ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2819/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 2819/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată

următoarele:

Prin

acțiunea formulată, reclamanta C.E. a solicitat, în contradictoriu cu Autoritatea

Națională Pentru Restituirea Proprietăților - Direcția pentru Acordarea

Despăgubirilor obligarea pârâtei să vireze suma de 78.369,25 RON cu titlu de despăgubiri

conform deciziei nr. 1.870/FF a Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, respectiv a opțiunii de valorificare a deciziei cu dobânda

legală aferentă sumei precum și la plata cheltuielilor de judecată.

Pârâta a

invocat excepția prematurității, având în vedere că potrivit art. 18 lit. a)

Titlul VII al Legii nr. 247/2005, emiterea titlului de plată și plata

despăgubirilor se dispune în termen de 15 zile de la existența

disponibilităților financiare, în ordinea depunerii cererilor și ca atare, nu

sunt întrunite cerințele, respectiv existența titlului și ordinea, în situația

în care în prezent despăgubirile s-au efectuat până la nr. 03085 din 25

februarie 2008, iar cererea reclamantei a fost înregistrată cu nr. 04006 din 06

mai 2008.

Prin sentința

civilă nr. 472 din 14 octombrie 2009 Curtea de Apel Cluj, secția comercială,

contencios administrativ și fiscal, a respins excepția prematurității cererii

invocată de pârâtă; a admis acțiunea formulată de reclamantă; a o

bligat pârâta să emită titlul de plată, respectiv

să vireze reclamantei suma de

78.369,25 RON cu titlu de despăgubire

conform Deciziei nr. 1.870/FF a Comisiei Centrale pentru Stabilirea

Despăgubirilor, cu dobânda legală aferentă sumei arătate începând cu data de 28

aprilie 2009 și, totodată, a obligat pârâta la plata cheltuielilor de judecată

în sumă de 500 RON.

Pentru a

pronunța această soluție instanța de fond a reținut că în operațiunea de

administrare, de valorificare a titlurilor de despăgubire, în raport de voința

expresă a persoanei, legiuitorul a stabilit anumite termene și reguli. Ca

urmare, și soluționarea cererii vizând emiterea titlului de plată și virarea

sumelor se impune a fi efectuată într-un termen rezonabil.

Instanța de

fond a reținut că reclamanta a solicitat prin cererea de opțiune despăgubiri în

numerar, iar de la această solicitare a trecut mai bine de un an și cererea nu

a fost rezolvată.

S-a mai constatat

că modalitatea de aplicare și rezolvare a cererii reclamantei este defectuoasă

și omite disp. art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție care prevăd că „orice persoană are dreptul la respectarea bunurilor sale". Or,

dreptul de creanță născut în favoarea reclamantei prin emiterea deciziei de

despăgubire reprezintă o valoare patrimonială și are deci caracteristicile unui

bun în sensul art. 1, iar în acest context, prin nesoluționarea în termen

rezonabil a cererii privitoare la emiterea titlului de plată, autoritatea

administrativă încalcă reclamantei dreptul la respectarea bunurilor sale.

Nu se poate

vorbi de un termen rezonabil, dacă se ia în considerare timpul scurs din

momentul solicitării despăgubirilor în fața autorităților, iar apoi al plății,

din momentul opțiunii - 06 mai 2008, cât și timpul stabilit pentru soluționarea

cererii de opțiune și nici de o eficacitate în sensul protejării dreptului, de

o luare a măsurilor necesare și de o reparație justă.

Instanța de

fond a apreciat că și susținerile reclamantei cu privire la acordarea dobânzii

de la data promovării acțiunii în instanță sunt întemeiate întrucât

neactualizarea despăgubirilor adăugate la durata procedurii urmate, la

nesoluționare cererii de opțiune, nu este compatibilă cu un remediu rapid și

eficient, iar exigențele unei bune administrări la care are dreptul orice

cetățean ar fi și ele încălcate.

