ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 893/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 893/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție)

Deliberând asupra

recursului cu care a fost învestită, a constatat următoarele:

1.1. Prin cererea înregistrată pe

rolul Tribunalului București, secția a Vl-a civilă, la data de 2 mai 2012 sub

nr. 15456/3/2012, reclamanta SC W.T. SRL a chemat în judecată pe pârâtele SC

A.I.B. SA și SC P. SA, solicitând instanței: să constate nulitatea absolută a protocolului

de predare-primire din 1 aprilie 1996, a Anexei nr. 1 (procesul-verbal de predare-primire

din aceeași dată) și a Anexei nr. 2 ale aceluiași protocol, încheiate între SC

D. SA și SC A. SA Bacău, ale căror succesoare în drepturi sunt pârâtele SC P.

SA și SC A.I.B. SA, cu privire la spațiul comercial situat în Calea M., sector 2,

București; - să dispună repunerea părților în situația anterioară încheierii actelor

mai-sus menționate, cu cheltuieli de judecată.

În motivarea cererii,

reclamanta a arătat că a devenit proprietar al imobilului-spațiu comercial situat

în Calea M., sector 2, București, în urma divizării societății comerciale SC

H.T. SRL, astfel cum rezultă din protocolul autentificat la data de 29

noiembrie 2007 de Biroul Notarial Public „I.M. și D.A.M.”. La rândul său, SC

H.T. SRL a dobândit proprietatea imobilului în baza contractului de vânzare-cumpărare

încheiat cu SC G. SA și autentificat în data de 8 aprilie 2002 de către Biroul Notarial

Public „M.M.”.

A arătat reclamanta

că în anul 1990 imobilul s-a aflat în patrimoniul fostei întreprinderi de stat I.C.L.

A., devenită ulterior SC D. SA (actualmente SC P. SA), fiind transmis în urma adoptării

H.G. nr. 765/1990 către M.A.I.A., I.P.C.C. București, Popești Leordeni, transformată

ulterior în societate comercială, în baza Legii nr. 15/1990 și devenită SC G.

SA. Fosta I.P.C.C. București, devenită ulterior SC G. SA a dobândit proprietatea

imobilului în cauză prin efectul art. 20 din Legea nr. 15/1990 privind reorganizarea

unităților economice de stat ca regii autonome și societăți comerciale.

În baza actelor

normative mai-sus menționate, spațiul comercial în litigiu a fost predat către I.P.C.C.

București prin protocolul de predare-primire din 12 noiembrie 1990, iar dreptul

de proprietate asupra spațiului a fost recunoscut în mod expres și pe cale judiciară,

respectiv, prin sentința civilă nr. 8990 din 14 noiembrie 1995 pronunțată de Judecătoria

sectorului 2 București în contradictoriu cu SC D. SA în Dosarul nr. 3531/1995. Prin

această hotărâre, rămasă definitivă și irevocabilă, s-a constatat că SC G. SA este

proprietara spațiului comercial aflat în litigiu. Cu toate acestea, ignorând efectele

unei hotărâri judecătorești ce îi era pe deplin opozabilă, fosta SC D. SA (actualmente

pârâta SC P. SA) a predat fictiv același spațiu către fosta SC A. SA Bacău (actuala

SC A.I.B. SA).

În acest sens,

a susținut reclamanta că au fost încheiate în mod fraudulos protocolul de predare-primire

din 1 aprilie 1996 cu Anexele nr. 1 și 2, prin care s-a consemnat, contrar realității

faptice și juridice, că „s-a predat de către SC D. SA către SC A. SA Bacău spațiul

comercial cu profil de comercializare produse carne situate în Calea M.”. În cuprinsul

protocolului și anexelor aferente s-a menționat ca temei juridic art. 1 alin. (1)

din H.G. nr. 391/1995, deși actul normativ menționat nu a produs prin simpla lui

adoptare efecte translative de proprietate, aspect ce rezultă în mod expres din

art. 4 alin. (2) din același act. În conformitate cu această dispoziție, „transferul

proprietății se va face în condițiile legii”, ceea ce însemna că transmiterea proprietății

unităților ce intrau sub incidența H.G. nr. 391/1995, inclusiv spațiul din Calea

M. specializat în comercializarea de produse din carne, putea opera doar dacă era

conformă legii.

În speță, o nouă

transmitere a dreptului de proprietate de la SC D. SA către alți subdobânditori

nu se putea efectua. Niciuna din instanțele sesizate cu acțiunea în revendicare

nu a putut cerceta însă validitatea titlului exhibat de revendicatoarea SC

A.I.B. SA, pentru că în caz contrar, ar fi însemnat să soluționeze cauza extra petita,

cu depășirea limitelor în care au fost învestite. Instanțele care au soluționat

cererea de revendicare au procedat doar la compararea celor două titluri opuse reciproc

de ambele părți litigante, pornind de la premisa aparenței lor validități.

În urma comparării,

instanțele sesizate au dat eficiență titlului invocat de SC A. SA Bacău, pentru

simplul considerent că acesta ar fi fost transcris la data de 11 iulie 1996, anterior

transcrierii titlului autorului subscrisei efectuată la data de 30 iunie 1998. Pe

aceeași linie de gândire, s-a conchis că titlul revendicatoarei SC A.I.B. SA este

preferabil, întrucât a fost întabulat la data de 13 decembrie 2000, prin comparație

cu titlul reclamantei, care s-a intabulat la data de 24 aprilie 2002.

Așadar, unicul

criteriu de preferabilitate avut în vedere de instanțele sesizate cu acțiunea în

revendicare a fost acela al anteriorității transcrierii și intabulării, fără ca

acestea să fi analizat validitatea sau nevaliditatea titlului de care s-a prevalat

SC A.I.B. SA, respectiv protocolul de predare-primire din 1 aprilie 1996, cu anexele

aferente.

S-a invocat de

către reclamantă faptul că actele în cauză au fost emise prin fraudarea legii, respectiv

cu încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adițional al Convenției Europene a Drepturilor

Omului, art. 41 din Constituția României din 1991 și art. 481 C. civ. în vigoare

la acea dată. Potrivit art. 11 alin. (2) din Constituția României din 1991, reluat

și în forma Constituției din 2003, tratatele internaționale ratificate de Parlament,

potrivit legii, fac parte din dreptul intern. La data de 1 aprilie 1996 Convenția

Europeană a Drepturilor Omului beneficia de aplicare prioritară, directă și imediată

în dreptul intern, consfințind alături de Constituție, drepturi fundamentale, cum

este și dreptul de proprietate, de care se bucură atât persoanele fizice, cât și

cele juridice.

SC G. SA dispunea

de un bun actual, în sensul art. 1 din Primul Protocol Adițional al Convenției Europene

a Drepturilor Omului, astfel cum această noțiune a fost explicitată în jurisprudența

C.E.D.O.

