ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1818/2011

ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 1818/2011 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2011)

Asupra contestației

în anulare de față;

Din examinarea

lucrărilor din dosar, constată următoarele:

de recurs

Prin Decizia nr. 7 din 12 ianuarie 2010,

Înalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal, a respins, ca nefondat, recursul declarat de L.D. împotriva Sentinței

nr. 566 din 12 februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a

contencios administrativ și fiscal.

Pentru a pronunța

această decizie, instanța de recurs a reținut, în esență, următoarele:

Instanța de fond a

stabilit corect situația de fapt în raport de materialul probator administrat

în cauză și a realizat o încadrare juridică adecvată în funcție de situația

faptică.

Potrivit art. 1 alin.

(1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, acest act normativ reglementează

sursele de finanțare, cuantumul și procedura de acordare a despăgubirilor

aferente imobilelor care nu pot fi restituite în natură, rezultate din

aplicarea Legii nr. 10/2001.

În temeiul art. 29

alin. (1) din Titlul VII al legii în discuție, titlurile de valoare nominală

emise de Ministerul Finanțelor Publice în temeiul art. 30 din Legea nr.

10/2001, rep., până la data intrării în vigoare a prezentei legi și

nevalorificate în cadrul unei oferte de capital disponibil emisă în temeiul

H.G. nr. 498/2003, cu modificările și completările ulterioare, se convertesc și

prin decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în titlu de

despăgubire.

Alin. (4) al

aceluiași articol precizează că, în cazurile prevăzute la alin. (1) și (3),

Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor va decide după primirea

cererilor persoanelor îndreptățite, la care vor fi anexate, în original,

titlurile de valoare nominală nevalorificate.

Alin. (5) din același

articol arată că cererile prevăzute la alin. (4) se vor depune la Secretariatul

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor după constituirea acestora.

În acest context,

arată instanța de recurs, este relevant că, prin Normele metodologice de

aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005, aprobate prin H.G. nr.

1095/2005, a fost stabilită procedura de primire a cererilor persoanelor

îndreptățite, la care vor fi anexate, în original, titlurile de valoare

nominală nevalorificate, precum și procedura de convertire a acestora prin

decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în titluri de despăgubire.

Reține instanța de

recurs că relevante pentru corecta soluționare a litigiului de față sunt

prevederile pct. 29.3 din Normele amintite mai sus „convertirea titlurilor de

valoare nominală în titluri de despăgubire se dispune de către Comisia Centrală

pentru Stabilirea Despăgubirilor, după primirea de către Secretariatul Comisiei

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor a cererilor titularilor titlurilor de

valoare nominală nevalorificate în cadrul unei oferte de capital disponibil.

Actualizarea valorilor înscrise în titlurile de valoare nominală emise se va

face prin aplicarea indicelui de inflație aferent perioadei cuprinse între

începutul lunii următoare celei în care a fost emis titlul și sfârșitul lunii

anterioare datei emiterii deciziei de către Comisia Centrală. În situați în

care indicele de inflație aferent lunii anterioare datei emiterii deciziei nu

este cunoscut, se va lua în calcul ultimul indice de inflație cunoscut".

În speța de față se

arată în considerentele deciziei contestate, pentru recurentul-reclamant au

fost emise titluri de valoare nominală la 16 martie 2004 și 9 septembrie 2004

de Ministerul Finanțelor Publice, ca urmare a dispozițiilor nr. 194 din 6

aprilie 2004, nr. 325 din 28 iulie 2003 și nr. 324 din 28 iulie 2003 emise de

Primarul Municipiului Roșiorii de Vede, prin care au fost soluționate dosare

întocmite în baza Legii nr. 10/2001.

Așa cum rezultă din

Decizia nr. 1283 din 13 decembrie 2007, Comisia Centrală pentru Stabilirea

Despăgubirilor a emis titlul de despăgubire în favoarea recurentului-reclamant

L.D., în cuantum de 101.915,44 RON, reprezentând valorile actualizate, potrivit

indicelui de inflație, a titlurilor de valoare nominală emise de Ministerul

Finanțelor Publice la 16 martie 2004 și 9 septembrie 2004.

Potrivit acestui act

administrativ, recurentul-reclamant a depus o cerere de aprobare a convertirii

titlurilor de valoare nominală emise de către Ministerul Finanțelor Publice, în

titluri de despăgubire.

