ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2819/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea formulată, reclamanta C.E. a solicitat, în contradictoriu cu Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților - Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor obligarea pârâtei să vireze suma de 78.369,25 RON cu titlu de despăgubiri conform deciziei nr. 1.870/FF a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, respectiv a opțiunii de valorificare a deciziei cu dobânda legală aferentă sumei precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta a invocat excepția prematurității, având în vedere că potrivit art. 18 lit. a) Titlul VII al Legii nr. 247/2005, emiterea titlului de plată și plata despăgubirilor se dispune în termen de 15 zile de la existența disponibilităților financiare, în ordinea depunerii cererilor și ca atare, nu sunt întrunite cerințele, respectiv existența titlului și ordinea, în situația în care în prezent despăgubirile s-au efectuat până la nr. 03085 din 25 februarie 2008, iar cererea reclamantei a fost înregistrată cu nr. 04006 din 06 mai 2008. Prin sentința civilă nr. 472 din 14 octombrie 2009 Curtea de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, a respins excepția prematurității cererii invocată de pârâtă; a admis acțiunea formulată de reclamantă; a o bligat pârâta să emită titlul de plată, respectiv să vireze reclamantei suma de 78.369,25 RON cu titlu de despăgubire conform Deciziei nr. 1.870/FF a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, cu dobânda legală aferentă sumei arătate începând cu data de 28 aprilie 2009 și, totodată, a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată în sumă de 500 RON.

Pentru a pronunța această soluție instanța de fond a reținut că în operațiunea de administrare, de valorificare a titlurilor de despăgubire, în raport de voința expresă a persoanei, legiuitorul a stabilit anumite termene și reguli. Ca urmare, și soluționarea cererii vizând emiterea titlului de plată și virarea sumelor se impune a fi efectuată într-un termen rezonabil. Instanța de fond a reținut că reclamanta a solicitat prin cererea de opțiune despăgubiri în numerar, iar de la această solicitare a trecut mai bine de un an și cererea nu a fost rezolvată. S-a mai constatat că modalitatea de aplicare și rezolvare a cererii reclamantei este defectuoasă și omite disp.

art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție care prevăd că „orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale". Or, dreptul de creanță născut în favoarea reclamantei prin emiterea deciziei de despăgubire reprezintă o valoare patrimonială și are deci caracteristicile unui bun în sensul art. 1, iar în acest context, prin nesoluționarea în termen rezonabil a cererii privitoare la emiterea titlului de plată, autoritatea administrativă încalcă reclamantei dreptul la respectarea bunurilor sale. Nu se poate vorbi de un termen rezonabil, dacă se ia în considerare timpul scurs din momentul solicitării despăgubirilor în fața autorităților, iar apoi al plății, din momentul opțiunii - 06 mai 2008, cât și timpul stabilit pentru soluționarea cererii de opțiune și nici de o eficacitate în sensul protejării dreptului, de o luare a măsurilor necesare și de o reparație justă.

Instanța de fond a apreciat că și susținerile reclamantei cu privire la acordarea dobânzii de la data promovării acțiunii în instanță sunt întemeiate întrucât neactualizarea despăgubirilor adăugate la durata procedurii urmate, la nesoluționare cererii de opțiune, nu este compatibilă cu un remediu rapid și eficient, iar exigențele unei bune administrări la care are dreptul orice cetățean ar fi și ele încălcate. Nici susținerile referitoare la prematuritate, invocate de pârâtă, nu au putut fi reținute de instanța de fond, pe considerentele referitoare la întârzierea nejustificată în timp a procedurii și la caracterul vătămător asupra drepturilor patrimoniale ale reclamantei, pe care o are această întârziere nejustificată a realizării efective a dreptului.

Împotriva hotărârii instanței de fond, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților – Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar a declarat recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie. Recursul este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivare se arată că sentința atacată este netemeinică și nelegală, pentru următoarele considerente: Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nu are temei legal să actualizeze sumele de bani, stabilite prin deciziile de despăgubire emise de Comisia Centrală. Recurenta mai susține că în dispozițiile legale în materie (H.G. nr. 128/2008, Legea nr. 247/2005, O.U.G. nr. 81/2007, H.G. nr. 1095/2005) nu sunt prevăzute reglementări pentru actualizarea sumelor de bani stabilite prin deciziile emise de către Comisia Centrală, în raport de rata inflației, de cursul Euro, etc. De asemenea potrivit dispozițiilor art. 2 din O.G.

nr. 9/2000 privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, modificată și completată cu Legea nr. 356/2002, în cazul în care, potrivit dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare de dobânzi fără să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală. Cât privește prevederile legale incidente, în cauză recurenta precizează că în cuprinsul Legii nr. 247/2005 - Titlul VII nu există dispoziții legale referitoare la plata unor atari dobânzi. Altfel spus , cadrul legal (Legea nr. 247/2005 - Titlul VII), în temeiul căruia Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor își desfășoară activitatea, nu reglementează acordarea dobânzii legale calculată asupra sumelor stabilite cu titlu de despăgubire prin hotărârile definitive si irevocabile emise de către instanța de judecată.

