ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4210/2011

Asupra recursului, din examinarea

actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele:

Reclamanta SC A.I.B. SA, a chemat în

judecată pe pârâta SC H.T. SRL București și a solicitat obligarea pârâtei să-i

lase în proprietate imobilul situat în București, Calea Moșilor aflat în

patrimoniul său în baza H.G. nr. 391/1995 și înscris în CF sub nr. 15303 nr.

cadastral 982/0/3.

Judecătoria Sectorului 2 București,

prin sentința civilă 236 din 12 ianuarie 2007, a admis excepția necompetenței

materiale și a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului

București, secția comercială.

Această instanță, prin sentința

comercială 13002 din 27 septembrie 2007, a admis acțiunea, a obligat pe pârâtă

să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei, imobilul revendicat și

la plata cheltuielilor de judecată.

Instanța de fond

a reținut, în esență, că

din

ambele părți au

titlu

de

proprietate provenit de la un autor

comun, reclamantei i-a fost transmis dreptul de proprietate prin H.G. nr.

391/1995, iar protocolul de predare-primire s-a încheiat la 1 aprilie 1996.

În privința titlului pârâtei, instanța

a considerat că H.G. nr. 765/1990 nu cuprindea enumerarea spațiilor care au

trecut din subordinea Ministerului Comerțului în subordinea Ministerului

Agriculturii și Alimentației iar acțiunea în constatare pe care subdobânditorul

SC G. SA a intentat-o autoarei dreptului nu este opozabilă decât părților, iar

pe de altă parte, hotărârea prin care s-a constatat existența dreptului

(sentința civilă 8990 din 14 noiembrie 1995 pronunțată de Judecătoria Sector 2

București) este ulterioară H.G. nr. 391/1995. Curtea de Apel București,

învestită cu soluționarea apelului declarat de pârâtă, prin încheierea din 11

iunie 2008, a suspendat soluționarea apelului până la soluționarea excepției de

nelegalitate a H.G. nr. 391/1995.

Prin sentința civilă 733 din 24

februarie 2009, rămasă irevocabilă prin decizia 5121 din 17 noiembrie 2009 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, curtea de apel a respins excepția de

nelegalitate.

Reluând judecata apelului, prin

decizia comercială 295 din 12 mai 2010, instanța de apel a respins, ca

nefondată, calea de atac exercitată de pârâtă.

Curtea de apel a considerat că nu a

existat un protocol de predare-primire a imobilului aflat în litigiu, pentru a

fi incidență H.G. nr. 765/1990, această modalitate fiind singura stabilită de

actul normativ pentru transferul dreptului de proprietate, singurul act prin

care s-a stabilit dreptul de proprietate al reclamantei fiind protocolul

încheiat între SC D. SA și SC A. SA Bacău SA, societate care a fuzionat cu

reclamanta.

Prin decizia 4030 din 23 noiembrie

2010, Secția comercială a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a admis

recursul pârâtei SC W.T. SRL (succesoare în drepturi a SC H.T. SRL) a casat

decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare.

Instanța de recurs a considerat că nu

au fost analizate în apel, criticile relative la efectele hotărârii

judecătorești declarative de drepturi și transmiterea acesteia anterior

întabulării dreptului de proprietate al reclamantei precum și cele privind

înscrierea pârâtei cu plătitor de taxe și impozite și interpretarea H.G. nr.

765/1990.

În rejudecare, prin decizia 259 din 8

iunie 2011, Curtea de Apel București a respins, ca nefundat, apelul pârâtei.

Instanța a reținut că, în succesiunea

lor, H.G. nr. 740/1990 și 765/1999 au prevăzut, ca modalitate de transfer al

dreptului de administrare, protocoalele de predare-primire ale unităților

comerciale specializate de lapte, pâine, pește, carne și preparate din carne.

H.G. nr. 391/1995 a

prevăzut transmiterea

în proprietate a spațiilor comerciale, terenurilor și altor bunuri conform

anexelor 1-4, regăsindu-se între acestea și spațiul în

litigiu, transmis

de SC D. SA la SC A. SA Bacău SA.

