ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 281/2015

ÎCCJ, Secția a II-a civilă, Decizia nr. 281/2015 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2015)

Asupra recursului, reține următoarele:

Prin

cererea înregistrată la 28 octombrie 2009 pe rolul Tribunalului București, secția

a Vl-a comercială (în prezent secția a Vl-a civilă), reclamanta SC L.H.D. SRL a

chemat în judecată pe pârâta SC C.P. SA, solicitând ca prin hotărârea ce se va pronunța

să se constate că în baza contractelor de asociere din 8 iulie 1994 și din 12

iulie 1994 are un drept de folosință asupra terenurilor situate în București, Șos.

P., sector 2.

Prin cererea completatoare formulată la

2 martie 2010, reclamanta a solicitat și rectificarea cărților funciare în sensul

înscrierii dreptului său de folosință asupra căilor de acces aferente terenurilor

menționate în primul capăt de cerere.

Prin sentința civilă nr. 5805 din 24

septembrie 2013, Tribunalul București, secția a Vl-a civilă, a admis excepția inadmisibilității

acțiunii și, în consecință, a respins cererea reclamantei, ca inadmisibilă precum

și cererea pârâtei de obligare a reclamantei la plata cheltuielilor de judecată.

Pentru a pronunța această sentință, tribunalul

a reținut că la 12 iulie 1994, între părțile în litigiu a fost încheiat contractul

de asociere, prin care au convenit crearea unei asocieri fără personalitate juridică.

Potrivit acestui contract, pârâta asigura

reclamantei dreptul de folosință a clădirilor descrise în Anexa nr. 1 și a utilităților

adiacente descrise în Anexa nr. 2 fără niciun fel de restricții.

De asemenea, a reținut că la 14

octombrie 1994 între SC S. SA, SC C.P. SA și SC L.H. SA a fost încheiat un protocol

de acord prin care s-a hotărât cesionarea de către SC S. SA către SC C.P. SA a tuturor

drepturilor și obligațiilor sale izvorâte din contractul de asociere din 8

iulie 1994 semnat de cedentă cu SC L.H. SA.

Acest din urmă contract avea ca obiect

asocierea dintre SC S. SA și SC L.H. SA, prima societate urmând a asigura recurentei

dreptul de utilizare, fără niciun fel de restricție, asupra clădirilor din Anexa

nr. 1 și a utilităților adiacente menționate în Anexa nr. 2.

Prima instanță a mai reținut că prin cererea

introductivă reclamanta a susținut că pârâta îi încalcă dreptul de folosință, dobândit

în temeiul acestor contracte.

Față de aceste susțineri, referitor la

primul petit din cererea de chemare în judecată, tribunalul a reținut că reclamanta

avea deschisă calea acțiunii în realizare derivată din contractele de asociere (acțiune

în executarea obligațiilor contractuale ori în răspundere contractuală) și a înlăturat

afirmațiile reclamantei în sensul că avea la îndemână doar acțiunea în constatare

pentru că solicitările sale nu vizează constituirea de drepturi noi.

În susținerea acestei concluzii, instanța

a făcut aplicarea dispozițiilor art. 109 alin. (1) C. proc. civ., potrivit cărora

acțiunea în realizarea dreptului este aceea prin care reclamantul, ce se pretinde

titularul unui drept subiectiv, solicită instanței să îl oblige pe pârât la respectarea

acestuia, iar dacă acest lucru nu mai este posibil, la despăgubiri pentru prejudiciul

suferit.

Astfel, reținând că pe calea acțiunii în

realizare se urmărește respectarea unui drept și că, în cauză, reclamanta pretinde

tocmai respectarea dreptului său de folosință dobândit în temeiul contractelor de

asociere în participatiune, a apreciat că aceasta trebuie să își valorifice solicitarea

pe calea unei acțiuni în realizare, situație în raport cu care acțiunea în constatare

dedusă judecății este inadmisibilă.

