ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 4728/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: 1. Hotărârea atacată cu recurs Prin sentința civilă nr. 167 din 19 aprilie 2010, Curtea de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a respins excepția prematurității acțiunii și a admis în parte acțiunea formulată de reclamantul A.E.

în contradictoriu cu pârâtele Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar și Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor și a dispus obligarea pârâtei Autoritatea Națională Pentru Restituirea Proprietăților să emită, în favoarea reclamantului, titlu de plată pentru suma de 412.649,59 RON, în baza cererii de opțiune înregistrată sub nr. 11.557 din 25 iunie 2009 și să vireze în contul reclamantului suma de 412.649,59 RON, urmare a emiterii titlului de plată; a respins restul pretențiilor formulate, privind obligarea celor două pârâte la actualizarea sumei stabilite cu titlu de despăgubiri, în baza prevederilor art. 117 și art. 124 din O.G.

nr. 92/2003. Pentru a pronunța această soluție, Curtea de Apel a reținut, în esență, următoarele: Analizând, cu prioritate, excepția prematurității, instanța de fond a reținut că aceasta este nefondată, în principal, pe caracterul vătămător asupra drepturilor patrimoniale ale reclamantului pe care o are această întârziere nejustificată a realizării efective a dreptului său. Astfel, s-a reținut că petentul s-a adresat instanței pentru a obține protecția judiciară în sensul constatării refuzului nejustificat al pârâtei de a proceda la soluționarea cererii sale și a amendării acestui refuz, prin soluția legală consacrată de conform. dispozițiilor Legii nr. 554/2004, iar verificarea legalității conduitei administrației în tratarea cererii particularului nu poate fi paralizată de prematuritate, de vreme ce legea nu prescrie nici un obstacol legal și procedural în acest sens.

A da preeminență legii speciale, care prevede un termen de plată ce curge de la un moment greu cuantificabil, în principal data disponibilităților financiare și în secundar, data depunerii cererii de opțiune, înseamnă a recunoaște autorității publice o marjă exorbitantă de apreciere, de vreme ce legea nu prevede elemente concrete, certe și verificabile, ale curgerii termenului de plată. Pe fondul cauzei, s-a reținut că în favoarea reclamantului a fost emisă decizia C.C.S.D. nr. 4542 din 23 aprilie 2009, prin care s-au stabilit măsuri reparatorii în sumă de 412.649,59 RON, în urma efectuării unui raport de evaluare și a deducerii despăgubirilor încasate în anul 1987, actualizate. Întrucât acest act nu a fost contestat, reclamantul a depus cerere de opțiune înregistrată sub nr. 11.557 din 25 iunie 2009, la care nu a primit nici un răspuns până în prezent.

În privința petitului având ca obiect obligarea Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietățiilor la emiterea titlului de plată pentru suma ce face obiectul litigiului, instanța de fond a considerat că reclamantul este pe deplin îndreptățit a solicita acest lucru, neputând fi reținute apărările conform cărora legea nu prevede un termen în acest sens, urmând a se ține seama atât de data depunerii cererii de opțiune, cât și de existența disponibilităților financiare. Interpretarea pârâtei dă naștere arbitrariului, în condițiile în care s-a reținut că dreptul de creanță născut în favoarea reclamantului prin emiterea deciziei C.C.S.D.

nr. 4542/2009, neatacate printr-o procedură judiciară, reprezintă o valoare patrimonială și are, deci, caracteristicile unui bun, în sensul primei fraze a art. 1 alin. (1) din Protocolul adițional nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului, care nu era revocabil și care dă dreptul acestuia de a se prevala de toate mijloacele legale prevăzute pentru exercițiul dreptului său de proprietate. În condițiile în care prin acest act s-au acordat reclamantului măsuri reparatorii în cuantum de 412.649,59 RON, iar acesta a optat pentru plata în numerar a despăgubirilor, refuzul emiterii titlului de plată constituie o încălcare a prevederilor mai sus arătate. Sub acest aspect pârâta este ținută a lua toate măsurile necesare pentru respectarea drepturilor reclamantului decurgând din decizia nr. 4542/2009, inclusiv emiterea titlului de plată, inexistența disponibilităților bănești nefiind un argument care să poată fi opus reclamantului.

