ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 967/2010

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 967/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)

Asupra recursului de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin încheierea civilă din data de

13 decembrie 2007, Tribunalul București, secția comercială, în temeiul art. 4

din Legea nr. 554/2004, a sesizat Curtea de Apel București cu excepția de

nelegalitate a certificatului de atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr.

2873 din 10 aprilie 2003, emis de Ministerul Agriculturii, Alimentației și

Pădurilor în favoarea SC G. SA, excepție invocată de pârâtele SC P. SA și SC R.

SRL.

În fundamentarea acestei excepții,

pârâtele susmenționate au invocat emiterea certificatului cu nerespectarea

condițiilor legale aplicabile în vigoare la data emiterii sale, întrucât beneficiara

acestuia, SC G. SA nu avea calitatea de societate comercială în al cărei

patrimoniu era evidențiat terenul de 23 mp la data înființării sale, după cum

impun imperativ prevederile art. 1 din H.G. nr. 834/1991.

Actul invocat de reclamantă din

dosarul de fond, SC G.R.B.G. SRL, ca titlu de proprietate al autoarei sale, SC

G. SA, este un protocol încheiat între Ministerul Agriculturii și Alimentației

în calitate de primitor, prin întreprinderea A. București – M.C.G. București și

Ministerul Comerțului și Turismului – D.G.C. – I.C.L. Alimentara sector 6, în

calitate de predător, la data de 25 iulie 1990 în baza H.G. nr. 765/1990,

nepublicată în M. Of. al României.

Prin urmare, acesta nu a putut

produce efecte juridice translative de proprietate, și, deci, nu a putut opera

transferul dreptului de proprietate asupra

spațiului

revendicat incluzând și terenul pentru care s-a emis certificatul de atestare a

dreptului de proprietate.

Această concluzie este întărită și

de faptul că între I.C.L. A. sector 6 (devenită ulterior SC P. SRL) și A.G. (devenit

ulterior SC G. SA) s-a încheiat un contract de închiriere, în vigoare de la 1

august 1990 și până la 1 august 1995.

Prin întâmpinare, SC G.R.B.G. SRL,

reclamantă în dosarul de fond, a invocat în principal excepția inadmisibilității

cererii, motivată de nerespectarea procedurii prealabile prevăzută de Legea nr.

29/1990.

Referitor la fondul cauzei, intimata

a invocat netemeinicia excepției, arătând că certificatul de atestare a

dreptului de proprietate a fost emis în favoarea autoarei sale SC G. SA ca

urmare a documentației depusă de aceasta, cu respectarea H.G. nr. 834/1991 și a

Criteriilor comune nr. 2665/1C/311/1992 și Completările nr. 425316/N/1992

privind stabilirea și evaluarea terenurilor aflate în patrimoniul societăților

comerciale de stat, emise de Ministerul Finanțelor și Ministerul Lucrărilor

Publice și Amenajării Teritoriului.

La rândul său, și Ministerul

Agriculturii și Dezvoltării Rurale prin întâmpinarea formulată a solicitat

respingerea excepției, invocând respectarea art. 20 alin. (2) din Legea nr. 15/1990,

precum și documentația depusă de societate,

aprobată

și avizată de organele legal abilitate, conform prevederilor H.G. nr. 834/1991

și

a criteriilor date în aplicarea sa.

Curtea de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 1045 din 11 martie

2009, a respins excepția inadmisibilității acțiunii invocată de SC G.R.B.G. SRL

și a respins, ca nefondată, excepția de nelegalitate a certificatului de

atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr. 2873 din 10 aprilie 2003,

excepția invocată de petentele SC P. SA și SC R. SRL, în contradictoriu cu

intimații Ministerul Agriculturii și Dezvoltării Rurale SC G.R.B.G. SRL, SC N.M.S.

SRL, SC C.U. SA, prin administrator judiciar SC R.E.I.

Pentru a hotărî astfel, prima

instanță a reținut următoarele:

Cu privire la excepția

inadmisibilității excepției pentru neurmarea procedurii prealabile instituită

de art. 5 din Legea nr. 29/1990, invocată de SC G.R.B.G. SRL această excepție a

fost considerată neîntemeiată, întrucât recursul grațios vizează exclusiv

cererile de anulare pe cale principală a actelor administrative unilaterale cu

caracter individual, nefiind incident în privința excepției de nelegalitate.

Cu privire la

excepția de nelegalitate a considerat astfel:

Într-adevăr, potrivit dispozițiilor art.

