ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 281/2015

Asupra recursului, reține următoarele: Prin cererea înregistrată la 28 octombrie 2009 pe rolul Tribunalului București, secția a Vl-a comercială (în prezent secția a Vl-a civilă), reclamanta SC L.H.D. SRL a chemat în judecată pe pârâta SC C.P. SA, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța să se constate că în baza contractelor de asociere din 8 iulie 1994 și din 12 iulie 1994 are un drept de folosință asupra terenurilor situate în București, Șos. P., sector 2. Prin cererea completatoare formulată la 2 martie 2010, reclamanta a solicitat și rectificarea cărților funciare în sensul înscrierii dreptului său de folosință asupra căilor de acces aferente terenurilor menționate în primul capăt de cerere.

Prin sentința civilă nr. 5805 din 24 septembrie 2013, Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a admis excepția inadmisibilității acțiunii și, în consecință, a respins cererea reclamantei, ca inadmisibilă precum și cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată. Pentru a pronunța această sentință, tribunalul a reținut că la 12 iulie 1994, între părțile în litigiu a fost încheiat contractul de asociere, prin care au convenit crearea unei asocieri fără personalitate juridică. Potrivit acestui contract, pârâta asigura reclamantei dreptul de folosință a clădirilor descrise în Anexa nr. 1 și a utilităților adiacente descrise în Anexa nr. 2 fără niciun fel de restricții.

De asemenea, a reținut că la 14 octombrie 1994 între SC S. SA, SC C.P. SA și SC L.H. SA a fost încheiat un protocol de acord prin care s-a hotărât cesionarea de către SC S. SA către SC C.P. SA a tuturor drepturilor și obligațiilor sale izvorâte din contractul de asociere din 8 iulie 1994 semnat de cedentă cu SC L.H. SA. Acest din urmă contract avea ca obiect asocierea dintre SC S. SA și SC L.H. SA, prima societate urmând a asigura recurentei dreptul de utilizare, fără niciun fel de restricție, asupra clădirilor din Anexa nr. 1 și a utilităților adiacente menționate în Anexa nr. 2. Prima instanță a mai reținut că prin cererea introductivă reclamanta a susținut că pârâta îi încalcă dreptul de folosință, dobândit în temeiul acestor contracte.

Față de aceste susțineri, referitor la primul petit din cererea de chemare în judecată, tribunalul a reținut că reclamanta avea deschisă calea acțiunii în realizare derivată din contractele de asociere (acțiune în executarea obligațiilor contractuale ori în răspundere contractuală) și a înlăturat afirmațiile reclamantei în sensul că avea la îndemână doar acțiunea în constatare pentru că solicitările sale nu vizează constituirea de drepturi noi. În susținerea acestei concluzii, instanța a făcut aplicarea dispozițiilor art. 109 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora acțiunea în realizarea dreptului este aceea prin care reclamantul, ce se pretinde titularul unui drept subiectiv, solicită instanței să îl oblige pe pârât la respectarea acestuia, iar dacă acest lucru nu mai este posibil, la despăgubiri pentru prejudiciul suferit.

Astfel, reținând că pe calea acțiunii în realizare se urmărește respectarea unui drept și că, în cauză, reclamanta pretinde tocmai respectarea dreptului său de folosință dobândit în temeiul contractelor de asociere în participatiune, a apreciat că aceasta trebuie să își valorifice solicitarea pe calea unei acțiuni în realizare, situație în raport cu care acțiunea în constatare dedusă judecății este inadmisibilă. În ceea ce privește capătul de cerere având ca obiect rectificarea cărții funciare, tribunalul a făcut aplicarea dispozițiilor art. 34 Legea nr. 7/1996, apreciind cererea ca inadmisibilă, în condițiile în care reclamanta nu a făcut dovada obținerii prealabile a unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile, prin care să se fi constat existența uneia dintre situațiile statuate de evocata normă legală.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta SC L.H. SA a declarat apel, solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate, în sensul respingerii excepției inadmisibilității acțiunii în constatare și trimiterii cauzei la prima instanță, în vederea continuării judecății. Prin decizia civilă nr. 332 din 15 mai 2014, Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a respins apelul ca nefondat. Pentru a decide astfel, instanța de prim control judiciar a reținut că reclamanta nu poate solicita pe calea acțiunii în constatare recunoașterea dreptului de folosință, câtă vreme dispune de acest drept în baza contractelor de asociere în participațiune, iar pârâta nu i-a îngrădit utilizarea spațiilor ce fac obiectul asocierii.