Actele contestate

sunt contrare ordinii de drept, fiind emise cu încălcarea art. 20 din Legea nr.

15/1990, a principiului securității raporturilor juridice și a puterii lucrului

judecat, decurgând din sentința civilă nr. 8990 din 14 noiembrie 1995 a Judecătoriei

sect. 2 București.

Sentința civilă

nr. 8990 din 14 noiembrie 1995 a Judecătoriei sectorului 2 București, rămasă definitivă

și irevocabilă, a stabilit cu putere de lege, confirmând de altfel, situația faptică

și juridică preexistentă, că dreptul de proprietate al SC G. SA s-a născut încă

din anul 1990.

În considerentele

aceleiași hotărâri, pronunțate în contradictoriu cu SC D. SA, considerente care

nu mai pot fi rediscutate, s-a reținut că reclamanta SC G. SA a devenit proprietara

spațiului comercial în litigiu, „prin efectul art. 20 din Legea nr. 15/1990, deoarece

la data promulgării legii acestea se aflau în patrimoniul reclamantei”.

Actele contestate

au fost emise cu încălcarea principiilor „nimeni nu poate transmite mai multe drepturi

decât are el însuși” și „nimeni nu poate da ceea ce nu are”.

Reclamanta a arătat

totodată că actele contestate s-au fondat pe o cauză ilicită. În speță, această

exigență a legalității cauzei nu a fost satisfăcută, în contextul în care semnatarii

Protocolului de predare-primire din 1 aprilie 1996 și anexelor din aceeași dată

au ignorat efectele H.G. nr. 765/1990, ale Legii nr. 15/1990 și ale unei hotărâri

judecătorești prin care cel care pretindea transmiterea spațiului, fostul SC D.

SA, fusese declarat în mod expres non-dominus.

În drept, cererea

a fost întemeiată pe prevederile art. 1 din Primul Protocol Adițional al Convenției

Europene a Drepturilor Omului, art. 41 din Constituția României din 1991 cu rap.

la art. 44 din actuala Constituție, art. 481 din vechiul C. civ. cu rap. la

art. 555 din noul C. civ., art. 20 din Legea nr. 15/1990, art. 966-art. 968 din

vechiul C. civ. cu rap. la art. 1235-art. 1238 din noul C. civ., H.G. nr. 765/1990,

precum și toate celelalte norme juridice și principii mai-sus invocate.

1.2. Prin sentința

civilă nr. 4778 din 11 iunie 2013 pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a

civilă, instanța a respins ca neîntemeiată cererea de chemare în judecată astfel

cum a fost formulată și precizată de reclamanta SC W.T. SRL, în contradictoriu cu

pârâții SC A.I.B. SA și SC P. SA, având drept obiect, constatarea nulității absolute

a Protocolului de predare-primire din 1 aprilie 1996 și a Anexelor nr. 1 și nr.

2, încheiate între SC D. SA și SC A. SA Bacău, ale căror succesoare în drepturi

sunt pârâtele SC P. SA și SC A.I.B. SA, cu privire la spațiul comercial situat în

Calea M., sector 2 București și repunerea părților în situația anterioară.

Instanța de fond

a reținut că prin art. 1 din H.G. nr. 391/1995 s-a prevăzut transmiterea, fără plată,

din patrimoniul unor societăți comerciale cu capital majoritar de stat, cu activitate

comercială, în patrimoniul societăților comerciale cu capital majoritar de stat

cu activitate de producție din domeniile morărit și panificație, carne și produse

din carne, a spațiilor comerciale, precum și a terenurilor, dotărilor, utilajelor

și a altor bunuri aferente acestora, prevăzute în anexele 1-4 la acest act normativ.

În anexa nr. 3 se menționează trecerea spațiului comercial din București, Calea

M., sector 2 de la SC D. SA la SC A. SA Bacău.

Societățile nominalizate

au încheiat la 1 aprilie 1996 protocolul de predare-primire cu anexele acestuia,

act trecut în registrul de transcripțiuni la data de 11 iulie 1996 și întabulat

în cartea funciară la data de 15 noiembrie 2000, astfel cum a reținut și Curtea

de Apel București în Dosarul nr. 12828/2/2010 prin decizia civilă nr. 259 din 8

iunie 2011.

Din punctul de

vedere al identității imobilului, tribunalul a reținut că și acest aspect a fost

considerat ca fiind tranșat prin decizia menționată anterior, în sensul că deși

se contestase inițial, susținerea nu a fost considerată întemeiată față de concluziile

raportului de expertiză întocmit în acea cauză.

De asemenea, prin

protocolul de predare-primire din 1 aprilie 1996, SC D. SA, în calitate de predator,

și SC A. SA Bacău, în calitate de primitor, în conformitate cu prevederile art.

1 alin. (1) din H.G. nr. 391/1995 privind transmiterea unor spații comerciale în

patrimoniul societăților comerciale cu activități de producție, s-a transmis fără

plată din patrimoniul primei societăți în patrimoniul celei de-a doua spațiul comercial

cu profil de comercializare preparate din carne situat în București, Calea M., sector

efectivă a spațiului cu întregul inventar.

Potrivit susținerilor

părților, actelor de la dosar, dar și a considerentelor hotărârilor pronunțate anterior

între părți, s-a reținut că, în ceea ce privește succesiunea societăților implicate,

SC A. SA Bacău a fost supusă unei fuziuni prin absorbție, fiind absorbită de SC

A.I. SA, așa cum rezultă din hotărârea adunării generale a acționarilor SC A.

SA din 24 noiembrie 2005 și din actul adițional la contractul de societate și statutul

SC A.I. SA autentificat în data de 5 decembrie 2005 de Biroul Notarial Public I.S.

Pe de altă parte,

s-a mai reținut și că I.P.C.C. București, Popești-Leordeni, a devenit SC G. SA care,

prin contractul de vânzare-cumpărare autentificat în data de 8 aprilie 2002 de Biroul

Notarial Public M.M. și înscris în carte funciară la 8 mai 2002, a înstrăinat imobilul

revendicat pârâtei SC H.T. SRL. Ulterior, SC H.T. SRL s-a divizat, imobilul revenind

SC W.T. SRL conform proiectului de divizare din 13 august 2007 și protocolului de

predare-primire subsecvent, precum și protocolului autentificat în data de 29

noiembrie 2007 de Biroul Notarial Public I.M. și D.A.M.

Referitor la spațiul

comercial în litigiu, prin H.G. nr. 765/1990, act normativ ce a fost publicat în

Monitorul Oficial nr. 280/09 noiembrie 1992, s-a prevăzut la art. 1 că „pe data

prezentei hotărâri unitățile comerciale specializate de lapte, pâine, pește, carne

și preparate din carne trec din subordinea comerțului în subordinea Ministerului

Agriculturii și Alimentației”, iar conform art. 2 alin. (1): „Unitățile specializate

de lapte, pâine, pește, carne și preparate din carne se predau-preiau pe bază de

protocol încheiat între părți”. Potrivit art. 7, predarea și preluarea magazinelor

specializate se va face prin transfer cu derogare de la art. 14 din H.G. nr.