O astfel de abordare este cu atât mai pertinentă cu cât legiuitorul a prevăzut că termenul pentru plata efectivă a despăgubirilor începe să curgă de la data emiterii titlului de plată, astfel încât Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietățiilor, prin refuzul de a da curs cererii reclamantului, prelungește în mod nejustificat și arbitrar acest termen, situație care este incompatibilă din perspectivele art. 6 parag. 1 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și a dreptului acestuia de a se bucura de atributele dreptului de proprietate rezultând din decizia mai sus arătată.

În privința petitului de obligare a aceleiași pârâte la virarea efectivă a sumei de 412.649,59 RON în contul reclamantului, instanța de fond a reținut că dispozițiile interne aplicabile sunt cele ale art. 3 lit. h) din Titlu VII al Legii nr. 247/2005, care, în opinia reclamantului, aduc atingere dreptului său de a fi soluționată cererea de acordare a măsurilor reparatorii într-un termen rezonabil, precum și dreptului său de proprietate asupra unui bun, respectiv cel recunoscut prin decizia C.C.S.D. nr. 4542/2009, fiind încălcate, astfel prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție.

În privința duratei procedurii, instanța de fond a reținut și principiul conform căruia acest concept cuprinde și fazele administrative ale soluționării unei pretenții legate de exercițiul unui drept civil, astfel încât procedura de acordare a măsurilor reparatorii trebuie considerată în cauză că a fost inițiată încă în cursul anului 2002, prin emiterea notificării în temeiul Legii nr. 10/2001. Luând în considerare intervalul de timp scurs de atunci, precum și faptul că, în baza legislației interne, reclamantul este ținut să mai aștepte încă 2 ani, fiind condiționat și de existența disponibilităților bănești, o durată totală a procedurii de 9-10 ani, a fost considerată de către judecătorul fondului ca fiind nerezonabilă.

S-a apreciat că acest termen de 2 ani, adăugat la durata procedurilor urmate în prezent de către reclamant, nu este compatibil cu existența unui remediu rapid și eficient, iar exigențele unei bune administrații la care are dreptul orice cetățean ar fi și ele încălcate. Totodată, judecătorul fondului a mai apreciat că nu este îndeplinită nici cerința existenței unui just echilibru, reclamantul fiind pus în situația de a mai aștepta încă 2 ani, suportând, astfel, o sarcină excesivă și exorbitantă, care nu poate fi justificată prin rațiunile invocate de către pârâtă. În consecință, în raport cu toate aceste considerente, instanța de fond, aplicând cu prioritate prevederile Convenției, a admis acțiunea reclamantului conform dispozitivului, pârâta A.N.R.P.

fiind obligată și la plata sumei de 412.649,59 RON. 2. Cererea de recurs Împotriva sentinței nr. 167 din 19 aprilie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, a declarat recurs pârâta Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților, invocând motivele de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 și art. 304 1 C. proc. civ. În dezvoltarea motivelor de recurs invocate recurenta-pârâtă a susținut, în esență că instanța de fond a analizat cauza fără a ține cont de următoarele: Emiterea titlului de plată și plata efectivă a despăgubirilor se realizează în conformitate cu prevederile legale în vigoare, respectiv Legea nr. 247/2005 - Titlu VII, modificată și completată prin O.U.G.

nr. 81/2007, H.G. nr. 128/2008, care se aplică cu prioritate față de celelalte prevederi legale generale, invocate de către instanța de fond, respectiv Protocolul adițional nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor Omului și Libertăților Fundamentale. De altfel, din rațiuni financiare, creanțele asupra statului nu se pot plăti decât în condiții de solvabilitate, principiu care nu este înlăturat nici de jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului.

În acest sens mai arată recurenta-intimată că ținând cont de greutățile întâmpinate în finalizarea procedurii administrative de acordare a despăgubirilor, inclusiv sub aspect financiar, având în vedere și numărul mare al cererilor de restituire formulate de foștii proprietari, prin măsurile luate pentru accelerarea acestei proceduri, legiuitorul a stabilit un criteriu obiectiv pentru soluționarea acestor cereri, respectiv acela al ordinii cronologice în care au fost înregistrate opțiunile, asigurându-se astfel egalitate de tratament a persoanelor aflate în aceeași situație.