A mai reținut instanța de apel, că

sentința civilă 8990 din 14 noiembrie 1995 s-a constatat dreptul de proprietate

al SC G. SA, care a vândut pârâtei spațiul în litigiu. Insă, apreciind că

titlurile ambelor părți provin de la același autor, instanța a dat eficiență

celui care a fost mai întâi transcris, respectiv reclamantei.

Împotriva deciziei astfel pronunțate,

pârâta a declarat recurs

întemeiat pe

dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

Recurenta susține că instanța de apel

a analizat numai aparent

H.G. nr. 765/1990

și hotărârea judecătorească declarativă, concluzionând printr-un raționament

greșit că preferabil este titlul reclamantei pentru că

a fost mai întâi

înscris.

Susține recurenta că aparent titlurile

părților provin de la același autor. În realitate, însă, SC D. SA nu mai putea

înstrăina un spațiu pe care deja îl transferase din anul 1990, iar SC G. SA a

devenit titulara dreptului de proprietate prin

sentința civilă 8990/1996 a

Judecătoriei Sectorului 2 soluție pronunțată

în contradictoriu cu SC

D. SA. Astfel, la

data de 1 aprilie 1996, SC D. SA nu mai

putea preda un bun care se

stabilise prin sentință irevocabilă și opozabilă erga omnes că este

proprietatea SC G. SA.

Critica de nelegalitate a deciziei

curții de apel, se referă atât la greșita constatare a autorului comun al părților,

cât și la prioritatea

acordată reclamantei,

tară a ține seama de posesie încă din anul 1990 a

bunului consolidată de

hotărârea judecătorească, de care instanța nu a ținut cont.

Recursul este nefondat și va fi

respins pentru considerentele ce se vor expune:

Analizând efectele H.G. nr. 765/1990,

instanțele de fond au constatat

că

transferul unităților comerciale specializate în produse alimentare s-a

realizat numai prin protocol de predare-primire, protocol care, în cazul

spațiului din Calea Moșilor nu există.

Cu toate acestea, analizând sentința

civilă 8990 din 14 noiembrie 1995 rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia

nr. 934/2006 a Tribunalului București, instanțele au considerat că, față de

data înscrierii în registrul de transcripțiuni, mai caracterizat este titlul

reclamantei.

Hotărârea judecătorească prin care

autoarea pârâtei și-a constituit dreptul nu poate avea opozabilitate erga

omnes. De aceea, instanța de apel, în mod judicios, fără a ignora dispozițiile

date prin decizia de casare, a statuat asupra priorității transcrierii

dreptului de proprietate. Numai transcrierea în registrul de transcripțiuni

conferă opozabilitatea față de terți, a dreptului, iar reclamanta și-a înscris

dreptul său la data de 11 iulie 1996, în timp ce pârâta, la 30 iunie 1998.

Totodată, întabularea titlului

reclamantei s-a realizat în 13

decembrie

2000 iar cea a pârâtei la data de 24 aprilie 2002.

Nefiind dovada transferului dreptului

de proprietate de la SC

D. SA la SC G. SA,

această din urmă societate comercială a

încercat să-și constituie titlul

printr-o acțiune în constatare.

H.G. nr. 765/1990

a realizat un transfer administrativ al unor unități

specializate, din subordinea

Ministerului Comerțului în subordinea

Ministerului

Agriculturii și Alimentației, însă H.G. nr. 391/1995 a transferat

active

din patrimoniul societăților comerciale cu capital majoritar de stat.

În această

măsură, instanța de apel a interpretat și aplicat judicios

actele normative menționate, momentul

transferului dreptului de

proprietate și

acela al opozabilității față de terți, concluzionând asupra

titlului mai

bine caracterizat al reclamantei.

Așa fiind, în temeiul dispozițiilor

art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca

nefundat, recursul declarat împotriva deciziei comerciale 259 din 8 iunie 2011

pronunțată de Curtea de Apel București.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge

recursul declarat de pârâta SC W.T. SRL

București

împotriva deciziei comerciale nr. 259 din 8 iunie 2011 a Curții de Apel

București, secția a V-a comercială, ca nefondat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi

16 decembrie 2011.