Actul normativ stabilește termenul de 15 de zile de la data disponibilităților financiare, după ce în prealabil a fost depusă cererea de opțiune privind valorificarea titlului de despăgubire emis de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor. În acest sens se arată că, prevederile legale în materie (Legea nr. 247/2005 - Titlul VII, modificată și completată cu O.U.G. nr. 81/2007, H.G. nr. 128/2008 etc.) se aplică cu prioritate față de celelalte prevederi legale generale, invocate de către instanța de fond (Protocolul adițional nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, etc.) Raportat la prevederile constituționale invocate de instanță, obligația judecătorului național de a aplica cu prioritate prevederile CEDO, atunci când normele interne nu sunt în concordanță cu acestea, nu poate fi contestată.

Cu toate acestea, în privința duratei unei proceduri, s-a consacrat principiul conform căruia acest concept cuprinde si fazele administrative ale soluționării unei petiții legate de exercițiul unui drept civil, dar aprecierea caracterului rezonabil al acestuia trebuie făcută în fiecare caz în parte, în funcție de circumstanțele sale și de criteriile consacrate în jurisprudența CEDO privitoare la complexitatea cauzei, comportamentul părților și miza procesului pentru cei interesați.

Prin urmare, ținând cont de greutățile întâmpinate în finalizarea procedurii administrative de acordare a despăgubirilor, inclusiv sub aspect financiar, având în vedere și numărul mare al cererilor de restituire formulate de foștii proprietari, prin măsurile luate pentru accelerarea acestei proceduri, legiuitorul a stabilit un criteriu obiectiv pentru soluționarea acestor cereri, respectiv acela al ordinii cronologice în care au fost înregistrate opțiunile, asigurându-se astfel egalitatea de tratament a persoanelor aflate în aceeași situație. Examinând cauza și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 Cod, Înalta Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta în continuare.

Intimata-reclamantă C.E. a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios administrativ refuzul recurentei-pârâte de a emite un titlu de plată în favoarea sa pentru suma de 78.369,25 lei. Prima instanță, a considerat că acest refuz este nejustificat. Contextul factual al cauzei de față nu este contestat. Prin Decizia nr. 1870/FF Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis în favoarea intimatei titlu de despăgubire. La Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților – Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar, s-a înregistrat opțiunea reclamantei în sensul acordării unui titlu de plată (despăgubiri în numerar), pentru suma de 78.369,25 lei. Recurenta nu neagă dreptul intimatei de a primi despăgubiri, însă invocă faptul că O.U.G.

nr. 81/2007 nu prevede un termen pentru plata acestei sume, ci, dimpotrivă, impune două limitări: emiterea titlurilor de plată în ordinea depunerii cererilor de opțiune precum și existența disponibilităților financiare. În concret, răspunzând criticilor recurentei, Înalta Curte reține următoarele: Dispozițiile legale invocate de recurentă în favoarea sa au următorul cuprins: Art. 18 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005: „După emiterea titlurilor de despăgubire aferente, Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților va emite, pe baza acestora și a opțiunilor persoanelor îndreptățite, un titlu de conversie și/sau un titlu de plată. Titlul de conversie va fi înaintat Depozitarului Central în termen de 30 de zile calendaristice calculate de la data emiterii, în vederea conversiei în acțiuni, iar titlurile de plată vor fi remise Direcției pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar în vederea efectuării operațiunilor de plată”.

La rândul său art. 18 1 , din același Titlu VII al Legii nr. 247/2005, introdus prin O.U.G. nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, stabilește că: „ 1) Titlurile de despăgubire pot fi valorificate de deținătorii acestora într-una din modalitățile prevăzute în prezenta secțiune. (2) Dacă titlul de despăgubire individual este emis pentru o suma de maxim 500.000 lei, titularul acestuia are posibilitatea să solicite fie realizarea conversiei acestuia în acțiuni emise de Fondul Proprietatea, fie acordarea de despăgubiri în numerar, fie parte în acțiuni, parte în numerar.

