ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3021/2010

Asupra recursurilor de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin sentința nr. 379 din 23

noiembrie 2009, Curtea de Apel Timișoara, secția contencios administrativ și

fiscal, a admis acțiunea formulată de reclamanta M.R.A., în contradictoriu cu

pârâtul Guvernul României și intervenientul Ministerul Muncii, Familiei și

Egalității de Șanse, anulând art. 2 alin. (3) din Normele Metodologice de

aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 148/2005, aprobate prin H.G. nr. 1825/2005,

p

ublicată în M.Of., Partea I, nr. 7 din 4 ianuarie 2006

.

Prin aceeași sentință, instanța de fond a respins cererea de intervenție în

interesul pârâtului, formulată de Ministerul Muncii, Familiei și Egalității de

Șanse.

Pentru a pronunța această sentință, instanța

de fond a reținut, în esență, că abrogarea actului normativ ale cărui dispoziții

sunt contestate nu împiedică examinarea fondului acțiunii, dat fiind că

sancțiunea anulării unor dispoziții normative implică efecte juridice diferite

față de abrogare, pe de o parte, iar definiția pe care actul administrativ

normativ atacat o dă noțiunii de „naștere” este în contradicție cu dispozițiile

ordonanței de urgență în aplicarea căreia a fost emis și creează o discriminare

între persoane aflate în situații identice, respectiv între copiii proveniți

din aceeași naștere și cei rezultați dintr-o naștere simplă, pe de altă parte.

Împotriva acestei hotărâri,

considerând-o netemeinică și nelegală, au declarat recurs pârâtul Guvernul

României și intervenientul Ministerul Muncii, Familiei și Protecției Sociale,

invocând prevederile art. 304 pct. 8 și 9 și art. 304

1

C. proc. civ.

În motivarea recursurilor, se arată,

în esență, că hotărârea atacată este nelegală, instanța de fond apreciind

greșit că dispozițiile actului atacat sunt nelegale în privința definirii

termenului de „naștere”, întrucât recunoașterea drepturilor prevăzute de art. 6

alin. (1) din O.U.G. nr. 148/2005, pentru fiecare naștere și nu pentru fiecare

copil, nu reprezintă o problemă de nelegalitate sau de discriminare.

Recurenții au învederat, de

asemenea, că măsurile de protecție socială prevăzute de dispozițiile art. 6

alin. (1) din O.U.G. nr. 148/2005 și reluate de prevederile actului

administrativ atacat urmăresc îmbunătățirea echilibrului social-economic al

familiei, prin susținerea acesteia în vederea creșterii copilului, și nu

reprezintă măsuri de protecție a copilului.

De asemenea, recurentul-intervenient

a reiterat, în cadrul cererii de recurs, excepția inadmisibilității acțiunii,

pe motiv că aceasta se referă la un act administrativ abrogat, în speță H.G.

nr. 1825/2005, p

ublicată în M.Of., Partea I, nr. 7 din 4

ianuarie 2006,

fiind abrogată expres prin H.G. nr. 1025/2006, p

ublicată în M.Of., Partea I, nr. 704 din 17 august 2006

.

Recursurile sunt nefondate și vor fi

respinse ca atare, pentru considerentele ce urmează.

În ceea ce privește excepția

inadmisibilității acțiunii, în raport cu împrejurarea că actul normativ ale

cărui dispoziții sunt contestate a fost abrogat, se va reține că aceasta este

neîntemeiată, așa cum corect a reținut și instanța de fond.

Astfel, prin acțiunea formulată,

reclamanta solicită anularea unei prevederi cuprinse în Normele metodologice de

aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 148/2005 privind susținerea familiei în

vederea creșterii copilului, aprobate prin H.G. nr. 1825/2005, p

ublicată în M.Of., Partea I, nr. 7 din 4 ianuarie 2006

.

Așa cum a reținut și prima instanță,

împrejurarea că actul normativ susmenționat a fost abrogat prin H.G. nr. 1025/2006,

p

ublicată în M.Of., Partea I, nr. 704 din 17 august 2006,

nu îngrădește controlul de legalitate exercitat de instanța de contencios

administrativ, întrucât, pe de o parte, efectele juridice produse de actul

normativ contestat în perioada în care a fost în vigoare nu sunt înlăturate

prin evenimentul legislativ al abrogării, care se aplică numai pentru viitor,

iar pe de altă parte, drepturile pretinse de reclamantă, pentru perioada

anterioară abrogării, depind de legalitatea dispozițiilor normative contestate.

