ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4728/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4728/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor

din dosar, constată următoarele:

Prin sentința civilă

nr. 167 din 19 aprilie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a respins excepția prematurității acțiunii și a admis în

parte acțiunea formulată de reclamantul A.E. în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea

Națională pentru Restituirea Proprietăților - Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor

în Numerar și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și a dispus obligarea

pârâtei Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților să emită, în favoarea

reclamantului, titlu de plată pentru suma de 412.649,59 RON, în baza cererii de

opțiune înregistrată sub nr. 11.557 din 25 iunie 2009 și să vireze în contul reclamantului

suma de 412.649,59 RON, urmare a emiterii titlului de plată; a respins restul pretențiilor

formulate, privind obligarea celor două pârâte la actualizarea sumei stabilite cu

titlu de despăgubiri, în baza prevederilor art. 117 și art. 124 din O.G. nr. 92/2003.

Pentru a pronunța această

soluție, Curtea de Apel a reținut, în esență, următoarele:

Analizând, cu prioritate,

excepția prematurității, instanța de fond a reținut că aceasta este nefondată, în

principal, pe caracterul vătămător asupra drepturilor patrimoniale ale reclamantului

pe care o are această întârziere nejustificată a realizării efective a dreptului

său.

Astfel, s-a reținut că

petentul s-a adresat instanței pentru a obține protecția judiciară în sensul constatării

refuzului nejustificat al pârâtei de a proceda la soluționarea cererii sale și a

amendării acestui refuz, prin soluția legală consacrată de conform. dispozițiilor

Legii nr. 554/2004, iar verificarea legalității conduitei administrației în tratarea

cererii particularului nu poate fi paralizată de prematuritate, de vreme ce legea

nu prescrie nici un obstacol legal și procedural în acest sens.

A da preeminență legii

speciale, care prevede un termen de plată ce curge de la un moment greu cuantificabil,

în principal data disponibilităților financiare și în secundar, data depunerii cererii

de opțiune, înseamnă a recunoaște autorității publice o marjă exorbitantă de apreciere,

de vreme ce legea nu prevede elemente concrete, certe și verificabile, ale curgerii

termenului de plată.

Pe fondul cauzei, s-a

reținut că în favoarea reclamantului a fost emisă decizia C.C.S.D. nr. 4542 din

23 aprilie 2009, prin care s-au stabilit măsuri reparatorii în sumă de 412.649,59

RON, în urma efectuării unui raport de evaluare și a deducerii despăgubirilor încasate

în anul 1987, actualizate.

Întrucât acest act nu

a fost contestat, reclamantul a depus cerere de opțiune înregistrată sub nr. 11.557

din 25 iunie 2009, la care nu a primit nici un răspuns până în prezent.

În privința petitului

având ca obiect obligarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietățiilor

la emiterea titlului de plată pentru suma ce face obiectul litigiului, instanța

de fond a considerat că reclamantul este pe deplin îndreptățit a solicita acest

lucru, neputând fi reținute apărările conform cărora legea nu prevede un termen

în acest sens, urmând a se ține seama atât de data depunerii cererii de opțiune,

cât și de existența disponibilităților financiare.

Interpretarea pârâtei

dă naștere arbitrariului, în condițiile în care s-a reținut că dreptul de creanță

născut în favoarea reclamantului prin emiterea deciziei C.C.S.D. nr. 4542/2009,

neatacate printr-o procedură judiciară, reprezintă o valoare patrimonială și are,

deci, caracteristicile unui bun, în sensul primei fraze a art. 1 alin. (1) din Protocolul

adițional nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care nu era revocabil

și care dă dreptul acestuia de a se prevala de toate mijloacele legale prevăzute

pentru exercițiul dreptului său de proprietate.

În condițiile în care

prin acest act s-au acordat reclamantului măsuri reparatorii în cuantum de 412.649,59

RON, iar acesta a optat pentru plata în numerar a despăgubirilor, refuzul emiterii

titlului de plată constituie o încălcare a prevederilor mai sus arătate.

Sub acest aspect pârâta

este ținută a lua toate măsurile necesare pentru respectarea drepturilor reclamantului

decurgând din decizia nr. 4542/2009, inclusiv emiterea titlului de plată, inexistența

disponibilităților bănești nefiind un argument care să poată fi opus reclamantului.