Nici

susținerile referitoare la prematuritate, invocate de pârâtă, nu au putut fi

reținute de instanța de fond, pe considerentele referitoare la întârzierea

nejustificată în timp a procedurii și la caracterul vătămător asupra

drepturilor patrimoniale ale reclamantei, pe care o are această întârziere

nejustificată a realizării efective a dreptului.

Împotriva hotărârii

instanței de fond, pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților – Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar a declarat

recurs, criticând-o pentru nelegalitate și netemeinicie.

Recursul

este întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivare se

arată că sentința atacată este netemeinică și nelegală, pentru următoarele

considerente:

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților nu are temei

legal să actualizeze sumele de

bani, stabilite prin deciziile de despăgubire emise de Comisia Centrală.

Recurenta mai

susține că

în

dispozițiile legale în materie (H.G. nr. 128/2008, Legea nr. 247/2005, O.U.G.

nr. 81/2007, H.G. nr. 1095/2005) nu sunt prevăzute

reglementări pentru actualizarea sumelor de bani stabilite prin

deciziile emise de către Comisia

Centrală,

în raport de rata inflației, de cursul Euro, etc. De asemenea potrivit

dispozițiilor art. 2

din O.G. nr. 9/2000

privind nivelul dobânzii legale pentru obligații bănești, modificată și

completată

cu Legea nr. 356/2002, în cazul în care, potrivit

dispozițiilor legale sau prevederilor contractuale, obligația este purtătoare

de dobânzi fără să se arate rata dobânzii, se va plăti dobânda legală.

Cât privește

prevederile legale incidente,

în cauză recurenta precizează că în cuprinsul Legii nr. 247/2005 -

Titlul VII

nu există dispoziții legale

referitoare

la plata unor atari dobânzi. Altfel spus

,

cadrul legal (Legea nr. 247/2005 - Titlul VII), în temeiul căruia

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor își desfășoară activitatea,

nu reglementează acordarea dobânzii legale calculată asupra sumelor stabilite

cu titlu de despăgubire prin hotărârile definitive si irevocabile emise de

către instanța de judecată.

Actul

normativ stabilește termenul de 15 de zile de la data disponibilităților

financiare, după ce în prealabil a fost depusă cererea de opțiune privind valorificarea

titlului de despăgubire emis de Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor.

În acest

sens se arată că, prevederile legale în materie (Legea nr. 247/2005 - Titlul

VII, modificată și completată cu O.U.G. nr. 81/2007, H.G. nr. 128/2008 etc.) se

aplică cu prioritate față de celelalte prevederi legale generale, invocate de

către instanța de fond (Protocolul adițional nr. 1 al Convenției Europene a

Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale, etc.)

Raportat la

prevederile constituționale invocate de instanță, obligația judecătorului

național de a aplica cu prioritate prevederile CEDO, atunci când normele

interne nu sunt în concordanță cu acestea, nu poate fi contestată. Cu toate

acestea, în privința duratei unei proceduri, s-a consacrat principiul conform

căruia acest concept cuprinde si fazele administrative ale soluționării unei

petiții legate de exercițiul unui drept civil, dar aprecierea caracterului

rezonabil

al acestuia trebuie făcută în

fiecare caz în parte, în funcție de circumstanțele sale și de criteriile

consacrate în jurisprudența CEDO privitoare la

complexitatea cauzei, comportamentul părților și

miza procesului pentru

cei interesați.

Prin urmare, ținând cont de greutățile întâmpinate în finalizarea

procedurii administrative

de acordare a despăgubirilor, inclusiv sub aspect

financiar, având în vedere și numărul mare al

cererilor de restituire

formulate de foștii proprietari, prin măsurile luate pentru accelerarea

acestei

proceduri, legiuitorul a stabilit un criteriu obiectiv pentru soluționarea

acestor cereri,

respectiv acela al ordinii cronologice în care au fost

înregistrate opțiunile, asigurându-se astfel

egalitatea de tratament a persoanelor aflate în

aceeași situație.

Examinând cauza

și sentința atacată, în raport cu actele și lucrările dosarului, precum și cu dispozițiile

legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

Cod, Înalta

Curte constată că recursul este nefondat, pentru considerentele ce se vor arăta

în continuare.

