ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3613/2024

Ședința publică din data de 26 iunie 2024

Asupra recursului de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar constată următoarele:

I. Circumstanțele cauzei

Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul Curții de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal la data de 17.08.2021, sub nr. x/2021, reclamanta Agenția Națională de Presă A. a solicitat, în contradictoriu cu pârâta Curtea de Conturi a României, anularea încheierii nr. 31/26.07.2021 emisă de Comisia de Soluționare a Contestațiilor; anularea parțială a Deciziei nr. 9/07.06.2021 emisă de Curtea de Conturi a României - Departamentul IX, cu privire la constatările și măsurile dispuse la pct. II - nr. 1, 2, 4, 5 și 6 prin decizia menționată, pe aspectele contestate prin acțiune. Totodată a fost contestat și termenul stabilit pentru aducerea la îndeplinire a masurilor dispuse la pct. II - nr. 1, 2, 4, 5 și 6; solicitându-se și anularea parțială a Procesului-verbal de constatare nr. x/23.04.2021 emis de Curtea de Conturi a României - Departamentul IX, constatările și masurile dispuse la pct. II nr. 1, 2, 4, 6 și 8 și a Raportului de audit financiar nr. x/23.04.2021, încheiat de Curtea de Conturi a României - Departamentul IX, pentru constatările menționate. De asemenea, s-a solicitat obligarea pârâtei la plata cheltuielilor de judecată.

Prin sentința civilă nr. 748 din 27 aprilie 2023 Curtea de Apel București, secția a IX-a contencios administrativ și fiscal a admis în parte cererea de chemare în judecată, a anulat punctul II.1 din Decizia nr. 9/07.06.2021 și toate actele menționate în petitul cererii cu privire la această constatare și la măsura corelativă dispusă cu privire la aceasta; a anulat în parte punctul II.2 al deciziei și toate actele menționate în petitul cererii cu privire la această constatare și la măsura corelativă dispusă cu privire la aceasta și a menținut acest punct al deciziei doar pentru sumele de 9.000 RON reprezentând cheltuieli de judecată și diferențele salariale între salariul deținut anterior de persoana care a deținut funcția de director general adjunct și funcția deținută de aceasta anterior; a anulat punctul II.4 din Decizia nr. 9/07.06.2021 și toate actele menționate în petitul cererii cu privire la această constatare și la măsura corelativă dispusă cu privire la aceasta și a respins în rest cererea ca neîntemeiată. Totodată a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.550 RON reprezentând parte din cheltuielile de judecată.

Pentru a pronunța această soluție, curtea de apel a reținut, în esență, cu privire la măsurile de la punctul II.1 din Decizia nr. 9/07.06.2021 (conducerea A. va dispune măsuri pentru stabilirea întinderii și recuperarea prejudiciului în suma de 115.921 RON, reprezentând despăgubiri salariale, diferențe salariale respectiv cheltuieli de judecată, precum și a dobânzilor și penalităților calculate potrivit art. 73

1

din Legea nr. 500/2002. Conducerea A., în situația unei hotărâri nefavorabile entității în dosarul nr. x/2019, va dispune măsuri pentru recuperarea în termenul legal de prescripție a prejudiciului în sumă de 67.027 RON, precum și a dobânzilor și penalităților calculate potrivit art. 73 ind. l din Legea nr. 500/2002) că auditorii pârâtei nu au avut delegație emisă conform legii pentru a verifica exercițiul financiar aferent anului 2021, astfel că s-a apreciat că măsura de la punctul 2 cu privire la suma de 67.027 RON este nelegală. De asemenea, s-a indicat că nu poate fi reținut un prejudiciu din perspectiva sumelor de bani care nu au fost plătite angajaților afectați de procesul de reorganizare, iar ulterior câștigate de aceștia în urma punerii în executare a hotărârilor judecătorești obținute, deoarece atribuțiile au fost preluate în mod neremunerat de alte persoane. A mai reținut prima instanță și faptul că în cadrul dosarelor nr. x/2019 și nr. y/2019 nu au fost acordate cheltuieli de judecată, iar pentru plățile realizate în cadrul dosarului nr. x/2019 instanța a constatat lipsa delegației pentru perioada verificată. Consecvent măsurile dispuse la pct. II.1 au fost anulate integral împreună cu toate măsurile aferente.

În ceea ce privește punctul II.2 al Deciziei nr. 9/07.06.2021 (conducerea entității va dispune măsuri în vederea stabilirii întinderii și recuperării în termenul legal de prescripție a prejudiciului în valoare de 124.798 RON, reprezentând despăgubiri plătite ca urmare a anulării de către instanțele de judecată a actelor administrative de sancționare disciplinară emise de entitate pentru salariații proprii, inclusiv a dobânzilor și penalităților calculate potrivit art. 73 ind. l din Legea nr. 500/2002 privind finanțele publice) s-a reținut că sigurele sume care pot constitui prejudiciu sunt reprezentate de cheltuielile de judecată achitate persoanelor sancționate disciplinar în litigiile promovate (9.000 RON) și de diferențele salariale achitate persoanei care a deținut funcția de director general adjunct interimar. S-a apreciat că sumele achitate domnului B. cu titlu de drepturi salariale cuvenite funcției din care a fost înlăturat nu pot constitui prejudiciu deoarece erau cuprinse în bugetul agenției, iar postul din care a fost retrogradată doamna C. nu a fost ocupat până la reintegrarea persoanei sancționate.

Referitor la pct. II.4 al Deciziei nr. 9/07.06.2021 (conducerea A. va dispune măsuri în vederea recuperării prejudiciului în sumă de 23.850 RON, reprezentând diferența între salariul brut lunar pentru funcția de director general adjunct și salariul brut lunar pentru funcția de redactor de rubrică gradul IA, gradația 5, extinderii verificărilor pentru întreaga perioadă, de la momentul numirii pe postul de director general adjunct și până la zi, cu stabilirea întinderii prejudiciului și recuperarea acestuia, precum și a dobânzilor și penalităților de întârziere, calculate potrivit art. 73 ind. l din Legea 500/2002) s-a reținut că prin sentința civilă nr. 1909/18.03.2022 a Tribunalului București, definitivă prin decizia nr. 481/27.01.2023 a Curții de Apel București, s-a constatat că doamna D. a fost legal numită temporar în funcția de conducere până la ocuparea funcției prin concurs, astfel că, față de prevederile art. 430 și art. 431 C. proc. civ., aspectele indicate în decizie intră în puterea lucrului judecat a hotărârilor menționate.