De asemenea, a apreciat ca fiind inadmisibil și cel de-al doilea capăt de cerere, având în vedere că este accesoriu primului, astfel că soluționarea acestuia depinde de soluția dată petitului principal, precum și față de prevederile art. 34 din Legea nr. 7/1996, care condiționează admisibilitatea acțiunii în rectificarea cărții funciare de preexistența unei hotărâri judecătorești definitive și irevocabile prin care să se fi constatat existența uneia dintre situațiile prevăzute de norma legală menționată. Împotriva acestei decizii, reclamanta a declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire la art. 111 din același Cod. În motivare, recurenta a susținut că, în mod eronat, instanțele de fond au apreciat ca fiind întemeiată excepția inadmisibilității, reținând că ar avea deschisă calea unei acțiuni în realizare, pentru că dreptul de folosință reclamat decurge din contractele de asociere în participatiune încheiate.

În argumentarea celor susținute, autoarea căii de atac a arătat că instanțele au ignorat că prevederile contractuale nu stipulează în mod clar dreptul a cărui recunoaștere o pretinde și că tocmai formulările imperfecte cuprinse în contractele de asociere în participațiune îi justifică promovarea acțiunii. În continuare, a detaliat cronologic parcursul raporturilor contractuale derulate cu intimata și a reiterat petitele cu a căror soluționare a învestit instanțele de judecată. În acest sens a menționat că dispozițiile art. 111 teza a II-a C. proc. civ. instituie principiul subsidiarității acțiunii în constatare față de cererea de realizare a dreptului și a criticat decizia atacată pentru a nu fi analizat admisibilitatea acțiunii în constatare prin raportare la măsura în care avea deschisă, în concret, calea acțiunii în realizare.

De asemenea, a susținut că instanța de prim control judiciar nu a indicat acțiunea în realizare admisibilă în concret, ci s-a limitat la a face doar aprecieri cu caracter general. A mai arătat recurenta că acțiunea în realizare ce determină inadmisibilitatea celei în constatare trebuie să vizeze același drept urmărit a fi protejat pe calea celei din urmă, inclusiv preexistentă acestuia în patrimoniul reclamantei la momentul introducerii acțiunii în constatare, acțiunea în realizare fiind posibilă numai dacă se grefează pe un drept preexistent susceptibil de realizare. Având în vedere drepturile dobândite prin anexele la contractele de asociere și întocmirea de către pârâtă a cărților funciare fără menționarea acestora, respectiv folosința căilor de acces la clădire, autoarea căii de atac a arătat că, în speță, calea procedurală ce-i era deschisă nu era acțiunea în realizare, deoarece nu a solicitat constituirea de noi drepturi, ci acțiunea în constatare.

Recurenta a mai susținut că instanța de apel a aplicat greșit prevederile art. 21 și art. 126 alin. (12) din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că respingerea unei acțiuni în constatare ca inadmisibilă este în discordanță cu principiile fundamentale ale dreptului procesual civil și ale dreptului comunitar, arătând că analiza instanței trebuia să pornească de la premisa inexistenței unui text procedural care să reglementeze inadmisibilitatea unei acțiuni civile întemeiată pe lege. A mai criticat recurenta faptul că instanțele de fond au ignorat că cel de-al doilea petit la formulat ca și consecință a admiterii primului. Pentru argumentele anterior expuse, recurenta a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii apelului, iar pe fond respingerea excepției inadmisibilității acțiunii și trimiterea cauza la prima instanță în vederea continuării judecății.

Analizând decizia atacată, prin prisma motivelor de recurs invocate a actelor dosarului și susținerilor părților, Înalta Curte reține următoarele: Recurenta a invocat motivul de nelegalitate prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., text de lege potrivit căruia modificarea unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta este lipsită de temei legal sau a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greșită a legii. Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate, recurenta a invocat greșita aplicare a prevederilor art. 111 C. proc. civ., art. 21 și art. 126 alin. (12) din Constituția României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, susținând că instanțele de fond au apreciat greșit asupra inadmisibilității acțiunii introductive.

Examinarea criticilor subsumate de autoarea căii de atac acestui motiv de recurs relevă că problema de drept de a cărei dezlegare depinde soluționarea cauzei constă în stabilirea condițiilor de admisibilitate a acțiunii în constatare și maniera în care acestea sunt îndeplinite în speță. Potrivit art. 111 C. proc. civ., dispoziții invocate de recurenta-reclamantă ca temei al acțiunii, „partea care are interes poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept. Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului”. Din conținutul textului de lege mai sus invocat rezultă că pe calea acțiunii în constatare se poate solicita constatarea existenței sau neexistenței unui drept și nu a unei situații de fapt.

Mai mult, teza finală a acestui text consacră caracterul subsidiar al acțiunii în constatare față de acțiunea în realizare. Astfel, pentru chiar admisibilitatea acțiunii, norma procedurală impune condiția negativă ca partea să nu poată cere realizarea dreptului dedus judecății. Caracterul subsidiar și limitat al acestei acțiuni constituie expresia voinței legiuitorului de a adopta norme prin care actul de justiție să fie gestionat în mod eficient, astfel încât activitatea organelor judiciare să nu fie încărcată cu două acțiuni paralele: una în constatarea și una în realizarea dreptului. În speță, din verificarea considerentelor deciziei atacate, Înalta Curte reține că instanțele de fond au făcut o atentă și riguroasă analiză a condițiilor de admisibilitate a acțiunii.

