervenienta deține 40,79% din capitalul social al pârâtei SC P. SA La 10 decembrie 2001 s-a întocmit un nou raport de expertiză tehnică de către același expert, prin care a fost remăsurat terenul în litigiu, stabilindu-se că are suprafața reală de 475,55 mp, din care suprafața de 97 mp este cuprinsă în certificatul de atestare al dreptului de proprietate nr. 0502/1995 emis pârâtei SC P. SA și este folosită de SC B.C.

SRL prin închiriere, fiind ocupată de un depozit de materiale și o magazie metalică edificate de chiriaș, iar suprafața de 378,55 mp este deținută de primărie, fiind un teren liber. Tribunalul Dolj, secția civilă, a pronunțat sentința nr. 4 din 17 ianuarie 2002, prin care a respins acțiunea introdusă de reclamanți constatând că terenul s-a aflat în proprietatea statului și nu a fost trecut în proprietatea pârâtei SC P. SA, iar în lipsa unei hotărâri judecătorești de anulare a actului de înstrăinare de către stat către această pârâtă, foștii proprietari nu pot beneficia de restituirea în natură a terenului, fiind incidente și dispozițiile art. II alin. (3) din Legea nr. 10/2001 potrivit cărora, în cazul construcțiilor expropriate și demolate, nu se restituie în natură terenul liber dacă este necesar pentru buna funcționare a noilor construcții edificate.

Curtea de Apel Craiova, secția civilă, a pronunțat decizia nr. 72 din 29 ianuarie 2004, îndreptată prin încheierea din 29 ianuarie 2004, prin care a admis apelul declarat de reclamanții B.M. și B.A. și a schimbat în tot sentința primei instanțe în sensul că a admis acțiunea formulată de reclamanți împotriva pârâților Consiliul Local Craiova, Ministerul Finanțelor Publice, SC P. SA, SC F. SRL, SC A. SRL și A.P.A.P.S. (ultima introdusă în cauză în ședința din 26 aprilie 2002 la cererea reclamanților) și a dispus restituirea în natură către reclamanți de către pârâtele SC P. SA și SC F. SRL a terenului în suprafață de 490 mp situat în Craiova, așa cum este delimitat de schița la raportul de expertiză M.P.

pct.2-5-4-3. Pentru a hotărî astfel, curtea de apel a reținut pe baza probelor administrate, inclusiv noua expertiză efectuată în apel și cercetarea locală făcută în apel cu participarea părților și experților, că terenul a constituit proprietatea reclamanților, este deținut de pârâtele SC P. SA și SC F. SRL și nu este afectat de construcții, cu excepția unei barăci metalice care poate fi ridicată, astfel că poate fi restituit conform art. 7-10 din Legea nr. 10/2001 și art. 1 alin. (2) din Normele metodologice de aplicare a aceleiași legi. Împotriva hotărârii instanței de apel au declarat recursuri de sine stătătoare pârâții SC P. SA, SC F. SRL, Consiliul Local al municipiului Craiova și Ministerul Finanțelor Publice prin D.G.F.P.

Craiova, prima pârâtă solicitând și suspendarea executării deciziei atacate până la soluționarea recursului, cerere admisă prin încheierea din 17 martie 2005 dată de instanța de recurs. Prin actul adițional nr.1305din 26 iulie 2004 S.C. A. S.R.L. și SC F. SRL au fost absorbite de SC P. SA pierzând în consecință calitatea de părți în procesul de față, care a fost transmisă societății absorbante, recursul declarat de SC F. SRL urmând a fi integrat în cel declarat de SC P. SA SC P. SA a criticat soluția atacată, printre altele, și pentru greșita statuare a instanței de apel în privința valabilității titlului de proprietate al reclamanților comparativ cu titlul de proprietate exhibat de această pârâtă.

Consiliul local al municipiului Craiova și Ministerul Finanțelor Publice au invocat lipsa calităților lor procesuale pasive, dat fiind că nu sunt deținătoarele terenului revendicat. Celelalte motive de recurs nu mai este necesar a fi arătate, date fiind considerentele ce se vor avea în vedere în continuare. Deși investite cu soluționarea unei acțiuni în retrocedarea unui teren pretins a fi expropriat, având ca temei de drept prevederile art. 35 din Legea nr. 33/1994, introdusă la data de la 10 februarie 2000, ambele instanțe au greșit grav soluționând pricina prin prisma dispozițiilor Legii nr. 10/2001, act normativ ulterior, intrat în vigoare la data de 14 februarie 2001, încălcând astfel în mod esențial principiul neretroactivității legii civile.