În ceea ce privește motivele de nulitate invocate de reclamantă cu privire la pct. II.5 din Decizia nr. 9/07.06.2021 (conducerea A. va dispune măsuri pentru stabilirea întinderii și recuperării în termenul legal de prescripție a prejudiciului reprezentând cheltuieli de deplasare pentru scopuri care nu țin de activitatea entității, precum și a dobânzilor și penalităților calculate potrivit art. 73 ind. l din Legea nr. 500/2002) s-a reținut pe baza probelor administrate în cauză că evenimente la care s-a deplasat angajatul E., în cadrul cărora s-au discutat exclusiv probleme de natură sindicală, angajatul reclamantei a reprezentat sindicatul, iar nu A..

Prima instanță a înlăturat și criticile reclamantei care au vizat pct. II.6 al Deciziei 9/07.06.2021 (conducerea A. va dispune măsuri pentru stabilirea întinderii și recuperării prejudiciului, în termenul legal, în sumă de 7.680 RON, reprezentând cheltuieli de judecată plătite nelegal, precum și a dobânzilor și penalităților calculate potrivit art. 73

1

din Legea 500/2002. Conducerea A., la momentul rămânerii definitive a dosarelor aflate în apel și în situația unei hotărâri nefavorabile entității, va dispune măsuri pentru recuperarea în termenul legal de prescripție a prejudiciului în sumă de 2.500 RON, precum și a dobânzilor și penalităților calculate potrivit alt. 73

1

din Legea nr. 500/2002), reiterând că achitarea cheltuielilor de judecată din venituri proprii nu respectă prevederile art. 25 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 19/2003.

În ceea ce privește cheltuielile de judecată acordate, față de prevederile art. 453 alin. (1) și alin. (2) C. proc. civ., prima instanță a constatat că reclamanta a depus dovada achitării cheltuielilor de judecată în cuantum de 5.000 RON onorariu de avocat și 100 RON taxa judiciară de timbru, însă, având în vedere soluția de admitere în parte a cererii, respectiv din cinci puncte ale deciziei contestate au fost anulate două, în tot, iar unul în parte, instanța a obligat pârâta la plata către reclamantă a sumei de 2.550 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Împotriva acestei soluții, în termenul legal, au declarat recurs ambele părți.

Prin recursul declarat pârâta Curtea de Conturi a României a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ., casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, respingerea integrală a cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului pârâta a prezentat situația de fapt și a indicat cu privire la măsura de la pct. II.1 din Decizia nr. 9/2021 că instanța de fond a interpretat și a aplicat greșit prevederile Regulamentului aplicabil în activitatea specifică a Curții de Conturi (RODAS) întrucât acestea permit extinderea perioadei verificate, indiferent de perioada din care provin aspectele care fac obiectul verificării, extindere ce se poate face pe baza delegației emisă conform modelului din anexa RODAS.

Susține recurenta - pârâtă că deși perioada auditată a vizat, în mod expres, contul anual de execuție bugetară, respectiv situațiile financiare ale anului 2020, instituția avea și are posibilitatea de a proceda la efectuarea unor verificări suplimentare referitoare la alte perioade, anterioare sau ulterioare, astfel cum rezultă din aplicarea prevederilor art. 5, art. 31, art. 36 și art. 37 din Legea nr. 94/1992.

Se subliniază că echipa de audit cu ocazia auditului financiar asupra contului anual de execuție aferent anului 2020 a avut în vedere numai anumite aspecte/împrejurări ale căror efecte s-au propagat din perioada anterioară în anul 2020 ori retroactiv din anul 2021 în anul 2020, iar această împrejurare nu este nici identică și nici similară cu efectuarea unui audit al exercițiului financiar aferent anului 2021.

Recurenta - pârâtă arată că nu există un text de lege care să interzică efectuarea de verificări pentru o altă perioadă decât cea supusă verificării și, chiar dacă reclamanta a făcut referire la faptul că pentru anul 2019 s-ar fi făcut verificări, nu se poate prevala de raportul de audit financiar ori de procesul-verbal de constatare din anul anterior atât timp cât auditul anterior nu s-a finalizat cu emiterea unui certificat de conformitate.

Se mai adaugă că deși instanța de fond a făcut referire la pct. 51 lit. b) din RODAS a omis să observe că acest text se referă la faptul că delegațiile emise se vor referi și la extinderea automată a perioadei supuse verificării în cazul constatării unor deficiențe care provin din perioada anterioară celei supuse verificării și care pot sau nu continua până la zi, prima instanță interpretând restrictiv textul de lege citat.

În continuare recurenta - pârâtă reiterează starea de fapt și de drept care a stat la baza măsurii de la punctul II.1 din decizia Curții de Conturi și subliniază cu privire la situația litigiilor entității verificate că deși s-a susținut că A. nu ar fi fost prejudiciată pentru că nu ar fi fost plătite sume suplimentare către salariați, altele decât cele prevăzute în buget, pe de o parte asemenea dovadă nu a fost făcută, iar, pe de altă parte, s-a indicat că în timpul auditului printr-o notă de relații s-a menționat că în locul unei persoane a fost numită temporar o altă persoană.

Mai subliniază recurenta - pârâtă că în atare situație este evident că au fost sporite cheltuielile de fonduri publice, în loc să fie diminuate, iar argumentele prezentate de reclamantă sunt în contradicție cu art. 22 alin. (1)-(2) din Legea nr. 500/2002, precum și cu cele ale art. 5 din O.G. nr. 119/1999.

S-a adăugat că în cauză nu sunt aplicabile considerentele deciziei Curții Constituționale nr. 698/2020, însușite de prima instanță, deoarece sumele plătite de A. către salariații care au contestat ordinele emise, pe de o parte, au la bază încălcări ale legislației muncii de către entitatea verificată, iar pe de altă parte actele nelegale au condus la amplificarea cheltuielilor din fonduri publice, contrar principului bunei gestiuni financiare.