740/1990.

În considerentele

sentinței civile nr. 13002 din 27 septembrie 2007 pronunțate de Tribunalul București,

secția a Vl-a comercială, în Dosarul nr. 7418/3/2007 în litigiul dintre reclamanta

SC A.I.B. SA și pârâta SC H.T. SRL, având ca obiect „revendicare”, instanța a reținut

și că o altă dovadă care atestă faptul că prin H.G. nr. 765/1990 nu s-a transmis

dreptul de proprietate asupra spațiului de la SC D. SA către SC G. SA o reprezintă

și împrejurarea că ulterior, prin H.G. nr. 391/1995, în mod expres se transfera

dreptul de proprietate de la SC D. SA către SC A. SA Bacău.

Apărarea pârâtei

sub aspectul efectului pozitiv al lucrului judecat a fost considerată întemeiată,

cu atât mai mult cu cât s-a statuat că în ceea ce privește sentința civilă nr.

8990 din 14 noiembrie 1995, prin care s-a admis cererea formulată de SC G. SA și

s-a constatat că aceasta este proprietara spațiului comercial situat în Calea M.,

sector 2, aceasta a fost obținută în contradictoriu cu SC D. SA care la acel moment

nu mai avea proprietate asupra spațiului, dreptul de proprietate fiind transferat

prin H.G. nr. 391/1995, anterior protocolului propriu-zis.

S-a mai reținut

și că titlul autorului reclamantei, SC A. SA Bacău este anterior titlului autorului

pârâtei, SC G. SA, este mai bine caracterizat și a fost înscris în cartea funciară

și făcut opozabil terților anterior efectuării publicității titlului autorului pârâtei.

De asemenea, s-a constatat că pentru imobilul din Calea M. cu destinație de spațiu

comercial figurează înregistrat la Direcția Venituri Buget Local sector 2 reclamanta

SC A.I.B. SA.

Astfel, instanța

de fond a obligat pârâta să lase în deplină proprietate și posesie reclamantei imobilul

în litigiu. Apelul declarat împotriva sentinței nr. 13002 din 27 septembrie 2007

pronunțată de Tribunalul București, secția a Vl-a comercială, a fost respins ca

neîntemeiat. În considerentele deciziei nr. 4210 din 16 decembrie 2011 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a ll-a civilă, dată în soluționarea

recursului declarat împotriva acestei decizii, s-a reținut că hotărârea judecătorească

prin care autoarea pârâtei și-a constituit dreptul nu poate avea opozabilitate erga

omnes și că numai transcrierea în registrul de transcripțiuni conferă opozabilitatea

față de terți a dreptului, iar reclamanta și-a înscris dreptul său la data de 11

iulie 1996, în timp ce pârâta din acea cauză, autoarea pârâtei din cauza de față,

la 30 iunie 1998. Totodată intabularea titlului reclamantei s-a realizat în 13

decembrie 2000, iar cea a pârâtei la data 24 aprilie 2002.

Înalta Curte de

Casație și Justiție a concluzionat că H.G. nr. 765/1990 a realizat un transfer administrativ

al unor unități specializate, din subordinea Ministerului Comerțului în subordinea

Ministerului Agriculturii și Alimentației, însă H.G. nr. 391/1995 a transferat active

din patrimoniul societăților comerciale cu capital majoritar de stat și pe cale

de consecință instanța de apel a interpretat și aplicat judicios actele normative

menționate, momentul transferului dreptului de proprietate și acela al opozabilității

față de terți, concluzionând asupra titlului mai bine caracterizat al reclamantei.

Prin urmare, dată

fiind analiza titlurilor părților prin hotărârile pronunțate în litigiile anterioare

dintre părți, nu se poate spune că actele în cauză au fost emise prin fraudarea

legii, respectiv cu încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adițional al Convenției

Europene a Drepturilor Omului, art. 41 din Constituția României din 1991 și

art. 481 C. civ. în vigoare la acea dată, în soluționarea acțiunii în revendicare

dându-se eficiență criteriilor de comparație a titlurilor.

În plus, deși

reclamanta a înțeles să invoce nulitatea protocolului de predare-primire din 1

aprilie 1996 și a anexelor acestuia, s-a reținut că prin hotărârile menționate s-a

oferit răspuns și cu privire la susținerile reclamantei conform cărora nu ar fi

fost posibilă predarea spațiului către fosta SC A. SA Bacău, întrucât la data perfectării

documentelor contestate, 1 aprilie 1996, SC D. SA, nu mai avea calitatea de proprietar.

Nu s-a putut astfel susține că anterior nu s-a dat relevanța juridică titlului invocat

de reclamantă, sentința din 14 noiembrie 1995, în condițiile în care în analiza

lor, instanțele s-au aplecat asupra efectelor juridice ale acestei sentințe.

Este de principiu,

potrivit doctrinei și practicii constante, că actul săvârșit în vederea unei fraude

nu poate produce efectul urmărit fiind sancționat cu nulitatea absolută. Însă, așa

cum s-a arătat și în jurisprudența instanței supreme se socotește „fraudă la lege”,

atunci când anumite norme legale sunt folosite nu în scopul în care au fost edictate,

ci pentru eludarea altor norme legale imperative, cu alte cuvinte aceasta reprezintă

o nesocotire ocultă a legii, prin abaterea unor dispoziții legale de la sensul și

spiritul lor (Înalta Curte de Casație și Justiție, secția comercială, decizia

nr. 3577 din 28 noiembrie 2008).

Or, cele arătate

mai sus, inclusiv în hotărârile judecătorești anterioare, descriu situația juridică

a imobilului în litigiu, dar statuează și din punct de vedere al titlurilor părților,

și reținând că nu s-au probat alte împrejurări de fapt, tribunalul a apreciat că

toate aceste elemente nu sunt de natură a concluziona asupra incidenței „fraudei

la lege”, astfel cum susține reclamanta.

În plus, a mai

reținut tribunalul că nu s-a făcut dovada nici a intentării vreunei acțiuni în condițiile

art. 4 din Legea nr. 554/2004, care reglementează o tehnică juridică prin care o

parte într-un proces, căreia i se opune un act administrativ pe care îl consideră

nelegal, poate cere ca instanța de contencios să verifice legalitatea actului, în

situația în care actul este declarat nelegal, acesta devenind inopozabil părții

împotriva căreia a fost invocat. Admiterea excepției de nelegalitate are drept consecință

blocarea efectelor actului administrativ contestat, fără însă a-i afecta validitatea,

astfel încât actul în discuție deși valid, odată ce a fost declarat nelegal rămâne

inoperant în cadrul litigiului respectiv. Nu s-a probat nici dovada intentării vreunei

acțiuni în condițiile art. 8 din aceeași lege.