În ceea ce privește capătul de cerere având

ca obiect rectificarea cărții funciare, tribunalul a făcut aplicarea dispozițiilor

art. 34 Legea nr. 7/1996, apreciind cererea ca inadmisibilă, în condițiile în care

reclamanta nu a făcut dovada obținerii prealabile a unei hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile, prin care să se fi constat existența uneia dintre situațiile

statuate de evocata normă legală.

Împotriva acestei sentințe, reclamanta

SC L.H. SA a declarat apel, solicitând schimbarea în tot a hotărârii atacate, în

sensul respingerii excepției inadmisibilității acțiunii în constatare și trimiterii

cauzei la prima instanță, în vederea continuării judecății.

Prin decizia civilă nr. 332 din 15 mai

2014, Curtea de Apel București, secția a Vl-a civilă, a respins apelul ca nefondat.

Pentru a decide astfel, instanța de prim

control judiciar a reținut că reclamanta nu poate solicita pe calea acțiunii în

constatare recunoașterea dreptului de folosință, câtă vreme dispune de acest drept

în baza contractelor de asociere în participațiune, iar pârâta nu i-a îngrădit utilizarea

spațiilor ce fac obiectul asocierii.

De asemenea, a apreciat ca fiind inadmisibil

și cel de-al doilea capăt de cerere, având în vedere că este accesoriu primului,

astfel că soluționarea acestuia depinde de soluția dată petitului principal, precum

și față de prevederile art. 34 din Legea nr. 7/1996, care condiționează admisibilitatea

acțiunii în rectificarea cărții funciare de preexistența unei hotărâri judecătorești

definitive și irevocabile prin care să se fi constatat existența uneia dintre situațiile

prevăzute de norma legală menționată.

Împotriva acestei decizii, reclamanta a

declarat recurs întemeiat pe dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ. cu referire

la art. 111 din același Cod.

În motivare, recurenta a susținut că, în

mod eronat, instanțele de fond au apreciat ca fiind întemeiată excepția inadmisibilității,

reținând că ar avea deschisă calea unei acțiuni în realizare, pentru că dreptul

de folosință reclamat decurge din contractele de asociere în participatiune încheiate.

În argumentarea celor susținute, autoarea

căii de atac a arătat că instanțele au ignorat că prevederile contractuale nu stipulează

în mod clar dreptul a cărui recunoaștere o pretinde și că tocmai formulările

imperfecte cuprinse în contractele de asociere

în participațiune îi justifică promovarea acțiunii.

În continuare, a detaliat cronologic parcursul

raporturilor contractuale derulate cu intimata și a reiterat petitele cu a căror

soluționare a învestit instanțele de judecată.

În acest sens a menționat că dispozițiile

art. 111 teza a II-a C. proc. civ. instituie principiul subsidiarității acțiunii

în constatare față de cererea de realizare a dreptului și a criticat decizia atacată

pentru a nu fi analizat admisibilitatea acțiunii în constatare prin raportare la

măsura în care avea deschisă, în concret, calea acțiunii în realizare.

De asemenea, a susținut că instanța de

prim control judiciar nu a indicat acțiunea în realizare admisibilă în concret,

ci s-a limitat la a face doar aprecieri cu caracter general.

A mai arătat recurenta că acțiunea în realizare

ce determină inadmisibilitatea celei în constatare trebuie să vizeze același drept

urmărit a fi protejat pe calea celei din urmă, inclusiv preexistentă acestuia în

patrimoniul reclamantei la momentul introducerii acțiunii în constatare, acțiunea

în realizare fiind posibilă numai dacă se grefează pe un drept preexistent susceptibil

de realizare.

Având în vedere drepturile dobândite prin

anexele la contractele de asociere și întocmirea de către pârâtă a cărților funciare

fără menționarea acestora, respectiv folosința căilor de acces la clădire, autoarea

căii de atac a arătat că, în speță, calea procedurală ce-i era deschisă nu era acțiunea

în realizare, deoarece nu a solicitat constituirea de noi drepturi, ci acțiunea

în constatare.

Recurenta a mai susținut că instanța de

apel a aplicat greșit prevederile art. 21 și art. 126 alin. (12) din Constituția

României și art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului și că respingerea

unei acțiuni în constatare ca inadmisibilă este în discordanță cu principiile fundamentale

ale dreptului procesual civil și ale dreptului comunitar, arătând că analiza instanței

trebuia să pornească de la premisa inexistenței unui text procedural care să reglementeze

inadmisibilitatea unei acțiuni civile întemeiată pe lege.