Referitor la măsura de la punctul II.2 din Decizia nr. 9/2021, anulată în parte de prima instanță, se arată, în primul rând, că motivarea instanței nu este suficient de clară pentru a evidenția raționamentul care a condus la soluția pronunțată.

În al doilea rând se arată că în mod eronat a reținut prima instanță că sumele achitate de A. salariaților săi sancționați nu ar fi prejudiciu, de vreme ce reclamanta nu a făcut dovada celor susținute, iar din procesul-verbal de constatare nr. x/2021 rezultă că o altă persoană a fost numită și a exercitat atribuțiile de director general adjunct în perioada 08.01. - 04.12.2020.

Recurenta - pârâtă reiterează starea de fapt și de drept care a stat la baza măsurii de la punctul II.2 din decizia Curții de Conturi și subliniază că, în situația dată, este de necontestat, că din cauza unor vicii de legalitate, evidențiate în hotărârile judecătorești pronunțate de instanțele specializate în litigii de muncă au fost anulate acte de sancționare emise de A., iar una din consecințe a constat în obligarea entității la plata de despăgubiri salariale indexate, pentru perioada în care s-a aplicat sancțiunea disciplinară anulată.

În ceea ce privește măsura de la punctul II.4 recurenta - pârâtă citează considerentele instanței de fond, reiterează starea de fapt și de drept care a stat la baza măsurii și arată că judecătorul fondului nu a analizat legalitatea măsurii nici prin raportare la starea de fapt și de drept constatată de echipa de audit și nici prin prisma susținerilor reclamantei, formulate prin intermediul contestației, ci prin elemente extrinseci.

Din această perspectivă recurenta - pârâtă apreciază că instanța de fond a aplicat greșit prevederile art. 1 alin. (1), art. 7, art. 8, art. 13 alin. (1) și ale art. 28 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, și nu a ținut seama nici de principiul ommiso medio întrucât s-a îndepărtat de constatarea echipei de audit.

Recurenta - pârâtă recunoaște că asupra unui raport de muncă nu poate interveni Curtea de Conturi, însă apreciază că analiza judecătorului a scăpat un element important, și anume, acela că în raporturile de drept administrativ primează interesul public, astfel că se apreciază că dosarul nr. x/2021 ar fi trebuit suspendat până la soluționarea definitivă a prezentei cauze.

Printr-o altă critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta - pârâtă arată că prin hotărârea recurată s-a dat eficiență unor aspecte care nu au legătură cu deficiențele evidențiate în procesul-verbal de constatare, anexă la Raportul de audit financiar nr. x/23.04.2021.

Susține recurenta - pârâtă că măsurile de la pct. II.1 și II.2 au o bază legală, nefiind susceptibile de a fi stabilite în lipsa unui cadru legal aplicabil în privința abaterilor de la legalitate și regularitate consemnate în actul de control.

Se mai adaugă că hotărârea atacată nu a fost motivată din perspectiva prevederilor legale evidențiate în actele Curții de Conturi, ci, în mod greșit, reținându-se motive străine de natura cauzei, fiind apreciate ca a fi fondate susținerile reclamantei, care, în realitate, au indus în eroare judecătorul fondului.

În fine, referitor la cheltuielile de judecată admise de prima instanță, recurenta - pârâtă invocă motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 8 C. proc. civ., apreciind că în cauză nu sunt incidente prevederile art. 453 C. proc. civ. întrucât litigiul s-a născut din exercitarea atribuțiilor specifice Curții de Conturi care au scopul de a verifica legalitatea întrebuințării și/sau administrării fondurilor publice.

În pus, în situația în care va fi admis recursul și va fi respinsă acțiunea integral, recurenta a solicitat să se constate că nu este parte căzută în pretenții.

În drept au fost invocate prevederile art. 488 pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. Legii nr. 94/1992; Regulamentului privind organizarea și funcționarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 155/2014 și ale Legii nr. 554/2004.

Prin recursul declarat reclamanta Agenția Națională de presă A. a solicitat, în temeiul art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ. coroborat cu art. 20 alin. (3) din Legea nr. 554/2004, casarea în parte a sentinței recurate și, în rejudecare, admiterea integrală a cererii de chemare în judecată.

În motivarea recursului, printr-o primă critică, întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., recurenta - reclamantă susține că instanța de fond nu a motivat respingerea anulării măsurilor prevăzute la punctele 2, 5 și 6 și cu privire la imposibilitatea includerii lor în obiectul controlului prin raportare la data efectuării plăților, respectiv anterior (2019) și ulterior (2021) anului bugetar auditat.

Referitor la măsura de la pct. II.5 se subliniază că instanța de fond nu a răspuns criticilor invocate de reclamantă, având în vedere că obiectul măsurii este reprezentat de costurile unor deplasări externe efectuate și achitate în anul 2019, iar perioada auditată era reprezentată de anul 2020.

Aceleași critici se aduc și cu privire la măsura de la pct. II.6, cu singura diferență că sumele au fost achitate în anul 2021.

Privitor la cheltuielile de judecată recurenta - reclamantă solicită să se observe că instanța de fond a aplicat formula de calcul descrisă la un onorariu avocațial de 5.000 RON și nu 10.000 RON, conform înscrisurilor justificative de la dosar.

Printr-o altă critică întemeiată pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. recurenta - reclamantă susține că instanța de fond a soluționat criticile sale referitoare la măsura de la pct. II.5 cu încălcarea prevederilor art. 109 RODAS, deoarece fiind vorba despre cheltuieli care au vizat deplasări efectuate în anul 2019, era necesară obținerea unei noi delegații, astfel cum s-a reținut în analiza criticilor de la pct. II.1.

Recurenta - reclamantă mai invocă și încălcarea prevederilor art. 25 din Legea nr. 19/2003 cu privire la măsura contestată de la pct. II.6, arătând, pe de o parte, că sumele indicate au fost achitate în anul 2021, iar pe de altă parte că acestea au fost achitate din fondurile proprii A., nu din bugetul de stat.

În drept au fost invocate prevederile art. 488 alin. (1) pct. 6 și pct. 8 C. proc. civ.