(3) Dacă titlul de despăgubire individual este emis pentru o sumă care depășește 500.000 lei, titularul acestuia are două posibilități de valorificare a titlurilor de despăgubire, în funcție de opțiunea sa: a) să solicite primirea exclusiv de acțiuni emise de Fondul Proprietatea sau b) să solicite primirea de titluri de plată, în condițiile art. 14 1 și cu respectarea termenelor și a limitărilor prevăzute la art. 3 lit. h) din lege și, până la concurența despăgubirii totale acordate prin titlul sau titlurile de despăgubire, acțiuni emise de Fondul Proprietatea.

(4) Titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii, care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare a acțiunilor emise de Fondul Proprietatea ”. Din interpretarea acestor texte legale, recurenta ajunge la concluzia că prin actul normativ adoptat cu scopul „accelerării procedurii de acordare a despăgubirilor” s-au introdus anumite „limite” pe care nu le poate eluda. Curtea de apel a reținut însă în mod legal că dreptul de creanță pe are îl are intimata împotriva titlului reprezintă un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale iar limitările și condiționările impuse de reglementarea națională nu sunt compatibile cu protecția proprietății asigurată de protocol.

În acest punct trebuie arătat că este complet lipsit de suport motivul de recurs referitor la inaplicabilitatea dispozițiilor Convenției și a jurisprudenței aferente. Potrivit art. 20 alin. (2) din Constituție, dacă există neconcordanțe între normele interne privitoare la protecția drepturilor omului și prevederile Convenției, acestea din urmă au prioritate. În Cauza Dumitru Popescu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a arătat că un asemenea sistem „bazat pe prioritatea Convenției și a jurisprudenței sale asupra sistemelor naționale de drept are menirea de a asigura în mod direct buna funcționare a mecanismului de garantare a apărării drepturilor omului instituit de Convenție și de protocoalele sale adiționale”.

În această hotărâre s-a mai precizat și că , din moment ce Convenția face parte din ordinea juridică internă, acest lucru are drept consecință, „obligația pentru judecătorul național de a asigura punerea în aplicare efectivă a dispozițiilor sale, făcându-le astfel să treacă, la nevoie, înaintea oricăror dispoziții contrare din legislația națională, fără a aștepta abrogarea acestora de către legislator”. În acest context, invocarea de către prima instanță a hotărârilor pronunțate în cauzele Belasin împotriva României și Ramadhi și alții împotriva Albaniei este pertinentă, în considerente explicându-se detaliat rațiunile pentru care această jurisprudență a fost citată. Astfel, în cauza Belasin împotriva României, Curtea s-a pronunțat în sensul că deși O.U.G.

nr. 81/2007 vizează accelerarea procedurii de indemnizare pentru bunurile preluate abuziv de stat „totuși, până în prezent, Fondul Proprietatea nu funcționează încă într-o manieră susceptibilă a îndeplini efectiv scopul acordării despăgubirilor”. Deși speța nu era identică cu cea de față, Curtea de apel a apreciat în mod corect că rațiunile pentru care Curtea Europeană a stabilit că se impune ca Statul Român să ia toate măsurile necesare pentru repararea prejudiciului suferit de cei ale căror imobile au fost preluate abuziv, subzistă în prezenta cauză prin obligația impusă de către instanțe autorităților competente de a respecta durata rezonabilă a procedurii.

Cealaltă cauză, Ramadhi și alții împotriva Albaniei, a fost invocată în contextul în care s-a reținut că lipsa de fonduri nu poate justifica neaplicarea, într-un termen rezonabil, a unei hotărâri definitive, concept care cuprinde și existența unei decizii a unei autorități administrative, întrucât obligația de a pune în executare o astfel de hotărâre revine statului. În fine, soluția fondului se impune a fi păstrată și în virtutea principiului subsidiarității în materia protecției internaționale a drepturilor omului, instanța de judecată având prerogativa de a preveni încălcarea drepturilor de care se prevalează intimata și de a nu expune România la o nouă condamnare, previzibilă, în fața jurisdicției de la Strasbourg.

În ceea ce privește susținerile potrivit cărora instanța de fond în mod greșit a obligat recurenta la plata dobânzii legale, Înalta Curte constată că și această critică este neîntemeiată și nu poate fi primită. Instanța de fond în mod corect a apreciat că actualizarea despăgubirilor este compatibilă cu un remediu rapid, eficient și o reparație echitabilă a prejudiciului suferit astfel cum, în mod constant, s-a pronunțat Curtea Europeană. Astfel fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate și nu pot fi primite iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și legală pe care o va menține. În consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților – Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar, împotriva sentinței civile nr. 472 din 14 octombrie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 27 mai 2010.