4 alin. (1) teza a I-a din Legea nr. 554/2004 modificată și completată,

„Legalitatea unui act administrativ unilateral cu caracter

individual, indiferent de data emiterii acestuia,

poate fi cercetată oricând în cadrul unui

proces, pe cale de excepție,

din oficiu sau la cererea părții interesate”.

Cu toate acestea, instanța națională

este obligată să asigure respectarea principiului securității juridice, care nu

permite repunerea în discuție, nelimitat în timp,

a unor situații juridice consumate, definitive prin necontestarea

actelor administrative

individuale care le-au generat, cum este cazul în

speță.

Judecătorul național, ca prim

judecător al C.E.D.O., are obligația de a „asigura efectul deplin al normelor

acesteia, asigurându-le preeminența față de orice altă prevedere contrară din

legislația națională, fără să fie nevoie să aștepte abrogarea acesteia de către

legiuitor”.

Pe de altă parte, ca prim judecător

comunitar, judecătorul național este competent „să asigure pe deplin aplicarea

dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act

normativ național precum legea generală

privind

dreptul administrativ, care i s-ar putea opune. Instanța națională poate pune

în

aplicare principiile comunitare ale securității juridice și

protecției încrederii legitime în aprecierea comportamentului atât al

beneficiarilor fondurilor pierdute, cât și al autorităților administrative, cu

condiția ca interesul Comunității sa fie pe deplin luat în

considerare”

.

În cauza de față, dreptul de

proprietate al autoarei intimatei SC G.R.

B.G.

SRL, numita SC G. SA, a fost întabulat în cartea funciară, cu

efectul de

opozabilitate consacrat în art. 25 alin. (1) din Legea nr. 7/1996 a cadastrului

și publicității imobiliare, în data de 16 iulie 2003, conform încheierii nr. 10196

a judecătorului delegat la biroul de carte funciară al Judecătoriei sector 6

București.

Or, efectul de opozabilitate erga

omnes al întabulării în cartea funciară instituie o prezumție irefragabilă că

atât dreptul de proprietate, cât și titlul în baza căruia acesta s-a înscris în

cartea funciară, sunt cunoscute de terți.

În consecință, în raport de momentul

intabulării în cartea funciară a dreptului de proprietate al SC G. SA,

eventualele persoane vătămate prin emiterea certificatului de atestare a

dreptului de proprietate care nu au luat cunoștință

anterior, pe altă cale, de existența acestuia, aveau deschisă calea

contestării titlului

ce a stat la baza intabulării, potrivit procedurii

și termenelor instituite de legea contenciosului administrativ.

O interpretare contrară ar goli de

conținut și rațiune însăși instituirea unor termene de contestare a actelor

administrative individuale.

Împotriva acestei sentințe a

formulat recurs intimatele SC P. SA și SC R. SA București.

Recurenta SC P. SA București a

criticat sentința pentru nelegalitate și netemeinicie, în conformitate cu art. 304

pct. 8 și 9 C. proc. civ.

În ceea ce privește promovarea

oricând, fără limită de timp și indiferent de data emiterii actului

administrativ, a excepției de nelegalitate, consideră recurenta SC P. SA că

aceasta este singurul mijloc eficient de apărare justificat de exigențele unui

proces echitabil fără de care, partea vătămată nu poate obține examinarea

legalității actului administrativ emis anterior Legii nr. 554/2004, în funcție

de condițiile de validitate prevăzute în actele normative care erau în vigoare

la momentul emiterii actului contestat.

În opinia recurentei, invocarea

excepției de nelegalitate nu poate fi contrară exigențelor impuse de art. 6 din

C.E.D.O., privind dreptul la un proces echitabil, sub aspectul principiului

securității, raporturilor juridice și a dreptului la justiție. În acest sens s-a

pronunțat și Curtea Constituțională prin deciziile nr. 404/2008, 425/2008 și

426/2008.

Pe fondul excepției de nelegalitate,

se arată că la momentul emiterii certificatului de atestare a dreptului de

proprietate, SC G. SA neavând nici posesia, nici folosința spațiului comercial

revendicat, nu a putut face dovada unui drept de proprietate în condițiile

legii.

În recursul său, reclamanta SC R. SRL

a arătat că sentința recurată este netemeinică și nelegală pentru următoarele motive:

Obținerea sau apărarea unui drept

ori protejarea unui interes, chiar legitim, nu se poate fonda pe un act a cărui

legalitate este îndoielnică și care nu ar putea fi dovedită altfel decât prin

ridicarea și soluționarea excepției de nelegalitate.