Până la acest moment, plata despăgubirilor în numerar s-a realizat în limita disponibilităților financiare corespunzătoare primei tranșe până la dosarul de opțiune înregistrat sub nr. 03816 din 14 aprilie 2008, reclamantul având dosarul de opțiune înregistrat sub nr. 11557 din 25 iunie 2009. Susține recurenta-intimată că obligația judecătorului național de a aplica cu prioritate prevederile Curții Europene a Drepturilor Omului, atunci când normele interne nu sunt în concordanță cu acestea nu poate fi contestată, însă necesitatea asigurării unui just echilibru între exigențele intereselor generale ale comunității și imperativele de apărare a drepturilor fundamentale ale individului se concretizează în necesitatea existenței unui raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul urmărit.

De asemenea, trebuie invocat, în acest context și principiul egalității, ca unul din principiile generale ale dreptului comunitar, care exclude ca situații comparabile să fie tratate diferit și situațiile diferite să fie tratate similar, cu excepția cazului în care tratamentul este justificat obiectiv.

În ceea ce privește obligația de a vira în contul reclamantului suma de 412.649,59 RON, într-o singură tranșă, susține recurenta că este lipsită de temei legal întrucât în dispozițiile legale speciale în materie, este prevăzută în mod expres modalitatea de plată pentru sumele ce depășesc 250.000 RON, respectiv prima tranșă a despăgubirilor nu poate fi mai mare de 250.000 RON iar cea de-a doua tranșă va fi reprezentată de diferența între cuantumul total al despăgubirilor în numerar și suma de 250.000 RON, art. 3 lit. h) coroborat cu art. 14 1 din Legea nr. 247/2005 - Titlu VII, prevederi legale speciale ce se aplică cu prioritate față de orice alte prevederi legale cu caracter general. Cu privire la obligația de plată a cheltuielilor de judecată, susține recurenta-intimată că instanța de fond în mod nelegal a stabilit cuantumul acestora la 1.000 RON, în absența unor dovezi care să justifice acest cuantum.

Mai susține recurenta-intimată că instanța de fond s-a aflat în eroare atunci când a reținut că s-a refuzat în mod nejustificat emiterea titlului de plată precum și efectuarea plății efective către intimatul-reclamant, în condițiile în care potrivit dispozițiilor legale în materie, plata despăgubirilor în numerar se face în ordinea înregistrării cererilor de opțiune, în termen de 15 zile de la data existenței disponibilităților financiare. 3. Hotărârea instanței de recurs Examinând hotărârea atacată prin prisma criticilor recurenților ce pot fi circumscrise motivelor de nelegalitate prevăzute de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., a apărărilor formulate și raportat la prevederile legale incidente, dar și sub toate aspectele, potrivit art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul formulat, în cauză, este fondat, în considerarea celor în continuare arătate. Înalta Curte constată, în primul rând, că prin criticile de recurs formulate, recurenta-intimată se rezumă, cu mici nuanțe, la reiterarea apărărilor formulate prin întâmpinarea depusă în fața instanței de fond, cărora li s-a răspuns în mod corect în considerentele hotărârii recurate, așa încât nu va relua argumentele expuse de judecătorul fondului în considerentele respectivei hotărâri ci își va limita analiza doar la criticile care se circumscriu unor reale motive de recurs, în condițiile art. 304 și art. 304 1 C. proc. civ.

Astfel, printr-o primă critică formulată recurenta-pârâtă susține că soluția pronunțată de către instanța de fond, prin care a fost obligată la plata despăgubirilor, este dată cu încălcarea dispozițiilor legale care impun respectarea ordinei de înregistrare a cererii de opțiune și a prevederilor referitoare la emiterea titlurilor de plată în termen de 15 zile de la data existenței disponibilităților bănești. Aceste apărări ale autorității, reiterate și sub forma motivelor de recurs nu pot fi primite pentru că prelungesc excesiv procedura administrativă ce a debutat în anul 2002, prin formularea notificării prevăzute de art. 22 din Legea nr. 10/2001. Faptul că dosarele se înregistrează în ordinea înregistrării nu înseamnă că autoritățile nu trebuie să se asigure că respectă un termen rezonabil.