Intimata-reclamantă

C.E. a supus controlului de legalitate exercitat de instanța de contencios

administrativ refuzul recurentei-pârâte de a emite un titlu de plată în

favoarea sa pentru suma de 78.369,25 lei.

Prima

instanță, a considerat că acest refuz este nejustificat.

Contextul factual

al cauzei de față nu este contestat.

Prin Decizia

nr. 1870/FF Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a emis în

favoarea intimatei titlu de despăgubire.

La

Autoritatea Națională

pentru Restituirea Proprietăților – Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în

Numerar, s-a înregistrat opțiunea reclamantei în sensul acordării unui titlu de

plată (despăgubiri în numerar), pentru suma de 78.369,25 lei.

Recurenta nu

neagă dreptul intimatei de a primi despăgubiri, însă invocă faptul că O.U.G.

nr. 81/2007 nu prevede un termen pentru plata acestei sume, ci, dimpotrivă,

impune două limitări: emiterea titlurilor de plată în ordinea depunerii

cererilor de opțiune precum și existența disponibilităților financiare.

În concret,

răspunzând criticilor recurentei, Înalta Curte reține următoarele:

Dispozițiile

legale invocate de recurentă în favoarea sa au următorul cuprins:

Art. 18

alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005:

„După

emiterea titlurilor de despăgubire aferente, Autoritatea Națională pentru

Restituirea Proprietăților va emite, pe baza acestora și a opțiunilor

persoanelor îndreptățite, un titlu de conversie și/sau un titlu de plată.

Titlul de conversie va fi înaintat Depozitarului Central în termen de 30 de

zile calendaristice calculate de la data emiterii, în vederea conversiei în

acțiuni, iar titlurile de plată vor fi remise Direcției pentru Acordarea

Despăgubirilor în Numerar în vederea efectuării operațiunilor de plată”.

La rândul

său art. 18

1

, din același Titlu VII al Legii nr. 247/2005, introdus

prin O.U.G. nr. 81/2007 pentru accelerarea procedurii de acordare a

despăgubirilor aferente imobilelor preluate în mod abuziv, stabilește că:

„

1) Titlurile de despăgubire pot fi

valorificate de deținătorii acestora într-una din modalitățile prevăzute în

prezenta secțiune.

(2) Dacă

titlul de despăgubire individual este emis pentru o suma de maxim 500.000 lei,

titularul acestuia are posibilitatea să solicite fie realizarea conversiei

acestuia în acțiuni emise de Fondul Proprietatea, fie acordarea de despăgubiri

în numerar, fie parte în acțiuni, parte în numerar.

(3) Dacă

titlul de despăgubire individual este emis pentru o sumă care depășește 500.000

lei, titularul acestuia are două posibilități de valorificare a titlurilor de

despăgubire, în funcție de opțiunea sa:

a) să

solicite primirea exclusiv de acțiuni emise de Fondul Proprietatea sau

b) să

solicite primirea de titluri de plată, în condițiile art. 14

1

și cu

respectarea termenelor și a limitărilor prevăzute la art. 3 lit. h) din lege

și, până la concurența despăgubirii totale acordate prin titlul sau titlurile

de despăgubire, acțiuni emise de Fondul Proprietatea.

(4)

Titlurile de despăgubire se valorifică în termen de 3 ani de la data emiterii,

care însă nu expiră mai devreme de 12 luni de la prima ședință de tranzacționare

a acțiunilor emise de Fondul Proprietatea

”.

Din

interpretarea acestor texte legale, recurenta ajunge la concluzia că prin actul

normativ adoptat cu scopul „accelerării procedurii de acordare a despăgubirilor”

s-au introdus anumite „limite” pe care nu le poate eluda.

Curtea de

apel a reținut însă în mod legal că dreptul de creanță pe are îl are intimata

împotriva titlului reprezintă un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional

nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a Libertăților Fundamentale

iar limitările și condiționările impuse de reglementarea națională nu sunt

compatibile cu protecția proprietății asigurată de protocol.