Recursul a fost legal timbrat cu suma de 200 RON, taxă judiciară de timbru.

Recurenta - pârâtă Curtea de Conturi a României a formulat întâmpinare prin care a invocat excepția nulității recursului declarat de reclamantă pentru lipsa semnăturii, iar pe fond a solicitat respingerea căii de atac ca nefondată.

În motivarea excepției nulității recursului, recurenta - pârâtă a indicat că în cauză nu sunt respectate prevederile art. 486 alin. (1) lit. e) și alin. (3) C. proc. civ., calea de atac promovată de reclamantă neavând aplicată o semnătură valabilă.

Pe fondul recursului se solicită înlăturarea criticilor reclamantei subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. arătându-se că, în privința măsurilor menținute, sentința atacată este motivată.

Contrar opiniei reclamantei, recurenta - pârâtă reiterează că din prevederile RODAS rezultă că există anumite situații (ipoteze) care, în realitate, impun extinderea verificărilor și asupra perioadei anterioare sau ulterioare, tocmai în vederea stabilirii cât mai exacte a stării de fapt și de drept care a generat o întrebuințare deficitară a fondurilor publice și care impune măsuri de remediere.

Privitor la cheltuielile de judecată se arată că aspectul invocat de reclamantă nu se circumscrie motivului de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 întrucât, pe de o parte, există o motivare a sentinței în privința acordării parțiale a cheltuielilor de judecată, iar pe de altă parte dacă se invocă existența unei erori materiale partea avea la dispoziție o altă cale procedurală pentru remedierea acesteia.

În ceea ce privește criticile reclamantei întemeiate pe prevederile art. 488 pct. 8 C. proc. civ. se susține că raportarea la prevederile art. 25 din Legea nr. 19/2003 nu reprezintă o veritabilă motivare a recursului, ci exprimă doar nemulțumirea părții față de soluția instanței.

În drept au fost invocate prevederile art. 205 și art. 483 C. proc. civ. Legii nr. 94/1992; Regulamentului privind organizarea și funcționarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 155/2014 și ale Legii nr. 554/2004.

Prin întâmpinarea formulată recurenta - reclamantă Agenția Națională de Presă A. a solicitat respingerea recursului declarat de pârâta Curtea de Conturi a României ca nefondat.

În apărare recurenta - reclamantă arată că deși instanța de fond a acordat un termen pentru ca recurenta - pârâtă să depună înscrisurile în temeiul cărora a efectuat controlul, aceasta nu a demonstrat că se afla în situația prevăzută de pct. 107 RODAS, nefiind formulate solicitări de extindere a perioadei verificate, și nici în situația de excepție reglementată de pct. 109 RODAS.

Se mai adaugă în legătură cu criticile formulate cu privire la soluția de anulare a măsurii de la pct. II.1 că era obligația pârâtei ca la momentul efectuării controlului să identifice prejudiciul, iar nu să solicite reclamantei să facă dovada unui fapt negativ, respectiv că nu a înregistrat niciun prejudiciu prin remunerarea unor angajați.

În ceea ce privește criticile formulate cu privire la soluția de anulare parțială a măsurii de la pct. II.2 se arată că măsura privitoare la angajatul B. s-a dispus pentru o plată efectuată în anul 2021, astfel că excedă perioadei verificate, iar pe toată perioada în care respectiva persoană a fost concediată nu a fost angajată o terță persoană căreia să îi fi fost achitat salariul aferent postului de director adjunct.

De asemenea, pe perioada în care C. a fost sancționată prin neacordarea sporului de șef serviciu nu a fost acordat către o terță persoană respectivul spor.

În fine, referitor la criticile formulate cu privire la soluția de anulare a măsurii de la pct. II.4 se solicită înlăturarea acestora odată ce o instanță de judecată a constatat, în mod definitiv, că doamna D. a fost legal numită în funcția de director general adjunct.

Întâmpinarea nu a fost motivată în drept.

II. Soluția instanței de recurs

Asupra recursului declarat de recurenta - reclamantă:

Potrivit art. 425 lit. b) C. proc. civ. hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, însă Înalta Curte atrage atenția asupra faptului că, deși judecătorul este obligat să motiveze soluția asupra fiecărui capăt de cerere, acesta nu trebuie să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea respectivelor capete de cerere.

De asemenea, potrivit art. 22 alin. (6) C. proc. civ. judecătorul trebuie să se pronunțe asupra a tot ceea ce s-a cerut, fără însă a depăși limitele investirii.

Recurenta susține că prima instanță în analiza susținerilor sale care au vizat punctele II.2, II.5 și II.6 din Decizia Curții de Conturi nr. 9/2021 nu a analizat și motivele de nulitate prin care s-a invocat imposibilitatea includerii aspectelor reținute în obiectul controlului prin raportare la data efectuării plăților, respectiv anterior și ulterior anului bugetar auditat.

În concret, recurenta - reclamanta a indicat că plățile avute în vedere la punctul II.5 sunt aferente unor deplasări din anul 2019, iar plățile avute în vedere la punctul II.6 au fost efectuate în anul 2021, iar pentru acestea ar fi trebuit analizată și critica potrivit căreia auditorii financiari aveau delegație numai pentru verificări cu privire la situația financiară aferentă anului 2020.

Pentru a verifica limitele în care judecătorul trebuia să analizeze criticile de nelegalitate formulate de partea reclamantă cu privire la actul dedus judecății Înalta Curte va pleca de prevederile art. 9 C. proc. civ. potrivit cărora limitele investirii instanței sunt stabilite prin cererile și apărările părților, precum și de la cuprinsul cererii de chemare în judecată.

Din simpla lectură a acțiunii se constată că pentru măsurile de la punctele II.5 și II.6 (cheltuieli de deplasare și cheltuieli de judecată) recurenta reclamantă a invocat alte motive de nulitate, respectiv importanța deplasării efectuate de angajatul său și incidența prevederilor art. 25 alin. (3) din Legea nr. 500/2003, iar nu depășirea limitelor delegației auditorilor financiari pe care o reclamă în recurs.