Mai mult decât

atât, față de celelalte argumente invocate de reclamanta în cauza de față, tribunalul

a reținut că în ceea ce privește cauza reprezintă obiectivul urmărit la încheierea

unui astfel de act, în structura acesteia intervenind două elemente: causa proxima

sau scopul imediat - scopul obligației - și causa remota, adică scopul actului juridic,

motivul determinant pentru care acesta a fost încheiat. Art. 966 C. civ. stabilește

că „obligarea fără cauză sau fondată pe o cauză falsă sau nelicită nu poate avea

nici un efect”. Așadar, pentru a fi valabilă cauza unui act juridic civil, deci

și a unei convenții trebuie să îndeplinească în mod cumulativ, următoarele condiții:

să existe, să fie reală, să fie licită și morală.

Referitor la condiția

cauzei de a fi licită, cerința cu privire la care reclamanta a arătat că nu este

îndeplinită în privința protocolului și a anexelor contestate în cauza de față,

aceasta este consacrată de dispozițiile art. 968 C. civ., potrivit cu care „cauza

este nelicită când este prohibită de legi, când este contrarie bunelor moravuri

și ordinii publice”.

În același sens,

fraudarea intereselor reclamantei presupune existența unei înțelegeri în acest scop

între semnatarii protocolului, or acest lucru nu poate fi constatat în cauza de

față, în contextul existenței H.G. nr. 391/1995, necontestată de altfel de către

reclamantă.

Împotriva acestei

sentințe civile, reclamanta, în termenul legal prevăzut de dispozițiile art. 284

alin. (1) C. proc. civ. a declarat apel, pentru soluționarea căruia la Curtea de

Apel București, secția a V-a civilă, la data de 23 septembrie 2013 a fost înregistrat

Dosarul nr. 3023/2013 (nr. unic 15456/3/2012).

Apelanta-reclamantă

a considerat că sentința atacată este nelegală și netemeinică deoarece prima instanță

de fond a aplicat în mod greșit efectul pozitiv al lucrului judecat. S-a reținut

astfel că, aspectul validității Protocolului din 1 aprilie 1996 ar fi fost tranșat

prin hotărârile judecătorești pronunțate în litigiul de revendicare (Dosar nr. 7418/3/2007),

ignorându-se cu desăvârșire efectele sentinței civile nr. 8990 din 14 noiembrie

1995 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București prin care s-a constatat că

SC G. SA, autoarea reclamantei, dobândise dreptul de proprietate asupra spațiului

în litigiu, în temeiul art. 20 din Legea nr. 15/1990. Prin urmare dreptul de proprietate

asupra spațiului comercial din Calea M., sector 2, nu mai putea fi transmis de autoarea

intimatei SC P. SA prin Protocolul din 1 aprilie 1996 a cărui nulitate absolută

a fost invocată în prezenta cauză. Puterea lucrului judecat a sentinței civile

nr. 8990 din 14 noiembrie 1995 era deci anterioară hotărârilor judecătorești pronunțate

în litigiul de revendicare și nicio altă instanță nu s-a pronunțat cu privire la

valabilitatea Protocolului de predare-primire din 1 aprilie 1996 și nici nu a analizat

cauzele de nulitate absolută invocate în prezentul litigiu. Astfel, instanțele investite

cu revendicarea au procedat doar la compararea titlurilor părților.

Protocolul din

1 aprilie 1996 trebuia considerat nul absolut deoarece au fost încălcate următoarele

norme imperative: a) art. 1 Protocolul nr. 1 al Convenției Europene a Drepturilor

Omului, art. 41 Constituția României din 1991 și art. 481 C. civ.; b) art. 20 din

Legea nr. 15/1990, principiul securității raporturilor juridice și principiul puterii

lucrului judecat în raport de sentința civilă nr. 8990 din 14 noiembrie 1995 pronunțată

de Judecătoria sectorului 2 București; c) principiul potrivit căruia nimeni nu poate

transmite mai multe drepturi decât are; d) art. 966 și art. 968 C. civ.; e)

art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 391/1995;

Anterioritatea

datei înscrierii Protocolului din 1 aprilie 1996 în cartea funciară, nu înlătură

și nu produce nici un efect asupra cauzelor de nulitate absolută.

Apelanta a susținut

că sentința atacată este dată cu aplicarea greșită a art. 1. Protocolul nr. 1 la

Convenția Europeană a Drepturilor Omului. SC G. SA era proprietara spațiului din

Calea M., la data la care autoarele intimatelor au încheiat Protocolul de predare-primire

din 1 aprilie 1996 cu anexele aferente. De vreme ce SC G. SA era proprietarul spațiului

comercial transmis de SC D. SA încă din anul 1990, conform sentinței civile nr.

8990/1995, este evident că SC D. SA, autoarea intimatei SC P. SA nu mai putea transmite

același imobil în anul 1996 către SC A. SA Bacău prin Protocolul de predare-primire

din 1 aprilie 1996 și anexele aferente.

Sentința atacată

a fost dată cu aplicarea greșită a dispozițiilor art. 20 din Legea nr. 15/1990 și

a principiilor securității raporturilor juridice și a autorității de lucru judecat

în raport de sentința civilă nr. 8990 din 14 noiembrie 1995.

Astfel, instanța

de fond nu a examinat efectele sentinței civile nr. 8990 din 14 noiembrie 1995 asupra

valabilității actului contestat deși a fost sesizată în acest sens, limitându-se

în a reține că „relevanța juridică a acestui titlu ar fi fost analizată de instanțele

sesizate anterior cu litigiul în revendicare”. Instanța de fond nu a analizat cauzele

de nulitate absolută invocate. Instanțele sesizate cu soluționarea litigiului în

revendicare s-au raportat doar la dispozițiile H.G. nr. 765/1990 nu și cu privire

la efectele art. 20 din Legea nr. 15/1990 în temeiul cărora spațiul comercial din

Calea M. a intrat în proprietatea autoarei apelantei.

Sentința a mai

fost criticată și susținându-se că s-a încălcat dreptul reclamantei la examinarea

cauzei și la motivarea hotărârii judecătorești garantat de art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului și art. 261 C. proc. civ., întrucât tribunalul nu

a analizat și nu s-a pronunțat asupra unor cauze de nulitate absolută, invocate

prin cererea de chemare în judecată, respectiv cu privire la încălcarea principiilor

„nimeni nu poate transmite mai multe drepturi decât are el însuși” și „nimeni nu

poate da ceea ce nu are” și a dispozițiilor art. 4 alin. (1) din H.G. nr. 391/1995

care prevedeau în mod expres încheierea protocolului și a anexelor la peste 7 luni

de la data intrării în vigoare a actului normativ și nu în termen de 30 de zile

astfel cum era stipulat. Instanța de fond nu a motivat respingerea acțiunii. În

raport de cele două motive de nulitate menționate cu privire la acest motiv de apel,

apelanta-reclamantă solicită admiterea apelului și desființarea sentinței civile

atacate cu trimiterea cauzei spre rejudecarea aceleiași instanțe.