În acest

punct trebuie arătat că este complet lipsit de suport motivul de recurs referitor

la inaplicabilitatea dispozițiilor Convenției și a jurisprudenței aferente.

Potrivit art.

20 alin. (2) din Constituție, dacă există neconcordanțe între normele interne

privitoare la protecția drepturilor omului și prevederile Convenției, acestea

din urmă au prioritate.

În Cauza

Dumitru Popescu împotriva României, Curtea Europeană a Drepturilor Omului a

arătat că un asemenea sistem „bazat pe prioritatea Convenției și a

jurisprudenței sale asupra sistemelor naționale de drept are menirea de a asigura

în mod direct buna funcționare a mecanismului de garantare a apărării drepturilor

omului instituit de Convenție și de protocoalele sale adiționale”. În această

hotărâre s-a mai precizat și că , din moment ce Convenția face parte din ordinea

juridică internă, acest lucru are drept consecință, „obligația pentru judecătorul

național de a asigura punerea în aplicare efectivă a dispozițiilor sale,

făcându-le astfel să treacă, la nevoie, înaintea oricăror dispoziții contrare din

legislația națională, fără a aștepta abrogarea acestora de către legislator”.

În acest

context, invocarea de către prima instanță a hotărârilor pronunțate în cauzele

Belasin împotriva României și Ramadhi și alții împotriva Albaniei este

pertinentă, în considerente explicându-se detaliat rațiunile pentru care această

jurisprudență a fost citată.

Astfel, în

cauza Belasin împotriva României, Curtea s-a pronunțat în sensul că deși O.U.G.

nr. 81/2007 vizează accelerarea procedurii de indemnizare pentru bunurile

preluate abuziv de stat „totuși, până în prezent, Fondul Proprietatea nu

funcționează încă într-o manieră susceptibilă a îndeplini efectiv scopul acordării

despăgubirilor”. Deși speța nu era identică cu cea de față, Curtea de apel a

apreciat în mod corect că rațiunile pentru care Curtea Europeană a stabilit că

se impune ca Statul Român să ia toate măsurile necesare pentru repararea prejudiciului

suferit de cei ale căror imobile au fost preluate abuziv, subzistă în prezenta

cauză prin obligația impusă de către instanțe autorităților competente de a

respecta durata rezonabilă a procedurii.

Cealaltă

cauză, Ramadhi și alții împotriva Albaniei, a fost invocată în contextul în

care s-a reținut că lipsa de fonduri nu poate justifica neaplicarea, într-un

termen rezonabil, a unei hotărâri definitive, concept care cuprinde și

existența unei decizii a unei autorități administrative, întrucât obligația de

a pune în executare o astfel de hotărâre revine statului.

În fine,

soluția fondului se impune a fi păstrată și în virtutea principiului

subsidiarității în materia protecției internaționale a drepturilor omului,

instanța de judecată având prerogativa de a preveni încălcarea drepturilor de

care se prevalează intimata și de a nu expune România la o nouă condamnare,

previzibilă, în fața jurisdicției de la Strasbourg.

În ceea ce privește

susținerile potrivit cărora instanța de fond în mod greșit a obligat recurenta

la plata dobânzii legale, Înalta Curte constată că și această critică este neîntemeiată

și nu poate fi primită.

Instanța de

fond în mod corect a apreciat că actualizarea despăgubirilor este compatibilă

cu un remediu rapid, eficient și o reparație echitabilă a prejudiciului suferit

astfel cum, în mod constant, s-a pronunțat Curtea Europeană.

Astfel

fiind, Înalta Curte constată că susținerile și criticile recurentei sunt neîntemeiate

și nu pot fi primite iar instanța de fond a pronunțat o hotărâre temeinică și

legală pe care o va menține.

În

consecință, pentru considerentele arătate și în conformitate cu dispozițiile

art. 312 alin. (1) C. proc. civ. și art. 20 alin. (1) din Legea nr. 554/2004,

recursul va fi respins ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților – Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor

în Numerar, împotriva sentinței civile nr. 472 din 14 octombrie 2009 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică, astăzi 27 mai 2010.