Analizând celelalte cereri formulate de partea reclamantă în cadrul dosarului de fond se constată că motivele de nulitate indicate în memoriul de recurs (depășirea mandatului de către auditorii financiari cu privire la măsurile de la punctele II.5 și II.6) au fost formulate abia prin concluziile scrise depuse în ședința publică din datat de 27 aprilie 2023.

Or, față de prevederile art. 9 și art. 204 C. proc. civ., Înalta Curte constată că prima instanță nu era ținută să analizeze și aceste noi motive de nulitate, invocate cu depășirea termenului procesual pentru completarea cererii de chemare în judecată, considerentele expuse de judecător în motivarea soluției vizând criticile de nelegalitate indicate prin cererea introductivă de instanță.

Consecvent nu se poate reține în sarcina primei instanțe faptul că nu a analizat critici suplimentare formulate de parte cu nerespectarea prevederilor procesuale sau că nu a extins critici de nelegalitate formulate cu privire la anumite măsuri (respectiv pct. II.1 unde s-a indicat și motivat în mod expres depășirea limitelor mandatului auditorilor financiari) și la alte măsuri.

Subsumat aceluiași motiv de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. recurenta - reclamantă critică și faptul că prima instanță nu a observat că onorariul avocațial solicitat pe calea cheltuielilor de judecată era de 10.000 RON, iar nu de 5.000 RON, indicând că poate fi o eroare materială sau o nemotivare a hotărârii.

Verificând considerentele expuse de prima instanță cu privire la cheltuielile de judecată acordate se constată că judecătorul fondului a avut în vedere un onorariu de avocat de 5.000 RON și a justificat reducerea cheltuielilor acordate prin raportare la soluția de admitere în parte a acțiunii.

În atare situație nu se poate reține nemotivarea sentinței recurate sub acest aspect, nefiind nici în acest caz incident motivul de casare prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Potrivit art. 442 C. proc. civ. erorile sau omisiunile cu privire la numele, calitatea și susținerile părților sau cele de calcul și orice alte erori materiale pot fi îndreptate din oficiu sau la cerere.

Totodată potrivit art. 445 C. proc. civ. îndreptarea hotărârii nu poate fi cerută pe calea apelului sau recursului, astfel că partea reclamantă dacă aprecia că este incident textul prevăzut de art. 442 C. proc. civ. avea obligația de a urma procedura îndreptării de eroare materială, aspectele invocate neputând forma obiectul unei critici de nelegalitate în recurs.

Având în vedere toate considerentele expuse mai sus se observă că niciuna dintre criticile recurentei - reclamante subsumate motivului de nelegalitate prevăzut de art. 488 pct. 6 C. proc. civ. nu poate fi primită.

Subsumat acestui motiv de casare recurenta - reclamantă a invocat încălcarea prevederilor art. 106 și art. 107 din RODAS arătând că sumele avute în vedere la punctele II5 și II.6 din Decizia nr. 9/2021 au fost achitate în anul 2019, respectiv 2021, iar auditorii financiari aveau delegație numai pentru a face verificări pentru anul bugetar 2020.

Considerentele expuse anterior, în analiza criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 6 C. proc. civ., sunt pe deplin aplicabile, Înalta Curte reiterând că recurenta - reclamantă nu a investit curtea de apel cu aceste motive de nulitate în condițiile prevăzute de C. proc. civ.

Este adevărat că în analiza criticilor de nelegalitate care au vizat punctul II.1 al Deciziei 9/2021 prima instanță a analizat incidența prevederilor art. 106 și art. 107 din RODAS și a reținut depășirea limitelor mandatului de către auditorii financiari, însă prin cererea de chemare în judecată reclamanta a invocat în legătură cu măsurile de la pct. II.1 acest aspect, iar respectivele critici nu puteau fi extinse și la celelalte măsuri pentru care au fost invocate alte motive de nelegalitate.

Printr-o altă critică care vizează soluția pronunțată cu privire la măsurile de la pct. II.6 din Decizia nr. 9/2021 recurenta - reclamantă susține că în mod eronat instanța de fond a respins capătul de cerere privitor la această măsură fără a analiza dispozițiile legale aplicabile și obiectul controlului, modalitatea în care A. avea posibilitatea utilizării fondurile propriii neputând face obiectul controlului.

Înalta Curte amintește că recursul este o cale extraordinară de atac, de reformare, prin care se realizează exclusiv un control de legalitate al hotărârii atacate, recursul nefiind un al treilea grad de jurisdicție. Deoarece cauza recursului constă în nelegalitatea hotărârii ce se atacă pe această cale, nelegalitatea trebuie să îmbrace una dintre formele prevăzute de art. 488 C. proc. civ. sub denumirea de "motive de casare". Simpla nemulțumire a părții în privința hotărârii atacate nu este suficientă, după cum nu este suficientă nici afirmația generală că hotărârea nu este legală, recurentul fiind obligat să își sprijine recursul pe cel puțin unul dintre motivele prevăzute limitativ de lege.

Aplicând aceste considerente teoretice ultimei critici formulate de recurenta - reclamantă, citată anterior, se constată că aceasta nu a indicat textele legale încălcate de prima instanță și nici prevederile legale potrivit cărora A. avea posibilitatea utilizării fondurile propriii neputând face obiectul controlului.

În atare situație critica nu poate fi analizată prin prisma prevederilor art. 488 pct. 8 C. proc. civ., fiind în realitate, astfel cum a indicat și recurenta - pârâtă, simple nemulțumiri ale părții.

Pe cale de consecință, față de considerentele expuse mai sus, cu observarea prevederilor art. 496 alin. (1) și art. 497 C. proc. civ., Înalta Curte urmează să respingă recursul declarat de recurenta - reclamantă, ca nefondat.

Asupra recursului declarat de recurenta - pârâtă:

Astfel cum s-a indicat și în analiza recursului declarat de reclamantă potrivit art. 425 lit. b) C. proc. civ. hotărârea trebuie să cuprindă motivele de fapt și de drept care au format convingerea instanței, precum și cele pentru care s-au înlăturat cererile părților, însă Înalta Curte atrage atenția asupra faptului că, deși judecătorul este obligat să motiveze soluția asupra fiecărui capăt de cerere, acesta nu trebuie să răspundă tuturor argumentelor invocate de părți în susținerea respectivelor capete de cerere.