O astfel de abordare este

cu atât mai pertinentă cu cât legiuitorul a prevăzut că termenul pentru plata efectivă

a despăgubirilor începe să curgă de la data emiterii titlului de plată, astfel încât

Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietățiilor, prin refuzul de a da curs

cererii reclamantului, prelungește în mod nejustificat și arbitrar acest termen,

situație care este incompatibilă din perspectivele art. 6 parag. 1 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și a dreptului acestuia de a se bucura de atributele

dreptului de proprietate rezultând din decizia mai sus arătată.

În privința petitului

de obligare a aceleiași pârâte la virarea efectivă a sumei de 412.649,59 RON în

contul reclamantului, instanța de fond a reținut că dispozițiile interne aplicabile

sunt cele ale art. 3 lit. h) din Titlu VII al Legii nr. 247/2005, care, în opinia

reclamantului, aduc atingere dreptului său de a fi soluționată cererea de acordare

a măsurilor reparatorii într-un termen rezonabil, precum și dreptului său de proprietate

asupra unui bun, respectiv cel recunoscut prin decizia C.C.S.D. nr. 4542/2009, fiind

încălcate, astfel prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului

și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

În privința duratei procedurii,

instanța de fond a reținut și principiul conform căruia acest concept cuprinde și

fazele administrative ale soluționării unei pretenții legate de exercițiul unui

drept civil, astfel încât procedura de acordare a măsurilor reparatorii trebuie

considerată în cauză că a fost inițiată încă în cursul anului 2002, prin emiterea

notificării în temeiul Legii nr. 10/2001.

Luând în considerare intervalul

de timp scurs de atunci, precum și faptul că, în baza legislației interne, reclamantul

este ținut să mai aștepte încă 2 ani, fiind condiționat și de existența disponibilităților

bănești, o durată totală a procedurii de 9-10 ani, a fost considerată de către judecătorul

fondului ca fiind nerezonabilă.

S-a apreciat că acest

termen de 2 ani, adăugat la durata procedurilor urmate în prezent de către reclamant,

nu este compatibil cu existența unui remediu rapid și eficient, iar exigențele unei

bune administrații la care are dreptul orice cetățean ar fi și ele încălcate.

Totodată, judecătorul

fondului a mai apreciat că nu este îndeplinită nici cerința existenței unui just

echilibru, reclamantul fiind pus în situația de a mai aștepta încă 2 ani, suportând,

astfel, o sarcină excesivă și exorbitantă, care nu poate fi justificată prin rațiunile

invocate de către pârâtă.

În consecință, în raport

cu toate aceste considerente, instanța de fond, aplicând cu prioritate prevederile

Convenției, a admis acțiunea reclamantului conform dispozitivului, pârâta A.N.R.P.

fiind obligată și la plata sumei de 412.649,59 RON.

Împotriva sentinței

nr. 167 din 19 aprilie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios

administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea

Proprietăților, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 și

art. 304

1

C. proc. civ.

În dezvoltarea motivelor

de recurs invocate recurenta-pârâtă a susținut, în esență că instanța de fond a

analizat cauza fără a ține cont de următoarele:

Emiterea titlului de plată

și plata efectivă a despăgubirilor se realizează în conformitate cu prevederile

legale în vigoare, respectiv Legea nr. 247/2005 - Titlu VII, modificată și completată

prin O.U.G. nr. 81/2007, H.G. nr. 128/2008, care se aplică cu prioritate față de

celelalte prevederi legale generale, invocate de către instanța de fond, respectiv

Protocolul adițional nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților

Fundamentale. De altfel, din rațiuni financiare, creanțele asupra statului nu se

pot plăti decât în condiții de solvabilitate, principiu care nu este înlăturat nici

de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În acest sens mai arată

recurenta-intimată că ținând cont de greutățile întâmpinate în finalizarea procedurii

administrative de acordare a despăgubirilor, inclusiv sub aspect financiar, având

în vedere și numărul mare al cererilor de restituire formulate de foștii proprietari,

prin măsurile luate pentru accelerarea acestei proceduri, legiuitorul a stabilit

un criteriu obiectiv pentru soluționarea acestor cereri, respectiv acela al ordinii

cronologice în care au fost înregistrate opțiunile, asigurându-se astfel egalitate

de tratament a persoanelor aflate în aceeași situație.