Instanța de recurs a

constatat că, pe baza acestei cereri și în conformitate cu prevederile legale

în vigoare (art. 29 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 și pct. 29.3 din

Normele metodologice de aplicare a acesteia), valoarea acestor titluri de

valoare nominală a fost actualizată prin aplicarea indicelui de inflație

comunicat de Institutul Național de Statistică.

Pe cale de

consecință, concluzionează instanța de recurs, este legală Decizia intimatei

Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor nr. 1283/2007, prin care i-a

fost acordat părții adverse titlu de despăgubire în cuantum de 101.915,44 RON

reprezentând valorile actualizate, potrivit indicelui de inflație comunicat de

Institutul Național de Statistică.

Instanța de recurs a

reținut că nu sunt întemeiate afirmațiile recurentului în legătură cu reevaluarea

imobilelor, întrucât procedura legală nu permite aceasta, motiv pentru care nu

se impune efectuarea unei noi expertize.

Totodată, se arată în

considerentele deciziei atacate, în raport cu etapele administrative parcurse,

nu se poate modifica baza de calcul a valorii imobilelor în discuție; de

altfel, în cadrul motivelor de recurs, L.D. a arătat că nu contestă modul de

calcul făcut de pârâtă la actualizarea cu indicele de inflație, calcul care a

fost realizat în mod corect, din punct de vedere matematic.

anulare formulată de L.D.

La data de 28

decembrie 2010, L.D. a formulat contestație în anulare împotriva deciziei

instanței de recurs prezentate la punctul anterior, invocând în drept

dispozițiile art. 317 și 318 C. proc. civ.

Contestatorul a

solicitat anularea Deciziei nr. 7 din 12 ianuarie 2010 a Înaltei Curți de

Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, și reluarea

judecății la instanța competentă, de la cel mai vechi act de procedură

efectuat, pentru următoarele motive.

2.1. Au fost

încălcate prevederile de ordine publică referitoare la competență

Contestatorul arată

că la treilea termen de judecată fixat în recurs s-a schimbat completul de

judecată iar din lămuririle care i-au fost solicitate de președintele completului

rezultă fie intenția de declinare a competenței în favoarea instanței civile,

fie o eroare materială.

2.2. Soluția

pronunțată contravine jurisprudenței Secției civile a Înaltei Curți de Casație

și Justiție

Contestatorul susține

că într-o pricină similară, secția civilă a Înaltei Curți de Casație și

Justiție a stabilit că măsurile reparatorii prin echivalent trebuie stabilite

în raport cu momentul soluționării pricinii, iar nu în raport de momentul

emiterii dispoziției primarului.

2.3. Soluția pronunțată

este rezultatul unei erori materiale evidente

La acest punct

contestatorul dezvoltă ideea potrivit căreia soluția criticată se bazează pe un

probatoriu sumar, întrucât dosarul înregistrat la Comisia Centrală era

incomplet, lipsind planul de situație, proiectul de execuție la demolare etc.

Nu s-a observat neconcordanța dintre rapoartele de evaluare din anii 2001, 2002

și cuantumul despăgubirilor stabilite de primar în anii 2003, 2004.

De asemenea,

contestatorul susține că soluția instanței de recurs s-a fondat pe texte legale

abrogate, indicând art. 30 din Legea nr. 10/2001, H.G. nr. 498/2003, Cap. IV

din Legea nr. 247/2005, ignorându-se practic art. 13 din Titlul VII al Legii

nr. 247/2005, precum și toate solicitările sale.

Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor

Prin întâmpinarea

înregistrată la data de 25 martie 2011, intimata Comisia Centrală pentru

Stabilirea Despăgubirilor a solicitat respingerea contestației în anulare ca

nefondată.

În esență, intimata

susține că motivele invocate de contestator nu se încadrează în dispozițiile

art. 317 C. proc. civ., așa încât nu există temei legal pentru retractarea

deciziei pronunțate de instanța de recurs.

Înaltei Curți asupra contestației în anulare

Din expunerea rezumativă

a motivelor căii extraordinare de atac exercitate de L.D. rezultă că, parțial,

acestea pot fi circumscrise dispozițiilor art. 317 alin. (1) pct. 2 C. proc.

civ. și art. 318 alin. (1) teza I C. proc. civ., texte legale care stabilesc că

hotărârile irevocabile pot fi atacate pe această cale, atunci când „hotărârea a

fost dată de judecători cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică

privitoare la competență” ori când „dezlegarea dată este rezultatul unei

greșeli materiale”.