Astfel, au consemnat că reclamanta pretinde respectarea dreptului de folosință asupra căilor de acces situate pe terenul proprietatea pârâtei, drept dobândit în temeiul contractelor de asociere în participațiune, aspect în raport cu care au apreciat că are deschisă, pentru valorificarea dreptului invocat, calea acțiunii în realizare, astfel că, față de caracterul subsidiar al acțiunii în constatare a reținut că este inadmisibilă. Mai mult decât atât, ambele instanțe de fond au precizat în concret, în hotărârile pronunțate acțiunile în realizare la îndemâna reclamantei pentru valorificarea dreptului dedus judecății în prezenta cauză, respectiv acțiunea în executarea obligațiilor contractuale ori în răspundere contractuală, ceea ce relevă analiza judicioasă a cauzei.

În ceea ce privește critica formulată de recurentă referitor la aplicarea greșită a normelor constituționale statuate de art. 21 și art. 126, Înalta Curte apreciază de asemenea că este nefondată, în considerarea următoarelor argumente: Potrivit dispozițiilor art. 126 alin. (2) și art. 129 din Constituția României, stabilirea regulilor de desfășurare a procesului în fața instanțelor judecătorești este de competența exclusivă a legiuitorului, care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de procedură. Sub acest aspect, principiul liberului acces la justiție presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a le utiliza în formele și în modalitățile instituite de lege.

În consecință, prin reglementările cuprinse în art. 111 C. proc. civ. de la 1865, referitoare la caracterul subsidiar al acțiunii în constatare, legiuitorul nu a înțeles să stabilească un tratament discriminatoriu, ci un regim legal diferit, impus de existența unor situații procesuale diferite. Astfel, nu se poate considera că o astfel de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 111 C. proc. civ. este în contradicție cu prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează dreptul la un proces echitabil, deoarece dreptul de a supune judecății o pretenție nu este un drept absolut, putând comporta limitări sau condiționări, care intră în marja de apreciere recunoscută statului membru al Uniunii Europene în numeroase rânduri de instanța de contencios european, în materia drepturilor omului.

Având în vedere că nu se aduce atingere substanței dreptului de acces la justiție, în condițiile în care recurentei i se recunoaște de legiuitor posibilitatea de a uza de alte căi legale pentru valorificarea dreptului subiectiv pretins, pe care însă aceasta nu Ie-a urmat, Înalta Curte apreciază ca decizia atacată este în concordanță cu exigentele stabilite de Curtea Europeană a Drepturilor Omului pe cale jurisprudențială în materia art. 6 din Convenție.

Concluzionând, nu se poate reține critica de nelegalitate invocată de recurentă sub aspectul încălcării prevederilor art. 21, art. 126 din Constituție, deoarece accesul liber la justiție nu înseamnă în toate cazurile accesul nelimitat, la toate organele de jurisdicție, la toate căile de atac, legiuitorul putând stabili reguli de procedură și căi particulare de exercitare a drepturilor procedurale, fără ca prin aceasta să aducă atingere principiului stabilit de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atât timp cât procedura internă creează efectiv posibilitatea ca partea interesată să se adreseze instanței de judecată pentru analizarea dreptului pretins cu toate garanțiile de independență și imparțialitate.

În ceea ce privește restul susținerilor formulate de recurentă, inclusiv cele referitoare la soluția dată celui de-al doilea petit din cererea introductivă, Înalta Curte nu le va analiza, având în vedere că nu constituie critici veritabile, ci doar simple afirmații, în raport cu care recurenta nu a detaliat elemente care să permită încadrarea în vreunul dintre cazurile de nelegalitate reglementate de art. 304 C. proc. civ. Având în vedere considerentele expuse mai sus, Înalta Curte constată că decizia atacată este legală, iar motivul invocat de recurentă nu justifică modificarea sa, așa încât, în baza art. 312 alin. (1) C. proc. civ., va respinge recursul ca nefondat. În temeiul art. 274 alin. (1), raportat la art. 298, cu aplicarea art. 316 C. proc.

civ., va obliga recurenta-reclamantă la plata către intimata-pârâtă a sumei de 8.242,59 RON, reprezentând cheltuieli de judecată, compuse din onorariu de avocat și cheltuieli de transport, apreciind că cererea de reducere a onorariului, în cuantum de 1.500 RON, nu este justificată, el nefiind disproporționat de mare, cel puțin în raport de valoarea pricinii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă SC L.H.D. SRL împotriva deciziei civile nr. 332 din 15 mai 2014, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă. Obligă recurenta-reclamantă la plata către recurenta-pârâtă SC C.P. SA a sumei de 8.242,59 RON, reprezentând cheltuieli de judecată. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi, 30 ianuarie 2015.