Din punctul de

vedere al apelantei sentința apelată a fost dată cu aplicarea greșită a art. 966

și art. 968 C. civ. și încălcarea deciziei nr. XV/2005 a Înaltei Curți de Casație

și Justiție Protocolul de predare-primire din 1 aprilie 1994 s-a încheiat prin fraudarea

dreptului de proprietate al SC G. SA autoarea apelantei, iar situația juridică a

fost cunoscută de SC D. SA care a fost parte în Dosarul nr. 3531/1995 în care s-a

pronunțat sentința civilă nr. 8990 din 14 noiembrie 1995;

Deși autoarele

intimatelor cunoșteau la data de 1 aprilie 1996 că dreptul de proprietate asupra

spațiului comercial din Calea M. nu putea fi transmis de SC D. SA către SC A.

SA Bacău, acestea au încheiat totuși protocolul, prin fraudarea dreptului de proprietate

al autoarei apelantei.

Aspectul predării

fictive a imobilului nu a fost analizat de prima instanță, care a ignorat faptul

că Protocolul din 1 aprilie 1996 s-a fondat pe atestarea unei împrejurări necorespunzătoare,

având la bază o cauză falsă și ilicită.

S-a mai referit

apelanta la împrejurarea că instanța de fond nu a acordat relevanță probatorie interogatoriilor

administrate în cauză în sensul că nu s-a făcut aplicarea dispozițiilor art. 225

C. proc. civ., cu privire la refuzul SC P. SA de a răspunde la întrebările nr. 1,

6, 7 și 8, că s-a respins în mod greșit cererea reclamantei de administrare a probei

testimoniale pentru dovedirea fictivității predării-primirii și că tribunalul nu

s-a pronunțat asupra unor înscrisuri depuse de reclamantă, respectiv, decizia civilă

nr. 414 din 26 februarie 1999 pronunțată de Curtea de Apel București, secția civilă,

în Dosarul nr. 1211/1998; sentința comercială nr. 1073 din 7 martie 2005 pronunțată

de Tribunalul București, secția a VI-a civilă, în Dosarul nr. 9433/2004, certificat

fiscal, procesul-verbal de predare-primire a imobilului din 16 ianuarie 2010 încheiat

între SC W.T. SRL și SC A. SA Bacău.

În fine, s-a mai

arătat că instanța de fond a interpretat greșit actul juridic dedus judecății în

sensul că din considerentele sentinței apelate rezultă că instanța a pornit de la

premisa eronată că apelanta ar fi contestat valabilitatea H.G. nr. 391/1995, iar

nu a protocolului din 1 aprilie 1996 cu cele 2 anexe aferente.

Intimatele-pârâte

legal citate au formulat întâmpinare prin care au solicitat respingerea apelului

ca nefondat.

Prin decizia civilă

nr. 334 din 5 mai 2014 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă,

a fosr respins ca nefondat apelul reclamantei SC W.T. SRL și obligată această parte

la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de apel a reținut că prin cererea de chemare în judecată

apelanta-reclamantă a solicitat să se constate nulitatea absolută a Protocolului

de predare-primire din 1 aprilie 1996 și a Anexelor nr. 1 și 2, încheiat între SC

D. SA și SC A. SA Bacău, având drept obiect transmiterea proprietății, în baza H.G.

nr. 391/1995 Anexa nr. 3, asupra spațiului comercial situat în Calea M., sector

2 București.

Prin sentința

civilă nr. 8990 din 14 noiembrie 995 pronunțată de Judecătoria sectorului 2 București,

rămasă definitivă prin decizia civilă nr. 937 din 12 noiembrie 1996 pronunțată de

Tribunalul București, secția comercială, s-a constatat că reclamanta SC G. SA, autoarea

apelantei, este proprietara spațiilor comerciale situate în Calea M., sector 2 în

temeiul H.G. nr. 765/1990 și art. 20 din Legea nr. 15/1990 (Dosar nr. 3531/1995).

Prin sentința

comercială nr. 13002 din 27 septembrie 2007 pronunțată de Tribunalul București,

secția a VI-a comercială, având drept obiect acțiunea în revendicare formulată de

SC A.I.B. SA, instanța, comparând titlurile reclamantei și ale pârâtei, a admis

acțiunea formulată de reclamantă și a obligat pârâta SC H.T. SRL să lase în deplină

proprietate și posesie reclamantei imobilul situat în București, Calea M., sector

2, intabulat în cartea funciară. Această sentință a rămas definitivă prin decizia

comercială nr. 295 din 12 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția

a V-a civilă. Prin decizia nr. 4030 din 23 noiembrie 2010 pronunțată de Înalta Curte

de Casație și Justiție, a fost admis recursul declarat de SC W.T. SRL, decizia civilă

nr. 295 din 12 mai 2010 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă,

a fost casată, iar cauza a fost trimisă spre rejudecare aceleiași instanțe de apel.

În apel după casare, Curtea de Apel București, secția a V-a civilă, prin decizia

comercială nr. 259 din 8 iunie 2011, a respins din nou ca nefondat apelul formulat

de apelanta-pârâtă SC W.T. SRL, împotriva sentinței comerciale nr. 13002 din 8

noiembrie 2007. Prin decizia civilă nr. 4210 din 16 decembrie 2011 pronunțată de

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă, Înalta Curte a respins

ca nefondat recursul declarat de pârâta SC W.T. SRL, împotriva deciziei comerciale

nr. 259 din 8 iunie 2011 pronunțată de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă.

Din succesiunea

hotărârilor judecătorești menționate, s-a stabilit că că titlul apelantei-reclamante,

respectiv sentința civilă nr. 8990 din 14 noiembrie 1995, definitivă prin decizia

civilă nr. 937 din 12 noiembrie 1996 pronunțată de Tribunalul București, secția

comercială, s-a constatat că autoarea acesteia, SC G. SA era proprietara spațiilor

comerciale situate în Calea M., sector 2, în temeiul H.G. nr. 765/1990 și a

art. 20 din Legea nr. 15/1990. Prin sentința comercială nr. 13002 din 27 iunie 2007

pronunțată de Tribunalul București, secția a VI-a comercială, rămasă irevocabilă

prin decizia nr. 4210 din 16 decembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație

și Justiție, secția a ll-a civilă, s-a recunoscut dreptul de proprietate al autoarei

intimatei-pârâte SC A. SA Bacău, asupra spațiului situat în București, Calea M.,

sector 2, dobândit în temeiul H.G. nr. 391/1995, și a obligat pârâta SC H.T.