Excepția de nelegalitate privește un

act administrativ unilateral cu caracter individual, emis cu încălcarea dispozițiilor

imperative și dispozitive ale legii și nu o hotărâre judecătorească definitivă

și irevocabilă, constitutivă de drepturi. Principiul securității este

periclitat în situația repunerii în discuție a unor raporturi juridice bazate

pe acte juridice legale sau pe hotărâri judecătorești emise în numele legii, și

nu atunci când este revizuit un act administrativ unilateral cu caracter individual

emis contra legii.

Prin urmare, procedura invocării

excepției de nelegalitate nu este contrară ci vine chiar în ideea restabilirii

echității justiției și legalității ce trebuie să stea la temelia raporturilor juridice

dintr-un stat de drept, neputând fi contrar exigențelor impuse de art. 6 din C.E.D.O.

Intimații-pârâți Ministerul

Agriculturii, Pădurilor și Dezvoltării Rurale și SC G.R.B.G. SRL, au formulat

întâmpinare la cele două cereri de recurs, solicitând respingerea recursurilor

ca nefondate.

Analizând cererile de recurs așa cum

au fost formulate precum și în conformitate cu art. 304

1

C. proc.

civ., Înalta Curte constată următoarele:

Invocarea excepției de nelegalitate

cu privire la certificatul de atestare a dreptului de proprietate seria M07 nr.

2873 din 10 aprilie 2003, act administrativ unilateral cu caracter individual,

la data de 13 decembrie 2007, indiferent de data emiterii acestuia, contravine

principiului neretroactivității legii civile consacrat de art. 15 alin. (2) din

Constituție și principiului priorității aplicării reglementărilor

internaționale prevăzut de art. 20 alin. (2) din Constituția României.

Această posibilitate presupune

aplicarea cu caracter retroactiv a prevederilor legii în cazul unui raport

juridic care s-a născut, și-a produs efectele și s-a consumat sub imperiul unei

reglementări anterioare, actul administrativ unilateral cu caracter individual

care l-a generat s-a definitivat prin neexercitare în timp a acțiunii în

anulare.

Deoarece prin excepția de

nelegalitate, ar fi înlăturate efectele juridice ale actului administrativ

unilateral cu caracter individual acest lucru echivalează cu repunerea pe rolul

instanțelor judecătorești, în mod repetativ, fără limită de timp a controlului

de legalitate a unui act unilateral cu caracter individual fie de către

subiectul de drept determinat căruia i se adresează, fie de către terțe

persoane care au manifestat o atitudine pasivă prin neexercitarea în termenul

legal sub imperiul legii aplicabile a acțiunii în anulare.

Este adevărat că instanța de

contencios constituțional a reținut că dispozițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr.

554/2004 sunt constituționale în raport cu art. 1 alin. (5), art. 15 alin. (2),

art. 16 alin. (1), art. 20 alin. (2), art. 21, art. 23 și 24 din Constituție,

însă judecătorul național îi revine totodată sarcina de a aprecia în sensul art.

20 alin. (2) cu privire la prioritatea tratatelor privitoare la drepturile

fundamentale ale omului la care România este parte și în același timp în sensul

art. 148 alin. (2), cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din

dreptul internațional cu reglementările și jurisprudența comunitară.

Dispozițiile art. 4 alin. (1) din

Legea nr. 554/2004, în măsura în care permit cenzurarea  legalității actelor

administrative cu caracter individual emise anterior intrării în vigoare a

legii, încalcă dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din C.E.D.O.

În cauza B. contra României, hotărârea

din 6 decembrie 2007, C.E.D.O. a reținut că posibilitatea de a anula fără limită

de timp o hotărâre judecătorească irevocabilă reprezintă o încălcare a

principiului securității juridice.

Înalta Curte constată că argumentele

prezentate mai sus sunt valabile prin similitudinea de efecte juridice între

hotărârea judecătorească definitivă și irevocabilă și actul administrativ

definitivat prin neutilizarea mijloacelor prevăzute de legile anterioare legii contenciosului

administrativ.

În consecința celor expuse mai sus,

atunci când partea îndreptățită să formuleze o acțiune în anulare împotriva

unui act administrativ unilateral cu caracter individual, a stat în pasivitate,

trebuie  să accepte faptul că i se opune caracterul definitiv al actului

respectiv.

Cum instanța de fond, prin

argumentele sale, a susținut același raționament, Înalta Curte constată că în

cauză s-a pronunțat o sentință legală și temeinică și va fi menținută ca atare.

Pentru argumentele arătate mai sus,

în conformitate cu art. 312 alin. (1) C. proc. civ., se vor respinge

recursurile ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursurile declarate de SC

R. SRL București și de SC P. SA București împotriva sentinței nr. 1045 din 11

martie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, ca nefondate.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 23 februarie 2010.