ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1267/2011

Asupra

recursului de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin sentința

nr. 3513 din 22 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VllI-a de

contencios administrativ și fiscal, a respins excepția de nelegalitate a

dispozițiilor art. 3 alin. (l) din Normele Metodologice de aplicare a

prevederilor O.U.G. nr. 148/2005, aprobate prin H.G. nr. 1025/2006, invocată de

reclamanta Z.M., în dosarul nr. 26833/3/2009 al Tribunalului București, secția

a IX-a de contencios administrativ și fiscal.

Pentru a

pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în esență, că H.G. nr.

1025/2006 este temeinică și legală, fiind adoptată în temeiul art. 108 din

Constituție și al art. III din O.U.G. nr. 44/2006 pentru modificarea și

completarea O.U.G. nr. 148/2005 privind susținerea familiei în vederea

creșterii copilului și al Legii nr. 61/1993 privind alocația de stat pentru

copii; finalitatea actului normativ în discuție, consideră prima instanță,

invocând și Decizia Curții Constituționale nr. 937 din 19 decembrie 2006, este

aceea de sprijinire a familiei iar nu de protecție nemijlocită a copilului.

Împotriva

acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs

reclamanta, reiterând, în esență, argumentele invocate în fața primei instanțe,

în sensul că O.U.G. nr. 148/2005 este un act normativ ce are ca finalitate

susținerea drepturilor copiilor iar nu a celor care le-au dat naștere,

finalitate în raport de care sentința recurată este evident greșită.

Examinând cauza

și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele

invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză,

inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ., Curtea constată că

recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, art. 6

alin. (l) din O.U.G. nr. 148/2005 privind susținerea familiei în vederea

creșterii copilului prevede că indemnizația lunară se cuvine pentru fiecare

dintre primele trei nașteri sau, după caz, pentru primii trei copii ai

persoanelor aflate în una dintre situațiile prevăzute la art. 5 alin. (2)

(persoanele care au adoptat copilul, cărora li s-a încredințat copilul în

vederea adopției sau care au copilul în plasament ori în plasament în regim de

urgență, precum și persoana care a fost numită tutore -

n.r.).

Potrivit

prevederilor normative a căror nelegalitate a fost invocată, pe calea

excepției, „prin naștere se înțelege aducerea pe lume a unuia sau a mai multor

copii vii”.

Definind

nașterea într-o manieră contrară literei și spiritului O.U.G. nr. 148/2005 și

limitând acordarea drepturilor prevăzute de ordonanța de urgență la numărul

nașterilor, prin neluarea în considerare a numărului copiilor vii rezultați din

fiecare naștere, dispozițiile art. 3 alin. (l) din H.G. nr. 1025/2006 de

aprobare a Normelor metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 148/2005

contravin prevederilor actului normativ în aplicarea căruia au fost adoptate.

Într-adevăr,

O.U.G. nr. 148/2005 se referă la indemnizația lunară ce se cuvine pentru

fiecare dintre primele trei nașteri sau pentru primii trei copii ai persoanelor

aflate în una din situațiile prevăzute la art. 5 alin. (2) din același act

normativ iar, prin modul în care a fost definită nașterea de către normele

metodologice de aplicare a ordonanței de urgență, s-a creat o discriminare

nepermisă între copii născuți și rămași în cadrul aceleiași familii și cei, de

exemplu, adoptați, în sensul că, în cazul adopției, s-ar primi o indemnizație

pentru fiecare copil, în ipoteza în care se adoptă doi gemeni, iar pentru

gemenii născuți în cadrul unei familii s-ar acorda o singură indemnizație.

Este evident,

așadar, că, în raport cu dispozițiile actului normativ în temeiul și aplicarea

cărora au fost emise, prevederile normative criticate sunt nelegale, excepția

invocată cu privire la acestea fiind întemeiată.

Decizia nr. 937

din 19 decembrie 2006, prin care Curtea Constituțională a respins excepția de

neconstituționalitate a art. 6 alin. (l) din O.U.G. nr. 148/2005, invocată în

considerentele sentinței recurate, nu poate fundamenta o soluție contrară,

având în vedere distincțiile de regim juridic între excepția de

neconstituționalitate și excepția de nelegalitate, obiectul diferit al

acestora, precum și argumentul potrivit căruia instanțelor judiciare le revine

obligația, instituită prin art. 20 alin. (2) din Constituția României, de a

interpreta normele interne astfel încât să asigure concordanța acestora cu

pactele și tratatele internaționale privitoare la drepturile omului la care

România este parte.

Pentru aceste

considerente, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 312

alin. (l) - (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa

sentința atacată și, pe fond, va admite excepția de nelegalitate a

dispozițiilor art. 3 alin. (l) din Normele Metodologice aprobate prin H.G. nr.

1025/2006.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul

declarat de reclamanta Z.M. împotriva sentinței nr. 3513 din 22 septembrie 2010

a Curții de Apel București, secția a VllI-a de contencios administrativ și

fiscal.

Casează

sentința atacată și admite excepția de nelegalitate invocată.

Constată

nelegalitatea dispozițiilor art. 3 alin. (l) din Normele Metodologice aprobate

prin H.G. nr. 1025/2006.

Irevocabilă.

Pronunțată în

ședință publică, astăzi 3 martie 2011.