Recurenta susține că prin hotărârea recurată s-a dat eficiență unor aspecte care nu au legătură cu deficiențele evidențiate în procesul-verbal de constatare, anexă la Raportul de audit financiar nr. x/23.04.2021; că măsurile de la pct. II.1 și II.2, anulate integral sau parțial de prima instanță au o bază legală, precum și faptul că hotărârea atacată nu a fost motivată din perspectiva prevederilor legale evidențiate în actele Curții de Conturi, ci, în mod greșit, reținându-se motive străine de natura cauzei, fiind apreciate ca a fi fondate susținerile reclamantei, care, în realitate, au indus în eroare judecătorul fondului.

Contrar acestor afirmații, din simpla lectură a sentinței civile recurate se constată că prima instanță a analizat actele administrative emise de pârâtă și contestate de reclamantă, în limitele stabilite prin cererea de chemare în judecată. Au fost avute în vedere temeiurile de drept puse în discuție și reținute și de recurenta - pârâtă în Raportul de audit, în încheierea nr. 3/2021 și în Decizia nr. 9/2021, iar în motivarea hotărârii au fost menționate aspectele apreciate relevante în susținerea soluției. Se impune însă a se sublinia că o motivare sintetică, concisă, ori întemeiată pe alte dispoziții legale decât pe cele pe care recurenta - pârâtă le apreciază a-i fi favorabile, nu echivalează cu lipsa or cu insuficiența motivării.

Din motivarea hotărârii rezultă cu claritate motivul pentru care curtea de apel a admis în parte cererea recurentei - reclamante, iar în măsura în care la baza acestei soluții stă o eroare de aplicare sau de interpretare a textelor legale, respectiva eroare poate fi analizată în cadrul criticilor întemeiate pe dispozițiile art. 488 pct. 8 C. proc. civ., iar nu în cadrul motivelor de nelegalitate întemeiate pe prevederile art. 488 pct. 6 C. proc. civ.

Înalta Curte subliniază că dreptul la un proces echitabil garantat de art. 6 CEDO impune instanței să examineze cauza sub toate aspectele, însă nu obligă judecătorul să răspundă tuturor argumentelor aduse de părți, atât timp cât din considerentele hotărârii rezultă cu claritate motivele pentru care anumite cereri au fost apreciate ca a fi fondate ori nu și se poate realiza controlul de legalitate de către instanța de recurs.

Pe cale de consecință critica recurentei - pârâte referitoare la nemotivarea de către curtea de apel a soluției pronunțate sau a reținerii unor considerente străine de natura pricinii nu este fondată.

Subsumat acestui motiv de nelegalitate recurenta - pârâtă a criticat punctual soluțiile pronunțate de curtea de apel cu privire la măsurile de la punctele II.1, II.2 și II.4 din Decizia nr. 9/2021.

Referitor la măsurile dispuse la pct. II.1 din Decizia nr. 9/2021, anulate integral de prima instanță s-a invocat în primul rând încălcarea prevederilor art. 5, art. 31, art. 36 și art. 37 din Legea nr. 94/1992 și ale pct. 107 - 109 RODAS, susținându-se că auditorii financiari nu aveau nevoie de delegații suplimentare pentru verificările efectuate și pentru măsurile dispuse.

Se reține în analiza acestor critici că prima instanță a reținut drept motiv de nulitate al paragrafului 2 al pct. II.1 faptul că auditorii pârâtei nu au avut delegație emisă conform legii pentru a verifica exercițiul financiar aferent anului 2021, măsurile aplicate cu privire la suma de 67.027 RON fiind nelegale.

Din cuprinsul Deciziei nr. 9/2021 rezultă că suma de 67.027 RON este compusă din 64.677 RON, diferențe salariale acordate numitului F. prin sentința civilă nr. 6023/2020 pronunțată în dosarul nr. x/2019 și 2350 RON, cheltuieli de judecată acordate aceleiași persoană în respectiva cauză.

Având în vedere că sentința civilă nr. 6023/2020 a fost comunicată recurentei - reclamante la data de 20.01.2021 și executată în cursul lunii ianuarie 2021 prima instanță a apreciat că pentru verificarea legalității plății auditorii financiari aveau nevoie de delegație pentru verificarea situației financiare aferente anului 2021.

Potrivit art. 5 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 92/1994 Curtea de Conturi are acces neîngrădit la acte, documente, informații, necesare exercitării atribuțiilor sale, entitățile auditate fiind obligate să transmită actele, documentele, informațiile solicitate, la termenele și în structura stabilite de aceasta. În temeiul acestor dispoziții recurenta - reclamantă a comunicat recurentei - pârâte relații referitoare la litigiile aflate pe rolul instanțelor în cursul anului 2020, an bugetar supus auditării.

Punctele 107 - 109 din Regulamentului privind organizarea și funcționarea activităților specifice Curții de Conturi, precum și valorificarea actelor rezultate din aceste activități, aprobat prin Hotărârea Plenului nr. 155/2014 (RODAS) reglementează procedura extinderii perioadei supuse verificării. Astfel în situația în care se constată erori sau abateri de la legalitate și regularitate, care provin din exercițiile financiare anterioare perioadei verificate și care pot sau nu continua până la zi, controlul se poate extinde și asupra acestora. În acest caz auditorii publici externi întocmesc o notă în care vor formula propunerea de extindere a perioadei supuse verificării, pe care o supun avizării. Prin excepție, în scopul remedierii deficiențelor care pot avea caracter de continuitate, este obligatorie extinderea perioadei supuse verificării, fără a mai fi necesară obținerea avizului șefului departamentului coordonator al acțiunii, dacă pe parcursul acțiunii de control se constată abateri financiar-contabile a căror remediere ulterioară nu mai este posibilă sau care se referă la încălcarea prevederilor legale referitoare la lichidarea, ordonanțarea și plata unor cheltuieli bugetare care au fost angajate în perioade anterioare celei supuse verificării.

În cauza de față litigiul ce a făcut obiectul dosarului nr. x/2019 a fost generat de un Ordin al directorului A. din anul 2018 prin care s-a urmărit modificarea organigramei instituției și a fost soluționat prin sentința civilă 6023/06.11.2020.