Dar, indiferent de faptul că au fost investite cu o acțiune aparținând dreptului comun fundamentată pe prevederile art. 480 C. proc. civ. sau cu acțiunea de drept special mai sus arătată, fără a se preocupa asupra corectei calificări, și chiar rezolvând pricina potrivit Legii nr. 10/2001 inaplicabilă, instanțele aveau obligația de a statua în privința titlului de proprietate pretins de reclamanți, valabilitatea acestuia fiind o condiție prealabilă și esențială în oricare din ipotezele mai sus arătate, numai proprietarii terenului având la îndemână acțiunea de drept comun atunci când terenul se află în posesia unui neproprietar, acțiunea specială în retrocedare când terenul a fost expropriat și nu mai este necesar potrivit scopului exproprierii ori cererea de restituire în natură prin procedura specială a Legii nr. 10/2001 când imobilul a fost preluat de stat în mod abuziv sau, expropriat fiind, este restituibil în tot sau parțial potrivit art. 11 din această lege.

Or, statuând că terenul a fost proprietatea reclamanților și a fost expropriat de la aceștia prin Decretul nr. 423 din 24 octombrie 1984, instanțele au săvârșit a doua gravă greșeală în soluționarea cauzei de față. Astfel, așa cum înșiși reclamanții au arătat în motivarea acțiunii pe care au dedus-o judecății și cum rezultă fără putință de tăgadă din înscrisurile aflate în dosarul cauzei, cu prilejul cumpărării unei case în anul 1976 ( prin contractul autentificat sub nr. 10560 din 28 decembrie 1976) terenul aferent acesteia în suprafață de 490 mp (adică terenul în litigiu) a trecut din proprietatea vânzătoarei B.N. în proprietatea statului, potrivit prevederilor art. 30 din Legea nr. 58/1974 în vigoare la acea dată.

Din acest teren, reclamanților cumpărători le-a fost atribuit doar un drept de folosință pentru suprafața de 100 mp pe durata existenței construcției cumpărate prin decizia nr. 464 din 28 mai 1977 emisă de Consiliul Popular al municipiului Craiova. Prin Decretul nr. 423 din 24 octombrie 1984 a fost expropriată casa dobândită de reclamanți în anul 1976, care a și fost demolată, în mod firesc actul de expropriere neavând ca obiect și terenul aferent casei, care deja se afla în proprietatea statului ca efect al prevederilor art. 30 din Legea nr. 58/1974. Odată cu demolarea casei a încetat și dreptul de folosință al reclamanților asupra părții de 100 mp din același teren, drept conferit de către stat numai pe durata existenței acelei construcții.

Așadar, reclamanții nu au avut niciodată drept de proprietate asupra terenului în litigiu și nici nu au dobândit ulterior asemenea drept prin actele normative reparatorii adoptate ulterior datei de 1 ianuarie 1990. De altfel, asemenea dobândire ulterioară era posibilă, în cazul cumpărători anteriori de locuințe, numai în temeiul art. 36 alin. (3) din Legea nr. 18/1991, însă această dispoziție nu era aplicabilă reclamanților, care, la data de 1 ianuarie 1990, nu mai aveau calitatea de proprietari ai locuinței expropriate și demolate.

În lipsa calității de proprietari sau foști proprietari ai terenului în litigiu, reclamanții nu puteau cere cu temei în justiție, indiferent de calea pe care ar fi ales-o, nici apărarea dreptului prin mijloace de drept civil, nici retrocedarea terenului pe calea reglementată de art. 35 din Legea nr. 33/1994 și nici restituirea lui în natură prin procedura specială a Legii nr. 10/2001, ultimul act normativ dându-le numai dreptul la măsuri reparatorii pentru casa expropriată sau demolată, ceea ce însă nu a făcut obiectul procesului de față. Ca urmare, soluția legală cuvenită acțiunii reclamanților este de respingere, soluție care, pentru considerentele expuse, impune ca fiind corectă în aceste limite hotărârea primei instanțe, deși motivarea acesteia este greșită.

În schimb, hotărârea instanței de apel este dată cu încălcarea esențială a legii, fiind astfel casabilă pentru cazul de recurs prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În consecință, pentru cele arătate și fără a mai cerceta toate recursurile ori alte motive de recurs invocate, Înalta Curte, potrivit dispozițiilor art. 312 alin. (1) și (2) C. proc. civ., va admite cele trei recursuri, va casa decizia atacată și va păstra sentința primei instanțe, a cărei motivare se corectează în acord cu considerentele prezentei decizii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursurile declarate de pârâții: Consiliul Local al municipiului Craiova, Ministerul Finanțelor Publice și SC P. SA Craiova împotriva deciziei nr. 72 din 29 ianuarie 2004 pronunțată și îndreptată de Curtea de Apel Craiova, secția civilă. Casează decizia atacată și păstrează sentința nr. 4 din 17 ianuarie 2002 pronunțată de Tribunalul Dolj, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 20 octombrie 2005.