SRL să lase reclamantei SC A.I.B. SA, în deplină proprietate și posesie imobilul

menționat.

În considerentele

sentinței comerciale nr. 13002 din 8 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul București,

secția a VI-a comercială, tribunalul a reținut, între altele, că prin H.G. nr. 765/1990

nu se putea transfera dreptul de proprietate asupra spațiului în litigiu deoarece

acesta a avut cu totul alt obiect, respectiv, „trecerea unor unități comerciale

specializate de produse alimentare din subordinea Ministerului Comerțului, în subordinea

Ministerului Agriculturii și Alimentației”, spațiile comerciale urmând a fi predate

primite pe bază de protocol încheiat de părți, iar întrucât această hotărâre de

guvern nu cuprinde o anexă cu enumerarea unităților respective, nu s-a putut stabili

dacă unitatea care funcționa în spațiul comercial în cauză a trecut în subordinea

Ministerului Agriculturii și Alimentației. Dovada că H.G. nr. 765/1990 nu a avut

drept scop transmiterea dreptului de proprietate asupra spațiului comercial de la

SC D. SA către SC G. SA a reprezentat-o chiar împrejurarea că ulterior, a fost emisă

H.G. nr. 391/1995 prin care, a avut loc, în mod expres, transferul dreptului de

proprietate de la SC D. SA către SC A. SA Bacău. S-a mai reinut și că, în privința

sentinței civile nr. 8990 din 14 noiembrie 1995 pronunțată de Judecătoria sectorului

2 București prin care a fost admisă cererea formulată de SC G. SA și s-a constatat

că aceasta era proprietara spațiului comercial situat în București, Calea M., sector

2, tribunalul a reținut că aceasta a fost obținută în contradictoriu cu SC D.

SA, care la momentul respectiv nu mai avea proprietatea asupra spațiului, deoarece

dreptul de proprietate fusese deja transferat către SC A. SA Bacău prin H.G.

nr. 391/1995. Prin procedeul comparației de titluri s-a considerat astfel că titlul

autorului reclamantei SC A. SA Bacău, fiind anterior titlului autorului pârâtei,

SC G. SA, era mai bine caracterizat, iar înscrierea în cartea funciară l-a făcut

opozabil terților anterior efectuării publicității titlului autorului pârâtei. Aceste

argumente au fost reținute și de Curtea de Apel București, secția a V-a civilă,

în decizia comercială nr. 259 din 8 iunie 2011 care în plus, în raport de dispozițiile

art. 1 din H.G. nr. 765/1990, a concluzionat că prin respectivul act normativ, unitățile

comerciale specializate în produse alimentare au fost transferate cu titlu gratuit

prin excepție de la regula transferului cu plată prevăzută de art. 14 din H.G.

nr. 740/1990, din subordinea Ministerului Comerțului în subordinea Ministerului

Agriculturii și Alimentației.

S-a mai reținut

de Curtea de Apel și faptul că în cauză nu s-a putut stabili cu certitudine prin

ce protocol ar fi fost transmis spațiul în aplicarea H.G. nr. 765/1990, chiar dacă

SC W.T. SRL a depus două protocoale, unul în data de 4 septembrie 1990 și altul

în data de 12 noiembrie 1990 despre care a susținut că, prin fiecare s-ar fi preluat

spațiul în cauză, însă acestea nu au putut fi puse în relație cu anexa nr. 1 a H.G.

nr. 765/1990 despre care se făcea vorbire. Chiar dacă împreună cu protocolul din

4 septembrie 1990 s-a depus anexa nr. 8 (fără precizarea actului căruia aparține)

în care se prezenta situația mijloacelor predate la I.P.C.C. București, Curtea de

Apel în lipsa unor precizări din partea pârâtei referitoare la apartenența fragmentelor

de înscrisuri și a valorii lor probatorie în raport cu părțile dosarului, nu Ie-a

acordat relevanță juridică.

Pe de altă parte,

prin art. 1 din H.G. nr. 391/1995 s-a prevăzut transmiterea fără plată, din patrimoniul

unor societăți comerciale cu capital majoritar de stat, cu activitate comercială,

în patrimoniul societăților comerciale cu capital majoritar de stat cu activitate

de producție din domeniile morărit și panificație, carne și produse din carne (...)

a spațiilor comerciale, terenurilor și dotărilor, prevăzute la anexele nr. 1-nr.

4, iar în anexa nr. 3, se menționează trecerea spațiului comercial din București,

Calea M., sector 2 de la SC D. SA la SC A. SA Bacău.

Prin decizia

nr. 4210 din 16 decembrie 2011 pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția a II-a civilă, Înalta Curte a reținut că hotărârea judecătorească nr. 8990

din 14 noiembrie 1995 rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 934/2006

a Tribunalului București, prin care autoarea pârâtei și-a constituit dreptul nu

poate avea opozabilitate erga omnes, astfe încât în mod corect s-a statuat asupra

priorității dreptului de proprietate și s-a apelat la criteriul transcrierii în

registrul de transcripțiuni pentru stabilirea titlului mai bine caracterizat.

În raport cu această

dezlegare dată de trei instanțe judecătorești în mod irevocabil problemelor de fapt

și de drept care vizau efectele juridice ale H.G. nr. 765/1990 și H.G. nr. 391/1995,

ale sentinței civile nr. 8990 din 14 noiembrie 1995 rămasă definitivă și irevocabilă

prin decizia nr. 934/2006, a opozabilității dreptului de proprietate asupra spațiului

comercial menționat față de terți din momentul transcrierii respectivului drept

în registrul de transcripțiuni imobiliare, ale protocolului de predare-primire din

1 aprilie 1996 cu anexele nr. 1 și nr. 2 și titlului mai bine caracterizat, Curtea

a considerat că instanța de fond în mod corect a dat eficiență efectului pozitiv

al puterii lucrului judecat, aplicând prezumția potrivit căreia hotărârile judecătorești

analizate exprimă adevărul, care nu trebuie să fie contrazis de o altă hotărâre.

Așa cum se cunoaște efectul de „lucru judecat” al unei hotărâri judecătorești are

două accepțiuni: stricto sensu, semnifică autoritatea de lucru judecat și lato sensu,

puterea de lucru judecat, care presupune că hotărârea beneficiază de prezumția irefragabilă

că exprimă adevărul și că nu ar mai putea fi contrazisă de o altă hotărâre.

Deci, pentru a

invoca obligativitatea unei hotărâri judecătorești irevocabile privind soluționarea

unei probleme juridice nu este necesară existența unei triple identități de părți,

obiect și cauză, ci este necesară doar existența unei identități între problema

soluționată irevocabil și problema dedusă judecății, instanța fiind ținută să pronunțe

aceeași soluție, deoarece în caz contrar, s-ar ajunge la situația încălcării componentei

resjudiciata a puterii de lucru judecat. În cauza de față, Curtea constată că obiectul

acțiunii în revendicare cât și criticile formulate în motivele de apel, antamează

aceleași probleme de drept, care au primit deja o rezolvare prin sentința comercială

nr. 13002 din 8 noiembrie 2007 pronunțată de Tribunalul București, secția comercială,

rămasă definitivă și irevocabilă prin decizia nr. 4210 din 16 decembrie 2011 pronunțată

de Înalta Curte de Casație și Justiție, secția a II-a civilă.