Potrivit art. 274 din Codul muncii hotărârile judecătorești pronunțate în această materie, în fond, sunt definitive și executorii, astfel că pentru a fi verificate sumele achitate în temeiul sentinței civile 6023/2020 nu prezenta relevanță data comunicării sau data plății.

Contrar considerentelor expuse de prima instanța, sumele rezultate din punerea în executare a sentinței civile 6023/2020 sunt aferente anului 2020, hotărârea fiind executorie de la data de 06.11.2020, caracterul exigibil al sumelor acordate salariatului cu titlul de drepturi salariale restante neputând fi modificat în funcție de momentul comunicării hotărârii sau al punerii în executare a acesteia.

Pe de altă parte, chiar dacă s-ar aprecia că relevată este data achitării sumelor acordate prin hotărâre, sunt întemeiate și susținerile recurentei - pârâte care a indicat că verificarea sumelor achitate în temeiul sentinței civile 6023/2020 nu necesita emiterea unei noi delegații, deoarece reprezintă punerea în executare a unei datorii/creanțe salariale născute în anul 2020, an supus auditării.

Consecvent, considerentele primei instanțe referitoare la lipsa delegației necesară auditării exercițiului financiar aferent anului 2021 cu privire la suma de 67.027 RON vor fi înlăturate.

Un al doilea motiv reținut de prima instanță pentru a anula măsurile dispuse la punctul II.1 din Decizia nr. 9/2021 este acela că sumele reținute prin raportul Curții de Conturi nu reprezintă un prejudiciu pentru bugetul instituției, fiind despăgubiri achitate de A. angajaților afectați de măsurile de reorganizare, în condițiile în care pe posturile acestora nu au fost angajate alte persoane.

Sub acest aspect, din actele supuse controlului de legalitate al instanței se constată că în urma măsurilor de reorganizare ale A. ce au presupus, printre altele, încetarea numirii temporare a unor persoane de pe funcții de conducere și revenirea acestora pe funcții de execuție au fost generate o serie de litigii inițiate de salariații nemulțumiți. Ca urmare a soluțiilor pronunțate de instanțele specializate în soluționarea conflictelor de muncă s-a reținut că A. a achitat despăgubiri către salariați astfel: 62.997 RON către G., 52.924 RON către H. și 64.677 RON către F..

Având în vedere soluțiile pronunțate, precum și considerentele expuse de instanțe în respectivele litigii recurenta - pârâtă a concluzionat că entitatea a achitat despăgubiri către salariați, la care se adaugă cheltuieli de judecată, ca urmare a nerespectării Codului muncii fapt de natură să intre în contradicție și cu prevederile art. 22 alin. (1)-(2) din Legea nr. 500/2002 și ale art. 5 din O.G. nr. 119/1999 și să cauzeze un prejudiciu ca urmare a sporiri cheltuielilor din fonduri publice.

Verificând incidența textelor de lege invocate de recurenta - pârâtă, Înalta Curte constată că art. 5 din O.G. nr. 119/1999 reglementează buna gestiune financiară, statuând cu titlu general că persoanele care conduc entitățile publice, precum și cele care gestionează fonduri publice și/sau patrimoniu public au obligația să realizeze o bună gestiune financiară prin asigurarea legalității, regularității, economicității, eficacității și eficienței în desfășurarea activității.

Prevederile art. 22 alin. (1) și alin. (2) din Legea nr. 500/2002, stabilesc, de asemenea, cu caracter general responsabilitățile ordonatorilor de credite care au obligația de a angaja cheltuieli în limita creditelor de angajament și de a utiliza creditele bugetare numai în limita prevederilor și destinațiilor aprobate, pentru cheltuieli strict legate de activitatea instituțiilor publice respective și cu respectarea dispozițiilor legale.

Astfel, textele de lege invocate de recurenta - pârâtă nu permit în orice condiții Curții de Conturi să constate o neregulă financiară pe baza simplelor constatări ale instanțelor din litigiile în care entitatea auditată este implicată.

Este adevărat că în cauză, în situația numiților G., H. și F. s-a stabilit cu putere de lucru judecat faptul că în procesul de reorganizare A. a încălcat prevederile Codului muncii, însă, după cum în mod întemeiat a indicat și instanța de fond, potrivit art. 33 alin. (3) din Legea nr. 94/1992 pentru a se dispune sancționarea entității auditate este necesar să se constate existența unor abateri de la legalitate și regularitate, care au determinat producerea unor prejudicii, stabilirea întinderii prejudiciului și dispunerea măsurilor pentru recuperarea acestuia devenind obligație a conducerii entității auditate.

De asemenea, potrivit punctului 5 din RODAS prejudiciul este definit ca a fi pierderea provocată patrimoniului public sau privat al statului, al unei unități administrativ-teritoriale sau al unei entități publice a acestora.

Consecvent în mod corect a verificat prima instanță dacă sumele achitate angajaților afectați de măsurile de reorganizare pot reprezenta un prejudiciu în sensul pct. 5 RODAS.

În aceasta analiză, întemeiat, curtea de apel a avut în vedere faptul că pe posturile de conducere ocupate de numiții G., H. și F. nu au fost numite alte persoane până la momentul la care s-a procedat la reîncadrarea acestora, precum și considerentele Curții Constituționale din decizia nr. 1267/2011 potrivit cărora "angajatorul nu suferă o pierdere patrimonială, ci își execută obligațiile bănești la care angajatul era îndrituit în lipsa actului nelegal/netemeinic al angajatorului. Obligarea la executarea contractului încălcat și obligațiile pecuniare care decurg din acest lucru nu reprezintă o pierdere patrimonială, ci constituie expresia protecției principiului securității raporturilor juridice civile, principiu inerent unui stat de drept".

Recurenta - pârâtă critică reținerea considerentelor deciziei instanței constituționale motivat de faptul că sumele plătite de A. salariaților săi au la bază încălcări ale dreptului muncii, iar actele nelegale emise au condus la amplificarea cheltuielilor din fonduri publice, contrară principiului bunei gestiuni financiare.