4.1. Referitor la

competența soluționării recursului.

În cuprinsul primului

motiv, contestatorul dezvoltă confuz aspecte legate de compunerea completului

care a soluționat recursul, precum și de competența după materie a acestei

secții.

În privința

compunerii completului de judecată, deși aceasta nu constituie motiv de

contestație în anulare, Înalta Curte constată că a fost legal stabilită,

conform art. 52 din Legea nr. 304/2004 privind organizarea judiciară, art. 32

alin. (1) și art. 39 alin. (1) din Regulamentul privind organizarea și

funcționarea administrativă a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

fluctuațiile în privința membrilor completului respectiv fiind determinate de

împrejurarea că doi dintre judecătorii titulari ai acestuia s-au pensionat.

Cât privește

competența după materie a acestei secții a Înaltei Curți de Casație și

Justiție, de a soluționa recursul declarat împotriva Sentinței nr. 566 din 12

februarie 2009 a Curții de Apel București, secția a VIII-a contencios

administrativ și fiscal, aceasta rezultă cu evidență din prevederile art. 20

alin. (1) din Legea nr. 554/2004, art. 4 pct. 1 C. proc. civ. coroborate cu

art. 21 din Legea nr. 304/2004 și a fost determinată de obiectul acțiunii

judiciare formulate de L.D.

Referitor la

existența unor greșeli materiale

Contestatorul a

inclus în sintagma de greșeală materială mai multe tipuri de presupuse erori

care s-ar fi comis la judecata recursului său, respectiv încălcarea

jurisprudenței secției civile a Înaltei Curți de Casație și Justiție,

soluționarea cauzei pe baza unui probatoriu sumar și nerelevant ori aplicarea

unor dispoziții legale abrogate.

Niciunul dintre

aspectele invocate nu constituie o greșeală materială în sensul voinței

legiuitorului.

Doctrina și

jurisprudența sunt consecvente în a arăta că greșeala materială reprezintă o

eroare evidentă cu caracter procedural, săvârșită în legătură cu aspectele

formale ale judecății, produsă ca urmare a omiterii sau confundării de către

instanța de judecată a unor elemente sau date materiale importante, ceea ce nu

este cazul în speță.

De altfel,

jurisprudența invocată de contestator privește cauze cu un alt obiect;

caracterul sumar al probațiunii, dacă ar fi existat, îi era direct imputabil

câtă vreme art. 129 alin. (1) C. proc. civ. obligă părțile „să-și probeze

pretențiile și apărările”; în fine, trimiterea la acte normative abrogate în

prezent (de ex. H.G. nr. 498/2003) s-a realizat în contextul în care, în cazul

contestatorului, procedura administrativă de convertire a titlurilor de valoare

nominală emise de Ministerul Finanțelor Publice în titluri de despăgubire a

debutat în anul 2005 (odată cu dosarul întocmit în baza cererii nr. 204 din 19

august 2005) iar legalitatea actelor emise de autoritatea intimată s-a

verificat prin prisma principiului tempus regit actum.

Conchizând, Înalta

Curte reține că prezenta contestație în anulare este nefondată, nefiind

identificate elemente care să poată fi circumscrise motivelor prevăzute de art.

317 și 318 C. proc. civ., apte să atragă anularea deciziei instanței de recurs.

În același sens este

și jurisprudența Curții Europene a Drepturilor Omului, care a conturat ideea

potrivit căreia redeschiderea procesului judecat irevocabil poate fi

determinată numai de circumstanțe substanțiale și imperative, care au făcut ca

erorile de fapt să devină vizibile doar la finalul unei proceduri judiciare

(cauzele Mitrea c. România și Stanca Popescu c. România), ceea ce nu este cazul

în speță.

soluției adoptate

Pentru considerentele

expuse la pct. 4 din decizie, în temeiul art. 319 - 320 C. proc. civ. se va

respinge cererea de față ca nefondată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația

în anulare formulată de L.D. împotriva Deciziei nr. 7 din 12 ianuarie 2010 a

Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și

fiscal, ca nefondată.

Irevocabilă.

Pronunțată, în

ședință publică, astăzi 25 martie 2011.