Ori luând în considerare intervalul de timp scurs de la inițierea procedurii, precum și faptul că în baza legislației interne, intimatul-reclamant este ținut să mai aștepte încă 2 ani, fiind condiționat și de existența disponibilităților bănești, se ajunge la o durată totală a procedurii de aproximativ 9-10 ani, ceea ce în mod evident nu poate fi considerată o procedură rezonabilă, cum în mod corect a apreciat instanța de fond. Este adevărat că dispozițiile speciale din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 reglementează o procedură administrativă de acordare a despăgubirilor aferente imobilelor naționalizate ce nu mai pot fi restituite în natură. Cum însă pentru emiterea titlului de plată nu există stipulat un termen limită în care trebuie emis, recurenta-pârâtă se limitează să invoce faptul că titlu de plată trebuie emis în termen de 15 zile de la data existenței disponibilităților bănești.

Curtea de Apel a reținut, însă, în mod just că dreptul de creanță pe care-l are intimatul-reclamant împotriva statului reprezintă un bun în sensul art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului iar limitările și condiționările impuse de reglementările naționale nu sunt compatibile cu protecția proprietății asigurată de protocol. În acest context invocarea de către instanța de fond a hotărârilor pronunțate de Curtea Europeană a Drepturilor Omului în cauzele B. împotriva României și Ramadhi și alții împotriva Albaniei este pertinentă, în considerente explicându-se detaliat rațiunile pentru care această jurisprudență a fost citată. Soluția fondului sub aspectul emiterii titlului de plată, se impune a fi păstrată și în virtutea principiului subsidiarității în materia protecției universale a drepturilor omului, instanța de judecată având prerogativa de a preveni încălcarea drepturilor de care se prevalează intimatul-reclamant.

Astfel, Înalta Curte va înlătura critica referitoare la pronunțarea hotărârii recurate cu ignorarea prevederilor legale potrivit cărora emiterea titlurilor de plată se face în ordinea înregistrării cererilor de opțiune, în termen de 15 zile de la data existenței disponibilităților bănești în contul Autorității Naționale pentru Restituirea Proprietățiilor. Va fi respinsă, de asemenea și critica referitoare la lipsa de temei a hotărârii recurate sub aspectul obligației de plată a cheltuielilor de judecată, în condițiile în care, recurenta-pârâtă a căzut parțial în pretenții iar instanța de fond, în baza art. 274 alin. (2) C. proc. civ., a procedat la reducerea cheltuielilor pe care intimatul-reclamant a dovedit că le-a făcut, cu plata onorariului de avocat, de la 5.000 RON, cât era înscris în chitanța aflată la dosarul cauzei, la 1.000 RON.

Înalta Curte va reține, însă, critica referitoare la obligarea recurentei-pârâte la virarea sumei de 412.649,59 RON în contul reclamantului apreciind că, în mod greșit instanța de fond nu a făcut distincție între emiterea titlului de plată, care încorporează dreptul de creanță al reclamantului, de a primi în numerar suma respectivă și plata efectivă, care nu poate fi făcută decât cu respectarea procedurii prevăzute de art. 18 alin. (1) din Legea nr. 247/2005 – Titlul VII, care presupune remiterea titlului de plată către Direcției pentru Acordarea Despăgubirilor în numerar, în măsură a efectua operațiunile de plată, cu respectarea exigențelor art. 3 alin. (1) lit. h) din același act normativ.

Așadar, instituirea unei obligații de plată concomitent cu obligația emiterii titlului de plată este prematură și urmează a fi respinsă ca atare. Având în vedere considerentele arătate, Înalta Curte constată întemeiat doar acest ultim motivul de recurs, prevăzut de art. 304 pct. 9, astfel că va admite recursul și în temeiul art. 312 alin. (1)-(3) C. proc. civ., va modifica sentința atacată în sensul respingerii cererii reclamantului de obligare a pârâtei la virarea sumei de 412.649,59 RON, ca prematură, urmând a menține restul dispozițiilor sentinței recurate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Admite recursul declarat de Autoritatea Națională pentru Restituirea Proprietăților - Direcția pentru Acordarea Despăgubirilor în Numerar împotriva sentinței nr. 167 din 19 aprilie 2010 a Curții de Apel Cluj, secția comercială de contencios administrativ și fiscal. Modifică în parte sentința atacată în sensul că respinge cererea reclamantului de obligare a pârâtei să vireze în contul său suma de 412.649,59 RON, ca prematură. Menține celelalte dispoziții ale sentinței atacate. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 3 noiembrie 2010.