ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 4210/2011

Asupra recursului, din examinarea actelor și lucrărilor dosarului, constată următoarele: Reclamanta SC A.I.B. SA, a chemat în judecată pe pârâta SC H.T. SRL București și a solicitat obligarea pârâtei să-i lase în proprietate imobilul situat în București, Calea Moșilor aflat în patrimoniul său în baza H.G. nr. 391/1995 și înscris în CF sub nr. 15303 nr. cadastral 982/0/3. Judecătoria Sectorului 2 București, prin sentința civilă 236 din 12 ianuarie 2007, a admis excepția necompetenței materiale și a declinat competența de soluționare în favoarea Tribunalului București, secția comercială. Această instanță, prin sentința comercială 13002 din 27 septembrie 2007, a admis acțiunea, a obligat pe pârâtă să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei, imobilul revendicat și la plata cheltuielilor de judecată.

Instanța de fond a reținut, în esență, că din ambele părți au titlu de proprietate provenit de la un autor comun, reclamantei i-a fost transmis dreptul de proprietate prin H.G. nr. 391/1995, iar protocolul de predare-primire s-a încheiat la 1 aprilie 1996. În privința titlului pârâtei, instanța a considerat că H.G. nr. 765/1990 nu cuprindea enumerarea spațiilor care au trecut din subordinea Ministerului Comerțului în subordinea Ministerului Agriculturii și Alimentației iar acțiunea în constatare pe care subdobânditorul SC G. SA a intentat-o autoarei dreptului nu este opozabilă decât părților, iar pe de altă parte, hotărârea prin care s-a constatat existența dreptului (sentința civilă 8990 din 14 noiembrie 1995 pronunțată de Judecătoria Sector 2 București) este ulterioară H.G.

nr. 391/1995. Curtea de Apel București, învestită cu soluționarea apelului declarat de pârâtă, prin încheierea din 11 iunie 2008, a suspendat soluționarea apelului până la soluționarea excepției de nelegalitate a H.G. nr. 391/1995. Prin sentința civilă 733 din 24 februarie 2009, rămasă irevocabilă prin decizia 5121 din 17 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, curtea de apel a respins excepția de nelegalitate. Reluând judecata apelului, prin decizia comercială 295 din 12 mai 2010, instanța de apel a respins, ca nefondată, calea de atac exercitată de pârâtă. Curtea de apel a considerat că nu a existat un protocol de predare-primire a imobilului aflat în litigiu, pentru a fi incidență H.G.

nr. 765/1990, această modalitate fiind singura stabilită de actul normativ pentru transferul dreptului de proprietate, singurul act prin care s-a stabilit dreptul de proprietate al reclamantei fiind protocolul încheiat între SC D. SA și SC A. SA Bacău SA, societate care a fuzionat cu reclamanta. Prin decizia 4030 din 23 noiembrie 2010, Secția comercială a Înaltei Curți de Casație și Justiție, a admis recursul pârâtei SC W.T. SRL (succesoare în drepturi a SC H.T. SRL) a casat decizia recurată și a trimis cauza spre rejudecare. Instanța de recurs a considerat că nu au fost analizate în apel, criticile relative la efectele hotărârii judecătorești declarative de drepturi și transmiterea acesteia anterior întabulării dreptului de proprietate al reclamantei precum și cele privind înscrierea pârâtei cu plătitor de taxe și impozite și interpretarea H.G.

nr. 765/1990. În rejudecare, prin decizia 259 din 8 iunie 2011, Curtea de Apel București a respins, ca nefundat, apelul pârâtei. Instanța a reținut că, în succesiunea lor, H.G. nr. 740/1990 și 765/1999 au prevăzut, ca modalitate de transfer al dreptului de administrare, protocoalele de predare-primire ale unităților comerciale specializate de lapte, pâine, pește, carne și preparate din carne. H.G. nr. 391/1995 a prevăzut transmiterea în proprietate a spațiilor comerciale, terenurilor și altor bunuri conform anexelor 1-4, regăsindu-se între acestea și spațiul în litigiu, transmis de SC D. SA la SC A. SA Bacău SA. A mai reținut instanța de apel, că sentința civilă 8990 din 14 noiembrie 1995 s-a constatat dreptul de proprietate al SC G. SA, care a vândut pârâtei spațiul în litigiu.