Așadar, de vreme

ce aceeași problemă dedusă judecății într-un litigiu între aceleași părți a fost

soluționată irevocabil pe fond întru-un anumit sens, rezultă că acest aspect reținut

de instanțe, care a stat la baza soluțiilor, trebuie avute în vedere de instanța

sesizată ulterior.

În acest context,

instanța de apel a reținut faptul că printr-o hotărâre judecătorească irevocabilă

s-a stabilit că proprietarul spațiului situat în Calea M., sector 2 este intimata

pârâtă; că titlul acestuia, protocolul de predare-primire din 1 aprilie 1996 întemeiat

pe H.G. nr. 391/1995 este perfect valabil și mai bine caracterizat decât titlul

apelantei-pârâte; că prin H.G. nr. 765/1990 nu s-a transmis dreptul de proprietate

autoarea apelantei; că sentința civilă nr. 8990 din 14 noiembrie 1995 rămasă definitivă

și irevocabilă prin decizia nr. 934/2006 prin care autoarea apelantei și-a constituit

dreptul nu poate avea opozabilitate ergo omnes și că principiul priorității transcrierii

în registrul de transcripțiuni imobiliare este aplicabil în speță. Cu privire la

aceste probleme de drept deja analizate instanța de fond nu avea obligația reevaluării

efectelor juridice ale actelor normative menționate și a hotărârilor judecătorești

pronunțate anterior.

A fost avută în

vedere și sentința civilă nr. 733 din 24 februarie 2009 pronunțată de Curtea de

Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin care, instanța

investită cu soluționarea excepției de nelegalitate a dispozițiilor H.G. nr. 351/1995,

prin care, raport cu sentințele analizate, de situația juridică a spațiului comercial

din Calea M. și a protocolului din 1 aprilie 1996, s-a respins excepția invocată,

pentru considerentul că H.G. nr. 391/1996 a fost adoptată conform art. 108 din Constituția

României, iar problema transferului dreptului de proprietate nu poate fi tranșată

decât de instanța de drept comun.

Astfel, curtea

de apel a apreciat că instanța de fond în mod corect a reținut faptul că de vreme

ce normele care se pretind că ar fi fost încălcate au fost folosite în scopul pentru

care au fost elaborate, și nu pentru eludarea altor norme imperative, dispozițiile

H.G. nr. 391/1995 și ale Anexei nr. 3 fiind folosite exact în scopul transmiterii

dreptului de proprietate de la SC D. SA către SC A. SA Bacău, autoarea intimatei-pârâte

SC A.I.B. SA.

În aceste condiții

nu s-a putut reține o fraudare a legii în condițiile în care actele menționate,

respectiv Protocolul din 1 aprilie 1996 și Anexele nr. 1 și nr. 2, au fost încheiate

cu respectarea dispozițiilor H.G. nr. 391/1995. Cu atât mai mult nu se putea reține

încălcarea art. 1 din Primul Protocol Adițional al Convenției Europene a Drepturilor

Omului, art. 41 din Constituția României din 1991 și art. 481 C. civ. în vigoare

la acea dată.

Chiar dacă apelanta

reclamantă prin cererea de chemare în judecată a înțeles să invoce nulitatea Protocolului

de predare-primire din 1 aprilie 1996 și a anexelor acestuia, solicitare care nu

a format obiectul vreunei alte cereri supuse anterior judecății, curtea a considerat,

că atâta timp cât prin hotărârile judecătorești analizate s-a oferit o dezlegare

juridică și afirmației apelantei referitoare la imposibilitatea predării spațiului

de către SC D. SA către SC A. SA Bacău, întrucât la data perfectării actelor contestate,

1 aprilie 1996, SC D. SA nu ar mai fi avut calitatea de proprietar, conform efectului

pozitiv al lucrului judecat instanța de fond nu putea să dea interpretare contrată

celei făcută prin hotărârile judecătorești menționate.

Cât privește normele

legale aplicabile în speță, curtea de apel a considerat că acestea sunt cele în

vigoare la data nașterii raporturilor juridice dintre părți potrivit dispozițiilor

art. 102 alin. (1) din Legea nr. 71/2011.

Referitor la susținerile

apelantei potrivit cărora hotărârea atacată ar fi nemotivată, în raport cu dispozițiile

art. 261 pct. 5 C. proc. civ., s-a constatat că acestea au fost respectate, și a

fost respins ca nefondat acest motiv de apel, apreciindu-se că argumentația instanței

de fond este coerentă, logică și în deplină concordanță cu soluția pronunțată.

În privința motivului

de apel referitor la nepronunțarea instanței de fond asupra tuturor motivelor de

nulitate invocate și a celor două principii de drept menționate, s-a constatat că

aceste aspecte au fost tratate și dezlegate juridic de instanța inferioară. În contextul

argumentelor menționate, au fost respinse ca nefondate și susținerile referitoare

la încălcarea dispozițiilor art. 966 și art. 968 C. civ., în lipsa dovezilor din

care să rezulte caracterul fictiv al predării-primirii spațiului din Calea M.

În privința încălcării

deciziei nr. XV/2005 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, instanța de apel a

reținut că aceasta nu este aplicabilă în speță, întrucât protocolul din 1

aprilie 1996 nu a făcut obiectul unei cercetări penale. Nici dispozițiile art. 184

C. proc. civ. nu au putut fi apreciate ca incidente în cauză, deoarece nu apelanta

nu s-a înscris în fals împotriva respectivului protocol.

Cu privire la

modul de aplicare a dispozițiilor art. 225 C. proc. civ., s-a reținut că, de vreme

ce legiuitorul a lăsat la latitudinea judecătorului posibilitatea de a socoti refuzul

nejustificat al părții de a răspunde la interogatoriu sau lipsa acesteia de la termenele

de judecată, ca o mărturisire deplină sau ca un început de dovadă în folosul părții

potrivnice, neaplicarea acestora nu poate fi considerată drept o neacordare a relevanței

cuvenite acestei probe încuviințate. Cum, în materia administrării probelor, nici

uneia dintre probe nu i se acordă o importanță legală deosebită față de celelalte,

neaplicarea dispozițiilor art. 225 C. proc. civ., în concurs cu înscrisurile și

hotărârile judecătorești existente în dosarul de fond, nu constituie un motiv temeinic

pentru schimbarea sau anularea sentinței atacate.