Până la acest moment,

plata despăgubirilor în numerar s-a realizat în limita disponibilităților financiare

corespunzătoare primei tranșe până la dosarul de opțiune înregistrat sub nr.

03816 din 14 aprilie 2008, reclamantul având dosarul de opțiune înregistrat sub

nr. 11557 din 25 iunie 2009.

Susține recurenta-intimată

că obligația judecătorului național de a aplica cu prioritate prevederile Curții

Europene a Drepturilor Omului, atunci când normele interne nu sunt în concordanță

cu acestea nu poate fi contestată, însă necesitatea asigurării unui just echilibru

între exigențele intereselor generale ale comunității și imperativele de apărare

a drepturilor fundamentale ale individului se concretizează în necesitatea existenței

unui raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.

De asemenea, trebuie invocat, în acest context și principiul egalității, ca unul

din principiile generale ale dreptului comunitar, care exclude ca situații comparabile

să fie tratate diferit și situațiile diferite să fie tratate similar, cu excepția

cazului în care tratamentul este justificat obiectiv.

În ceea ce privește obligația

de a vira în contul reclamantului suma de 412.649,59 RON, într-o singură tranșă,

susține recurenta că este lipsită de temei legal întrucât în dispozițiile legale

speciale în materie, este prevăzută în mod expres modalitatea de plată pentru sumele

ce depășesc 250.000 RON, respectiv prima tranșă a despăgubirilor nu poate fi mai

mare de 250.000 RON iar cea de-a doua tranșă va fi reprezentată de diferența între

cuantumul total al despăgubirilor în numerar și suma de 250.000 RON, art. 3 lit.

h) coroborat cu art. 14

1

din Legea nr. 247/2005 - Titlu VII, prevederi

legale speciale ce se aplică cu prioritate față de orice alte prevederi legale cu

caracter general.

Cu privire la obligația

de plată a cheltuielilor de judecată, susține recurenta-intimată că instanța de

fond în mod nelegal a stabilit cuantumul acestora la 1.000 RON, în absența unor

dovezi care să justifice acest cuantum.

Mai susține recurenta-intimată

că instanța de fond s-a aflat în eroare atunci când a reținut că s-a refuzat în

mod nejustificat emiterea titlului de plată precum și efectuarea plății efective

către intimatul-reclamant, în condițiile în care potrivit dispozițiilor legale în

materie, plata despăgubirilor în numerar se face în ordinea înregistrării cererilor

de opțiune, în termen de 15 zile de la data existenței disponibilităților financiare.

de recurs

Examinând hotărârea atacată

prin prisma criticilor recurenților ce pot fi circumscrise motivelor de nelegalitate

prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a apărărilor formulate și raportat la

prevederile legale incidente, dar și sub toate aspectele, potrivit art. 304

1

C. proc. civ., Înalta Curte constată că recursul formulat, în cauză, este fondat,

în considerarea celor în continuare arătate.

Înalta Curte constată,

în primul rând, că prin criticile de recurs formulate, recurenta-intimată se rezumă,

cu mici nuanțe, la reiterarea apărărilor formulate prin întâmpinarea depusă în fața

instanței de fond, cărora li s-a răspuns în mod corect în considerentele hotărârii

recurate, așa încât nu va relua argumentele expuse de judecătorul fondului în considerentele

respectivei hotărâri ci își va limita analiza doar la criticile care se circumscriu

unor reale motive de recurs, în condițiile art. 304 și art. 304

1

C.

proc. civ.

Astfel, printr-o primă

critică formulată recurenta-pârâtă susține că soluția pronunțată de către instanța

de fond, prin care a fost obligată la plata despăgubirilor, este dată cu încălcarea

dispozițiilor legale care impun respectarea ordinei de înregistrare a cererii de

opțiune și a prevederilor referitoare la emiterea titlurilor de plată în termen

de 15 zile de la data existenței disponibilităților bănești.

Aceste apărări ale autorității,

reiterate și sub forma motivelor de recurs nu pot fi primite pentru că prelungesc

excesiv procedura administrativă ce a debutat în anul 2002, prin formularea notificării

prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001. Faptul că dosarele se înregistrează

în ordinea înregistrării nu înseamnă că autoritățile nu trebuie să se asigure că

respectă un termen rezonabil.