A mai criticat recurenta faptul că instanțele

de fond au ignorat că cel de-al doilea petit la formulat ca și consecință a admiterii

primului.

Pentru argumentele anterior expuse, recurenta

a solicitat admiterea recursului, modificarea deciziei atacate în sensul admiterii

apelului, iar pe fond respingerea excepției inadmisibilității acțiunii și trimiterea

cauza la prima instanță în vederea continuării judecății.

Analizând decizia atacată, prin prisma

motivelor de recurs invocate a actelor dosarului și susținerilor părților, Înalta

Curte reține următoarele:

Recurenta a invocat motivul de nelegalitate

prevăzut de art. 304 pct. 9 C. proc. civ., text de lege potrivit căruia modificarea

unei hotărâri se poate cere atunci când aceasta este lipsită de temei legal sau

a fost dată cu încălcarea ori aplicarea greșită a legii.

Din perspectiva acestui motiv de nelegalitate,

recurenta a invocat greșita aplicare a prevederilor art. 111 C. proc. civ.,

art. 21 și art. 126 alin. (12) din Constituția României și art. 6 din Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, susținând că instanțele de fond au apreciat greșit

asupra inadmisibilității acțiunii introductive.

Examinarea criticilor subsumate de autoarea

căii de atac acestui motiv de recurs relevă că problema de drept de a cărei dezlegare

depinde soluționarea cauzei constă în stabilirea condițiilor de admisibilitate a

acțiunii în constatare și maniera în care acestea sunt îndeplinite în speță.

Potrivit art. 111 C. proc. civ., dispoziții

invocate de recurenta-reclamantă ca temei al acțiunii, „partea care are interes

poate să facă cerere pentru constatarea existenței sau neexistenței unui drept.

Cererea nu poate fi primită dacă partea poate cere realizarea dreptului”.

Din conținutul textului de lege mai sus

invocat rezultă că pe calea acțiunii în constatare se poate solicita constatarea

existenței sau neexistenței unui drept și nu a unei situații de fapt.

Mai mult, teza finală a acestui text consacră

caracterul subsidiar al acțiunii în constatare față de acțiunea în realizare.

Astfel, pentru chiar admisibilitatea acțiunii,

norma procedurală impune condiția negativă ca partea să nu poată cere realizarea

dreptului dedus judecății. Caracterul subsidiar și limitat al acestei acțiuni constituie

expresia voinței legiuitorului de a adopta norme prin care actul de justiție să

fie gestionat în mod eficient, astfel încât activitatea organelor judiciare să nu

fie încărcată cu două acțiuni paralele: una în constatarea și una în realizarea

dreptului.

În speță, din verificarea considerentelor

deciziei atacate, Înalta Curte reține că instanțele de fond au făcut o atentă și

riguroasă analiză a condițiilor de admisibilitate a acțiunii.

Astfel, au consemnat că reclamanta pretinde

respectarea dreptului de folosință asupra căilor de acces situate pe terenul proprietatea

pârâtei, drept dobândit în temeiul contractelor de asociere în participațiune, aspect

în raport cu care au apreciat că are deschisă, pentru valorificarea dreptului invocat,

calea acțiunii în realizare, astfel că, față de caracterul subsidiar al acțiunii

în constatare a reținut că este inadmisibilă.

Mai mult decât atât, ambele instanțe de

fond au precizat în concret, în hotărârile pronunțate acțiunile în realizare la

îndemâna reclamantei pentru valorificarea dreptului dedus judecății în prezenta

cauză, respectiv acțiunea în executarea obligațiilor contractuale ori în răspundere

contractuală, ceea ce relevă analiza judicioasă a cauzei.

În ceea ce privește critica formulată de

recurentă referitor la aplicarea greșită a normelor constituționale statuate de

art. 21 și art. 126, Înalta Curte apreciază de asemenea că este nefondată, în considerarea

următoarelor argumente:

Potrivit dispozițiilor art. 126 alin.

