ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1267/2011

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința nr. 3513 din 22 septembrie 2010, Curtea de Apel București, secția a VllI-a de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (l) din Normele Metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 148/2005, aprobate prin H.G. nr. 1025/2006, invocată de reclamanta Z.M., în dosarul nr. 26833/3/2009 al Tribunalului București, secția a IX-a de contencios administrativ și fiscal. Pentru a pronunța această sentință, prima instanță a reținut, în esență, că H.G. nr. 1025/2006 este temeinică și legală, fiind adoptată în temeiul art. 108 din Constituție și al art. III din O.U.G.

nr. 44/2006 pentru modificarea și completarea O.U.G. nr. 148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului și al Legii nr. 61/1993 privind alocația de stat pentru copii; finalitatea actului normativ în discuție, consideră prima instanță, invocând și Decizia Curții Constituționale nr. 937 din 19 decembrie 2006, este aceea de sprijinire a familiei iar nu de protecție nemijlocită a copilului. Împotriva acestei sentințe, considerând-o netemeinică și nelegală, a declarat recurs reclamanta, reiterând, în esență, argumentele invocate în fața primei instanțe, în sensul că O.U.G. nr. 148/2005 este un act normativ ce are ca finalitate susținerea drepturilor copiilor iar nu a celor care le-au dat naștere, finalitate în raport de care sentința recurată este evident greșită.

Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, cu motivele invocate de recurentă, precum și cu dispozițiile legale incidente în cauză, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc. civ., Curtea constată că recursul este fondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Astfel, art. 6 alin. (l) din O.U.G. nr. 148/2005 privind susținerea familiei în vederea creșterii copilului prevede că indemnizația lunară se cuvine pentru fiecare dintre primele trei nașteri sau, după caz, pentru primii trei copii ai persoanelor aflate în una dintre situațiile prevăzute la art. 5 alin. (2) (persoanele care au adoptat copilul, cărora li s-a încredințat copilul în vederea adopției sau care au copilul în plasament ori în plasament în regim de urgență, precum și persoana care a fost numită tutore - n.r.).

Potrivit prevederilor normative a căror nelegalitate a fost invocată, pe calea excepției, „prin naștere se înțelege aducerea pe lume a unuia sau a mai multor copii vii”. Definind nașterea într-o manieră contrară literei și spiritului O.U.G. nr. 148/2005 și limitând acordarea drepturilor prevăzute de ordonanța de urgență la numărul nașterilor, prin neluarea în considerare a numărului copiilor vii rezultați din fiecare naștere, dispozițiile art. 3 alin. (l) din H.G. nr. 1025/2006 de aprobare a Normelor metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 148/2005 contravin prevederilor actului normativ în aplicarea căruia au fost adoptate. Într-adevăr, O.U.G.

nr. 148/2005 se referă la indemnizația lunară ce se cuvine pentru fiecare dintre primele trei nașteri sau pentru primii trei copii ai persoanelor aflate în una din situațiile prevăzute la art. 5 alin. (2) din același act normativ iar, prin modul în care a fost definită nașterea de către normele metodologice de aplicare a ordonanței de urgență, s-a creat o discriminare nepermisă între copii născuți și rămași în cadrul aceleiași familii și cei, de exemplu, adoptați, în sensul că, în cazul adopției, s-ar primi o indemnizație pentru fiecare copil, în ipoteza în care se adoptă doi gemeni, iar pentru gemenii născuți în cadrul unei familii s-ar acorda o singură indemnizație. Este evident, așadar, că, în raport cu dispozițiile actului normativ în temeiul și aplicarea cărora au fost emise, prevederile normative criticate sunt nelegale, excepția invocată cu privire la acestea fiind întemeiată.

Decizia nr. 937 din 19 decembrie 2006, prin care Curtea Constituțională a respins excepția de neconstituționalitate a art. 6 alin. (l) din O.U.G. nr. 148/2005, invocată în considerentele sentinței recurate, nu poate fundamenta o soluție contrară, având în vedere distincțiile de regim juridic între excepția de neconstituționalitate și excepția de nelegalitate, obiectul diferit al acestora, precum și argumentul potrivit căruia instanțelor judiciare le revine obligația, instituită prin art. 20 alin. (2) din Constituția României, de a interpreta normele interne astfel încât să asigure concordanța acestora cu pactele și tratatele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este parte.

Pentru aceste considerente, în temeiul art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004 și art. 312 alin. (l) - (3) C. proc. civ., Înalta Curte va admite recursul, va casa sentința atacată și, pe fond, va admite excepția de nelegalitate a dispozițiilor art. 3 alin. (l) din Normele Metodologice aprobate prin H.G. nr. 1025/2006.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de reclamanta Z.M. împotriva sentinței nr. 3513 din 22 septembrie 2010 a Curții de Apel București, secția a VllI-a de contencios administrativ și fiscal. Casează sentința atacată și admite excepția de nelegalitate invocată. Constată nelegalitatea dispozițiilor art. 3 alin. (l) din Normele Metodologice aprobate prin H.G. nr. 1025/2006. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 martie 2011.