Ori luând în considerare

intervalul de timp scurs de la inițierea procedurii, precum și faptul că în baza

legislației interne, intimatul-reclamant este ținut să mai aștepte încă 2 ani, fiind

condiționat și de existența disponibilităților bănești, se ajunge la o durată totală

a procedurii de aproximativ 9-10 ani, ceea ce în mod evident nu poate fi considerată

o procedură rezonabilă, cum în mod corect a apreciat instanța de fond.

Este adevărat că dispozițiile

speciale din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 reglementează o procedură administrativă

de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor naționalizate ce nu mai pot fi

restituite în natură.

Cum însă pentru emiterea

titlului de plată nu există stipulat un termen limită în care trebuie emis, recurenta-pârâtă

se limitează să invoce faptul că titlu de plată trebuie emis în termen de 15 zile

de la data existenței disponibilităților bănești.

Curtea de Apel a reținut,

însă, în mod just că dreptul de creanță pe care-l are intimatul-reclamant împotriva

statului reprezintă un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului iar limitările și condiționările impuse de reglementările

naționale nu sunt compatibile cu protecția proprietății asigurată de protocol.

În acest context invocarea

de către instanța de fond a hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor

Omului în cauzele B. împotriva României și Ramadhi și alții împotriva Albaniei este

pertinentă, în considerente explicându-se detaliat rațiunile pentru care această

jurisprudență a fost citată.

Soluția fondului sub aspectul

emiterii titlului de plată, se impune a fi păstrată și în virtutea principiului

subsidiarității în materia protecției universale a drepturilor omului, instanța

de judecată având prerogativa de a preveni încălcarea drepturilor de care se prevalează

intimatul-reclamant.

Astfel, Înalta Curte va

înlătura critica referitoare la pronunțarea hotărârii recurate cu ignorarea prevederilor

legale potrivit cărora emiterea titlurilor de plată se face în ordinea înregistrării

cererilor de opțiune, în termen de 15 zile de la data existenței disponibilităților

bănești în contul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietățiilor.

Va fi respinsă, de asemenea

și critica referitoare la lipsa de temei a hotărârii recurate sub aspectul obligației

de plată a cheltuielilor de judecată, în condițiile în care, recurenta-pârâtă a

căzut parțial în pretenții iar instanța de fond, în baza art. 274 alin. (2) C.

proc. civ., a procedat la reducerea cheltuielilor pe care intimatul-reclamant a

dovedit că le-a făcut, cu plata onorariului de avocat, de la 5.000 RON, cât era

înscris în chitanța aflată la dosarul cauzei, la 1.000 RON.

Înalta Curte va reține,

însă, critica referitoare la obligarea recurentei-pârâte la virarea sumei de 412.649,59

RON în contul reclamantului apreciind că, în mod greșit instanța de fond nu a făcut

distincție între emiterea titlului de plată, care încorporează dreptul de creanță

al reclamantului, de a primi în numerar suma respectivă și plata efectivă, care

nu poate fi făcută decât cu respectarea procedurii prevăzute de art. 18 alin.

(1) din Legea nr. 247/2005 – Titlul VII, care presupune remiterea titlului de plată

către Direcției pentru Acordarea Despăgubirilor în numerar, în măsură a efectua

operațiunile de plată, cu respectarea exigențelor art. 3 alin. (1) lit. h) din același

act normativ. Așadar, instituirea unei obligații de plată concomitent cu obligația

emiterii titlului de plată este prematură și urmează a fi respinsă ca atare.

Având în vedere considerentele

arătate, Înalta Curte constată întemeiat doar acest ultim motivul de recurs, prevăzut

de art. 304 pct. 9, astfel că va admite recursul și în temeiul art. 312 alin.

(1)-(3) C. proc. civ., va modifica sentința atacată în sensul respingerii cererii

reclamantului de obligare a pârâtei la virarea sumei de 412.649,59 RON, ca prematură,

urmând a menține restul dispozițiilor sentinței recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursul declarat

de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Direcția pentru Acordarea

Despăgubirilor în Numerar împotriva sentinței nr. 167 din 19 aprilie 2010 a Curții

de Apel Cluj, secția comercială de contencios administrativ și fiscal.

Modifică în parte sentința

atacată în sensul că respinge cererea reclamantului de obligare a pârâtei să vireze

în contul său suma de 412.649,59 RON, ca prematură.

Menține celelalte dispoziții

ale sentinței atacate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 3 noiembrie 2010.