Insă, apreciind că titlurile ambelor părți provin de la același autor, instanța a dat eficiență celui care a fost mai întâi transcris, respectiv reclamantei. Împotriva deciziei astfel pronunțate, pârâta a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. Recurenta susține că instanța de apel a analizat numai aparent H.G. nr. 765/1990 și hotărârea judecătorească declarativă, concluzionând printr-un raționament greșit că preferabil este titlul reclamantei pentru că a fost mai întâi înscris. Susține recurenta că aparent titlurile părților provin de la același autor. În realitate, însă, SC D. SA nu mai putea înstrăina un spațiu pe care deja îl transferase din anul 1990, iar SC G. SA a devenit titulara dreptului de proprietate prin sentința civilă 8990/1996 a Judecătoriei Sectorului 2 soluție pronunțată în contradictoriu cu SC D. SA.

Astfel, la data de 1 aprilie 1996, SC D. SA nu mai putea preda un bun care se stabilise prin sentință irevocabilă și opozabilă erga omnes că este proprietatea SC G. SA. Critica de nelegalitate a deciziei curții de apel, se referă atât la greșita constatare a autorului comun al părților, cât și la prioritatea acordată reclamantei, tară a ține seama de posesie încă din anul 1990 a bunului consolidată de hotărârea judecătorească, de care instanța nu a ținut cont. Recursul este nefondat și va fi respins pentru considerentele ce se vor expune: Analizând efectele H.G. nr. 765/1990, instanțele de fond au constatat că transferul unităților comerciale specializate în produse alimentare s-a realizat numai prin protocol de predare-primire, protocol care, în cazul spațiului din Calea Moșilor nu există.

Cu toate acestea, analizând sentința civilă 8990 din 14 noiembrie 1995 rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 934/2006 a Tribunalului București, instanțele au considerat că, față de data înscrierii în registrul de transcripțiuni, mai caracterizat este titlul reclamantei. Hotărârea judecătorească prin care autoarea pârâtei și-a constituit dreptul nu poate avea opozabilitate erga omnes. De aceea, instanța de apel, în mod judicios, fără a ignora dispozițiile date prin decizia de casare, a statuat asupra priorității transcrierii dreptului de proprietate.

Numai transcrierea în registrul de transcripțiuni conferă opozabilitatea față de terți, a dreptului, iar reclamanta și-a înscris dreptul său la data de 11 iulie 1996, în timp ce pârâta, la 30 iunie 1998. Totodată, întabularea titlului reclamantei s-a realizat în 13 decembrie 2000 iar cea a pârâtei la data de 24 aprilie 2002. Nefiind dovada transferului dreptului de proprietate de la SC D. SA la SC G. SA, această din urmă societate comercială a încercat să-și constituie titlul printr-o acțiune în constatare. H.G. nr. 765/1990 a realizat un transfer administrativ al unor unități specializate, din subordinea Ministerului Comerțului în subordinea Ministerului Agriculturii și Alimentației, însă H.G.

nr. 391/1995 a transferat active din patrimoniul societăților comerciale cu capital majoritar de stat. În această măsură, instanța de apel a interpretat și aplicat judicios actele normative menționate, momentul transferului dreptului de proprietate și acela al opozabilității față de terți, concluzionând asupra titlului mai bine caracterizat al reclamantei. Așa fiind, în temeiul dispozițiilor art. 312 C. proc. civ., Înalta Curte de Casație și Justiție va respinge, ca nefundat, recursul declarat împotriva deciziei comerciale 259 din 8 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București.

PENTRU ACESTE

MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de pârâta SC W.T. SRL București împotriva deciziei comerciale nr. 259 din 8 iunie 2011 a Curții de Apel București, secția a V-a comercială, ca nefondat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 16 decembrie 2011.