Înalta Curte reiterează că nu orice încălcare a legii constată de o instanță de judecată dă dreptul Curții de Conturi să constate încălcarea legislației fiscale, iar simpla referire la principiul bunei gestiuni financiare nu este suficientă pentru a înlătura considerentele primei instanțe bazate pe prevederi legale aplicate situației de fapt reținută chiar de pârâtă.

Recurenta - pârâtă susține că pentru activitatea aferentă unui post ar fi fost plătite două persoane, aspect care ar rezulta dintr-o notă de relații obținută în timpul auditului, precum și din faptul că recurenta - reclamantă nu a dovedit că respectivele posturi nu au fost ocupate.

Deși nu este rolul instanței de recurs să analizeze chestiuni care țin de aspectele de fapt și de probatoriu nu se poate face abstracție de faptul că situația de fapt reținută de prima instanță a avut la bază tocmai actele de control întocmite de partea pârâtă, și nici de faptul că prin susținerile din memoriul de recurs pârâta susține că reclamanta nu a făcut dovada unui fapt negativ.

Dovada existenței unor plăți duble (persoane reintegrate pe funcții și persoane plătite pe perioada în care salariații afectați de reorganizare nu au ocupat posturile respective) și implicit a prejudiciului revenea recurentei - pârâte, aceasta având potrivit legii rolul de a verifica evidențele fiscale ale A. și de a identifica și evidenția în raportul de control eventuale plăți duble și prejudiciul cauzat bugetului.

În lipsa unor asemenea dovezi din partea organului cu atribuții de control simpla trimitere la o notă de relații nesusținută de nicio altă dovadă și la principiul bunei gestiuni financiare nu sunt apte să dovedească existența prejudiciului, astfel cum este definit la pct. 5 RODAS.

În atare situație se impune a fi confirmată soluția primei instanței cu privire la sumele achitate de recurenta - reclamantă numiților G. și H. cu titlu de drepturi salariale în urma soluționării dosarelor nr. x/2019 și y/2019

O soluție similară se impune a fi aplicată și în cazul numitului F., însă numai cu privire la suma de 64.677 RON, diferențe salariale acordate prin sentința civilă nr. 6023/2020.

În ceea ce privește sumele plătite de recurenta - reclamantă cu titlu de cheltuieli de judecată se constată că interpretarea oferită de prima instanță art. 25 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 19/2003 în cadrul analizei legalității măsurilor dispuse la pct. II.1 din Decizia nr. 9/2021 nu a fost contestată.

Totodată, criticile recurentei - reclamante prin care s-a contestat soluția instanței cu privire la măsurile dispuse la pct. II.6 (care vizau tot sume achitate cu titlu de cheltuieli de judecată) au fost respinse.

Consecvent, interpretarea oferită de curtea de apel prevederilor art. 25 alin. (2) și alin. (3) din Legea nr. 19/2003 în sensul că achitarea cheltuielilor de judecată din venituri proprii nu este de natură a înlătura caracterul de prejudiciu al acestor sume a intrat în puterea de lucru judecat.

Pe cale de consecință, față de considerentele expuse anterior, se impune modificarea soluției primei instanțe cu privire la măsurile dispuse la pct. II.1 în sensul că măsurile dispuse de Curtea de Conturi vor viza numai cheltuielile de judecată aferente dosarului x/2019

Referitor la măsurile dispuse la pct. II.2 din Decizia nr. 9/2021, anulate parțial de prima instanță s-a invocat în primul rând lipsa de claritate a considerentelor, iar mai apoi încălcarea prevederilor art. 5, art. 31, art. 36 și art. 37 din Legea nr. 94/1992 și ale pct. 351 - 353 RODAS.

Plecând de la dispozitivul sentinței recurate se constată că soluția primei instanțe cu privire la pct. II.2 din Decizia nr. 9/2021 a fost aceea de anulare parțială, iar din considerentele expuse rezultă cu claritate motivele pentru care s-a dispus respectiva soluție.

Astfel judecătorul cauzei a făcut trimitere la considerentele expuse în analiza punct. II.1 și a concluzionat că prejudiciul nu poate fi reprezentat decât de cheltuielile de judecată acordate în dosarele nr. x/2019 și nr. y/2019, precum și de sumele achitate persoanei care a deținut funcția de director general adjunct în perioada în care această funcție nu a fost ocupată de domnul B..

Consecvent nu pot fi primite susținerile recurentei - pârâte în sensul că motivarea instanței nu este suficient de clară pentru a se înțelege raționamentul care a condus la pronunțarea soluției cu privire la pct. II.2 din decizia contestată.

Verificând legalitatea soluției curții de apel cu privire la existența prejudiciului Înalta Curte reiterează la rândul său considerentele expuse în analiza criticilor care au vizat soluția cu privire la pct. II.1 din Decizia 9/2021 cu privire la sumele achitate cu titlu de diferențe salariale acordate numiților G., H. și F., cu privire la care s-a concluzionat că nu pot reprezenta un prejudiciu al instituției.

Aplicând respectivele considerente situației doamnei C. se constată că aceasta a fost cercetată disciplinar și s-a dispus retrogradarea din funcția de șef serviciu juridic pentru o perioadă de 60 de zile. Măsura a fost definitiv anulată de instanță în dosarul nr. x/2019 dispunându-se totodată repunerea persoanei în situația anterioară, plata de despăgubiri egale cu diferențele salariale cuvenite, actualizate plus dobânda legală, precum și plata cheltuielilor de judecată.

La dosarul cauzei nu există nicio dovadă din care să rezulte că pe perioada celor 60 de zile pentru care s-a dispus retrogradarea C. postul de șef serviciu juridic ar fi fost ocupat de vreo altă persoană, astfel că nu se poate reține că reclamanta ar fi achitat sume cu titlu de drepturi salariale pentru două persoane.

În atare situație toate considerentele expuse în analiza situației persoanelor vizate de măsurile de la pct. II.1, cu privire la plata drepturilor salariale se aplică și în acest caz, măsura instanței de fond de a reține cu titlu de prejudiciu în dosarul nr. x/2019 numai sumele achitate cu titlu de cheltuieli de judecată fiind legală.

În ceea ce privește situația domnului B. se reține că aceasta deținea funcți