Referitor la refuzul

instanței de fond de a încuviința cererea apelantei de administrare a probei testimoniale,

s-a apreciat că potrivit dispozițiilor art. 167 C. proc. civ. instanța a dispus

corect numai administrarea acelor probe care sunt concludente, pertinente și utile

cauzei. În acest context, respingerea cererii în raport de obiectul cauzei, nulitatea

absolută a unui act, este corectă și legală. S-a mai considerat că toate înscrisurile

administrate au fost evaluate probator de către prima instanță și că nu poate fi

nici vorba despre o interpretarea greșită a actului juridic dedus judecății, din

perspectiva neintentării unei acțiuni vizând nelegalitatea H.G. nr. 391/1995, în

raport cu sentința nr. 733 din 24 februarie 2009 pronunțată de Curtea de Apel București,

secția a VIII-a, prin care a fost respinsă excepția de nelegalitate a H.G. nr. 391/1995

ca neîntemeiată.

3.1. Împotriva

deciziei pronunțate de curtea de apel reclamanta SC W.T. SRL a formulat recurs,

solicitând, în principal, casarea deciziei recurate și trimiterea cauzei spre rejudecare

la instanța de apel, iar în subsidiar, modificarea deciziei, admiterea apelului

și schimbarea sentinței civile nr. 4778 din 11 iunie 2013 în sensul admiterii acțiunii

promovate.

După prezentarea

istoricului raportului litigios din cauză, recurenta a dezvoltat motive de recurs

încadrate în dispozițiile art. 304 pct. 7, pct. 8 și pct. 9 C. proc. civ.

Astfel, o primă

critică vizează încălcarea dispozițiilor art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor

Omului, atrasă prin încălcarea principiului puterii lucrului judecat a sentinței

civile nr. 8990/1995 pronunțată de Judecătoria sector 2 București, prin care s-a

recunoscut calitatea de proprietar a SC G. SA asupra spațiului comercial situat

în București, Calea M., sector 2 în contradictoriu cu SC D. SA și a depășirii limitelor

aceluiași principiu, prin aprecierea relevanței sentinței civile nr. 13002 din

29 septembrie 2007 în privința cauzelor de nulitate absolută afirmate cu privire

la protocolul din 1 aprilie 1996 atacat prin această acțiune.

Se relevă că sentința

civilă nr. 8990 din 14 noiembrie 1995 a intrat în puterea lucrului judecat, astfel

încât, s-a statuat pe cale jurisdicțională că la 14 noiembrie 1995 SC G. SA, autoarea

reclamantei, era titularul dreptului de propriatate al imobilului cu destinație

comercială în litigiu, că acest drept a fost dobândit prin protocolul de predare

primire din 12 noiembrie 1990. Acest lucru impune cu evidență că SC D. SA, parte

în primul litigiu, nu mai putea transmite valabil dreptul de proprietate asupra

spațiului, deoarece nu mai era, la data încheierii protocolului atacat, proprietara

bunului care a făcut obiectul transmiterii.

Se susține că

instanța de apel a persistat în greșeala de a înlătura efectul de lucru judecat

al sentinței inițiale, nr. 8990 din 14 noiembrie 1995, deși a susținut cu caracter

teoretic că autoritatea de lucru judecat impune oricui prezumția irefragabilă că

exprimă adevărul și că nu mai poate fi contrazisă printr-o hotărâre contrară. Dat

fiind criteriul anteriorității sentinței civile nr. 8990/1995 fată de sentința civilă

nr. 13007/2007, cea dintâi este prevalentă potrivit art. 6 din Convenția Europeană

a Drepturilor Omului.

Totodată, în mod

greșit instanța de apel a valorificat efectul autorității lucrului judecat generat

prin sentința comercială nr. 13002/2007, definitivă prin decizia comercială nr.

259 din 8 iunie 2011 și irevocabilă prin decizia comercială nr. 4210 din 16

decembrie 2011, limitându-se la reproducerea considerentelor acestor decizii, fără

a face o analiză critică a motivelor de nulitate evocate în litigiul de față. S-a

reținut greșit că obiectul acțiunii în revendicare și criticile din apel antamează

aceleiași probleme de drept, deja soluționate prin hotărâri irevocabile.

Recurenta subliniază

că în speță nu există identitate între problema definitiv soluționată și cea dedusă

judecății în cauză, iar cauza prezentei cereri s-a întemeiat pe dispozițiile

art. 1 din Protocolul 1 adițional la Convenție, art. 481 C. civ., art. 41 (actual

art. 44) din Constituția României, art. 20 din Legea nr. 15/1990, art. 966 și

art. 968 C. civ. și pe principiile nemo plus iuris ad alium transferre potest quam

ipse habet și nemo dat quod non habet.

Astfel, nu s-a

explicat cum a fost posibil ca SC D. SA să transmită succesiv același drept unor

subiecte de drept diferite, în baza unor acte normative diferite, instanța de apel

nu analizat cauza ilicită decurgând din caracterul fictiv al predării-primirii spațiul

între autoarele intimatelor, în contextul în care acest spațiu se afla în posesia

SC G. SA încă din 1 aprilie 1996. De asemenea, instanța de apel nu s-a pronunțat

asupra încălcării art. 4 alin. (1) și art. 1 din H.G. nr. 391/1995.

O a treia critică

vizează greșita aplicare a principiilor statuate prin art. 1 al Protocolului

nr. 1 adițional la Convenție, a art. 44 din Constituția României și art. 481 C.

civ.

Se susține, în

dezvoltarea acestui motiv, că niciuna dintre instanțele de fond nu a analizat validitatea

protocolului de predare, ignorându-se că potrivit sentinței civile nr. 8990 din

14 noiembrie 1995 SC G. SA i s-a recunoscut calitatea de proprietar, prin efectul

art. 20 din Legea nr. 15/1990. Astfel, în lumina Convenției, SC G. SA și succesorii

acesteia au un bun actual, în sensul art. 1 din Protocolul nr. 1 adițional la Convenție.

Rezultă că prin nici un act ulterior anului 1990, transmițătorul bunului în patrimoniul

SC G. SA nu mai putea dispune asupra aceluiași bun, de aceea, încheierea Protocolului

din 1 aprilie 1996 nu poate fi valabilă.

Decizia din apel

a mai fost atacată și pentru greșita aplicare a legii, respectiv a art. 20 din Legea

nr. 15/1990 și a principiului securității raporturilor juridice decurgând din sentința

civilă nr. 8990 din 14 noiembrie 1995.

Se arată că primele

instanțe au ignorat complet aplicabilitatea art. 20 din Legea nr. 15/1990 și a efectelor

Protocolului de predare din 12 noiembrie 1990 dintre SC D. SA și SC G. SA, care

conformându-se efectelor actului normativ, consfințesc că bunul care face obiectul

litigiului se afla în anul 1995 în patrimoniul autoarei reclamantei.

Recurenta revine

la critica potrivit căreia, prin eludarea efectelor conținute de au