(2) și art. 129 din Constituția României, stabilirea regulilor de desfășurare a

procesului în fața instanțelor judecătorești este de competența exclusivă a legiuitorului,

care poate institui, în considerarea unor situații deosebite, reguli speciale de

procedură.

Sub acest aspect, principiul liberului

acces la justiție presupune posibilitatea neîngrădită a celor interesați de a le

utiliza în formele și în modalitățile instituite de lege.

În consecință, prin reglementările cuprinse

în art. 111 C. proc. civ. de la 1865, referitoare la caracterul subsidiar al acțiunii

în constatare, legiuitorul nu a înțeles să stabilească un tratament discriminatoriu,

ci un regim legal diferit, impus de existența unor situații procesuale diferite.

Astfel, nu se poate considera că o astfel

de interpretare și aplicare a dispozițiilor art. 111 C. proc. civ. este în contradicție

cu prevederile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, care reglementează

dreptul la un proces echitabil, deoarece dreptul de a supune judecății o pretenție

nu este un drept absolut, putând comporta limitări sau condiționări, care intră

în marja de apreciere recunoscută statului membru al Uniunii Europene în numeroase

rânduri de instanța de contencios european, în materia drepturilor omului.

Având în vedere că nu se aduce atingere

substanței dreptului de acces la justiție, în condițiile în care recurentei i se

recunoaște de legiuitor posibilitatea de a uza de alte căi legale pentru valorificarea

dreptului subiectiv pretins, pe care însă aceasta nu Ie-a urmat, Înalta Curte apreciază

ca decizia atacată este în concordanță cu exigentele stabilite de Curtea Europeană

a Drepturilor Omului pe cale jurisprudențială în materia art. 6 din Convenție.

Concluzionând, nu se poate reține critica

de nelegalitate invocată de recurentă sub aspectul încălcării prevederilor art.

21, art. 126 din Constituție, deoarece accesul liber la justiție nu înseamnă în

toate cazurile accesul nelimitat, la toate organele de jurisdicție, la toate căile

de atac, legiuitorul putând stabili reguli de procedură și căi particulare de exercitare

a drepturilor procedurale, fără ca prin aceasta să aducă atingere principiului stabilit

de art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului, atât timp cât procedura

internă creează efectiv posibilitatea ca partea interesată să se adreseze instanței

de judecată pentru analizarea dreptului pretins cu toate garanțiile de independență

și imparțialitate.

În ceea ce privește restul susținerilor

formulate de recurentă, inclusiv cele referitoare la soluția dată celui de-al doilea

petit din cererea introductivă, Înalta Curte nu le va analiza, având în vedere că

nu constituie critici veritabile, ci doar simple afirmații, în raport cu care recurenta

nu a detaliat elemente care să permită încadrarea în vreunul dintre cazurile de

nelegalitate reglementate de art. 304 C. proc. civ.

Având în vedere considerentele expuse mai

sus, Înalta Curte constată că decizia atacată este legală, iar motivul invocat de

recurentă nu justifică modificarea sa, așa încât, în baza art. 312 alin. (1) C.

proc. civ., va respinge recursul ca nefondat.

În temeiul art. 274 alin. (1), raportat

la art. 298, cu aplicarea art. 316 C. proc. civ., va obliga recurenta-reclamantă

la plata către intimata-pârâtă a sumei de 8.242,59 RON, reprezentând cheltuieli

de judecată, compuse din onorariu de avocat și cheltuieli de transport, apreciind

că cererea de reducere a onorariului, în cuantum de 1.500 RON, nu este justificată,

el nefiind disproporționat de mare, cel puțin în raport de valoarea pricinii.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat de recurenta-reclamantă

SC L.H.D. SRL împotriva deciziei civile nr. 332 din 15 mai 2014, pronunțată de Curtea

de Apel București, secția a Vl-a civilă.

Obligă recurenta-reclamantă la plata către

recurenta-pârâtă SC C.P. SA a sumei de 8.242,59 RON, reprezentând cheltuieli de

judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi,

30 ianuarie 2015.