Cu privire la fondul litigiului se

va reține, de asemenea, că argumentele recurenților nu sunt întemeiate.

Înalta Curte constată, astfel, că

prima instanță a efectuat o analiză judicioasă a cauzei, apreciind în mod

corect că nu există concordanță între dispozițiile art. 2 alin. (3) din Normele

metodologice de aplicare a prevederilor O.U.G. nr. 148/2005, aprobate prin H.G.

nr. 1825/2004, p

ublicată în M.Of., Partea I, nr. 7 din 4

ianuarie 2006,

contestate în speță, și actul normativ cu forță juridică

superioară în temeiul și în executarea căruia a fost adoptată, ținând seama de

principiul ierarhiei și forței juridice a actelor normative, consacrat în art. 1

alin. (5) din Constituția României și în art. 4 alin. (3) din Legea nr. 24/2000.

În acest sens, se observă că, după

ce în art. 2 alin. (1) al actului normativ contestat se prevede că indemnizația

pentru creșterea copilului sau, după caz, stimulentul prevăzut de O.U.G. nr. 148/2005

se cuvin pentru fiecare dintre primele trei nașteri sau, după caz, pentru

primii trei copii încredințați în vederea adopției, adoptați sau aflați în

plasament sau în regim de tutelă, alin. (3) stabilește că, în înțelesul

dispozițiilor alin. (1), prin naștere se înțelege aducerea pe lume a unuia sau

mai multor copii vii.

Această definiție a nașterii, ca

premisă pentru acordarea indemnizației, contravine, într-adevăr, prevederilor

art. 1 din O.U.G. nr. 148/2005, p

ublicată în M.Of., Partea I,

nr.

1.008 din 14 noiembrie 2005,

în forma în

vigoare la data adoptării actului contestat, care folosește sintagma de

„naștere a copilului”, și creează o discriminare nejustificată, pe de o parte,

între copiii rezultați din nașteri multiple și cei rezultați din nașteri simple

și, pe de altă parte, între copiii „născuți” și copiii adoptați sau aflați în

una dintre celelalte situații prevăzute de art. 5 alin. (2) din O.U.G. nr. 148/2005,

aflați în plasament ori sub tutelă; aceasta, întrucât art. 6 alin. (1) din

aceeași ordonanță prevedea că indemnizația lunară se cuvine „pentru fiecare

dintre primele 3 nașteri” sau, după caz, „pentru primii trei copii” în situațiile

prevăzute de art. 5 alin. (2).

Nu poate fi acceptată susținerea

recurenților, în sensul că măsurile de protecție socială prevăzute în O.U.G.

nr. 148/2005 urmăresc îmbunătățirea echilibrului social-economic al familiei,

iar nu protecția copilului, întrucât o asemenea interpretare ar contraveni

spiritului ordonanței de urgență și scopului urmărit de legiuitor care, așa cum

rezultă din chiar titlul și preambulul actului normativ în discuție, vizează „susținerea

familiei în vederea creșterii copilului”.

Această interpretare a fost, de

altfel, confirmată de evoluția legislativă ulterioară, art. 2 din O.U.G. nr. 148/2005,

așa cum a fost modificat prin Legea nr. 239/2009, p

ublicată

în M.Of., Partea I, nr.

403 din 15 iunie 2009,

prevăzând majorarea cuantumului indemnizației cu 600 lei pentru fiecare copil

născut dintr-o sarcină generală, de tripleți sau de multipleți, începând cu al

doilea copil provenit dintr-o astfel de naștere.

Decizia nr. 937 din 19 decembrie

2006, prin care Curtea Constituțională a respins excepția de

neconstituționalitate a art. 6 alin. (1) din O.U.G. nr. 148/2005, nu poate

fundamenta o soluție contrară celei pronunțate de instanța de fond, având în

vedere distincțiile de regim juridic între excepția de neconstituționalitate și

acțiunea în anulare a unor prevederi normative, obiectul diferit al acestora,

precum și argumentul potrivit căruia instanțele judiciare au obligația,

instituită prin art. 20 alin. (2) din Constituția României, de a interpreta

normele interne astfel încât să asigure concordanța acestora cu pactele și

tratatele internaționale privitoare la drepturile omului la care România este

parte.

Față de cele arătate, constatându-se

că sentința atacată este legală și temeinică, recursurile declarate împotriva

acesteia vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

IN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de Ministerul

Muncii, Familiei și Protecției Sociale și Guvernul României împotriva sentinței

nr. 379 din 23 noiembrie 2009 a Curții de Apel Timișoara, secția contencios

administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 9 iunie 2010.