ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 6163/2011

Asupra contestației în anulare de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar a constatat următoarele:

Prin decizia nr. 1649 din 18 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, au fost respinse recursurile declarate de C.G. și de Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor împotriva Sentinței civile nr. 2124 din 4 mai 2010 a Curții de Apel București, ca nefondate.

Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de recurs a reținut că situația de fapt reținută de instanța de fond este corectă, întrucât recurenta-pârâtă C.G. a formulat notificare, potrivit Legii nr. 10/2001, pentru imobilul situat în Călimănești-Căciulata, județul Vâlcea, pe care l-a evaluat la 5 miliarde în luna iunie 2001, făcând precizarea că a primit despăgubiri în baza Legii nr. 112/1995.

Unitatea deținătoare a emis Decizia nr. 6 din 14 mai 2002 prin care au fost acordate despăgubiri în echivalent sub formă de titluri de valoare folosite exclusiv în procesul de privatizare, pentru diferența față de despăgubirile acordate în baza Legii nr. 112/1995, decizie care nu a fost contestată de titulara ei.

Ministerul Finanțelor Publice a emis titlurile de valoare nominală, dar pentru că nu au fost valorificate până la modificarea Legii nr. 10/2001 prin Legea nr. 247/2005, dosarul a fost înaintat Secretariatului Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor în vederea convertirii acestora în titlu de despăgubiri potrivit art. 29 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Instanța de recurs a reținut că problema de drept dedusă judecății este aceea dacă în cadrul procedurii prevăzute de art. 29 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005, C.C.S.D. poate, or nu, emite decizie de restituire în natură a imobilului pentru care au fost eliberate titluri de valoare nominală.

Potrivit art. 29 alin. (1) din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 „Titlurile de valoare nominală emise de Ministerul Finanțelor Publice în temeiul art. 30 din Legea nr. 10/2001, republicată, până la data intrării în vigoare a prezentei legi și nevalorificate în cadrul unei oferte de capital disponibil emisă în temeiul Hotărârii Guvernului nr. 498/2003, cu modificările și completările ulterioare, se convertesc prin decizia Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor, în titlu de despăgubire”.

Din interpretarea textului rezultă că, așa cum a reținut și instanța de fond, dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu s-ar aplica în cazul în care, în baza deciziei/ dispoziției unității deținătoare, au fost emise titluri de valoare nominală.

De altfel, la dosarul cauzei au fost depuse înscrisuri din care rezultă că însăși Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor a avut aceeași interpretare în alte cauze (Decizia nr. 728 din 25 mai 2006 a C.C.S.D. privind pe Bartoș Elena prin care s-a respins cererea de restituire în natură a unei cote dintr-un imobil, cotă pentru care au fost acordate despăgubiri, potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2005 prin convertirea titlurilor de valoare nominală de către autoritatea publică cu motivarea că titulara deciziei a solicitat convertirea titlurilor de valoare nominală în titluri de despăgubire).

Decizia nr. 728 din 25 mai 2006 a Comisiei Centrale pentru Stabilirea Despăgubirilor a fost contestată, iar contestația a fost respinsă prin sentința civilă nr. 215 din 18 aprilie 2007 a Curții de Apel Cluj, secția comercială, contencios administrativ și fiscal, irevocabilă prin Decizia nr. 28 din 9 ianuarie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, unitatea deținătoare fiind tot S.R.I.

Practica Înaltei Curți de Casație și Justiție, este în același sens, respectiv în condițiile în care nu a fost contestată decizia/ dispoziția unității deținătoare prin care au fost acordate titluri de valoare nominală și a fost formulată cerere de convertire a titlurilor de valoare nominală în titluri de despăgubire, nu se mai poate analiza posibilitatea restituirii în natură de către Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor.

Împotriva acestei decizii a formulat contestație în anulare reclamanta C.G., invocând motivul de contestație prevăzut de art. 318 teza a II-a C. proc. civ., respectiv omisiunea instanței de recurs de a cerceta unele din motivele de modificare sau casare a sentinței.

În dezvoltarea acestui motiv de contestație în anulare, contestatoarea susține că nu a fost analizat motivul de recurs referitor la inadmisibilitatea acțiunii, în sensul că atât din economia Legii nr. 247/2005, cât și din dispozițiile Legii nr. 10/2001, rezultă că nu există cale de atac împotriva deciziei de restituire în natură a imobilului.

Astfel, reclamanta făcând parte din sistemul organelor statului, nu poate contesta măsura restituirii in natura dispusa de autoritatea statului (conform art. 29.5 din Normele metodologice de aplicare a Titlului VII din Legea nr. 247/2005) ce este investita cu plenitudine de competenta in aplicarea /verificarea legalității aplicării măsurii restituirii in natura de către celelalte entități ale statului, in procedura de soluționare a notificărilor.

Nu se poate considera că reclamanta este îndreptățită să conteste decizia de restituire nici în raport de prevederile art. 19 din Titlul VII din Legea nr. 247/2005 pentru că nu este vorba de o decizie din cele vizate de art. 19 (textul vizează exclusiv deciziile prin care s-au stabilit despăgubiri), ci de o decizie de restituire în natură, emisă în baza art. 21 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005.

Aceasta concluzie este impusă de chiar interpretarea sistematică a dispozițiilor Titlului VII: art. 19 face parte din Capitolul VI - Căi de atac in justiție; iar art. 21 face parte dintr-un capitol subsecvent, distinct, respectiv capitolul VII - Dispoziții tranzitorii si finale (care în cadrul său nu mai prevede vreo cale de atac împotriva deciziei de restituire în natură, ci face referire expresa exclusiv la valoarea juridică a deciziei de restituire in natură, prin trimitere la dispozițiile art. 23 alin. (4) din Legea nr. 10/ 2001).

La aceasta concluzie conduce si interpretarea teleologica a art. 21 ce face referire la Legea nr. 10/2001 si în consecința, la principiul restituirii in natura instituit de art. 1 (teza 1) coroborat cu art. 7 alin. (1) si art. 9 din Legea nr. 10 /2001.

Contestatoarea mai invocă împrejurarea că instanța de recurs a avut în vedere doar parțial situația de fapt, stabilindu-se că procedura restituirii prin echivalent era finalizată, în realitate Comisia Centrală pentru Stabilirea Despăgubirilor procedând corect la emiterea deciziei de restituire în natură a imobilului, în virtutea prerogativelor sale de verificare a legalității respingerii cererii de restituire în natură formulată în baza Legii nr. 10/2001.

Se precizează de către contestatoare, că în procedura de verificare a legalității respingerii cererii de restituire de către Serviciul Român de Informații, acesta din urmă a fost invitat pentru lămurirea situației juridice, iar din actele atașate nu a rezultat că imobilul notificat este destinat desfășurării activităților specifice acestui serviciu (în sensul pct. 29 din anexa Legii nr. 213/ 1998).

Analizând actele și lucrările dosarului de fond, precum și motivul de contestație în anulare invocat, Înalta Curte, constată că prezenta contestație este neîntemeiată pentru următoarele considerente:

Potrivit art. 318, teza a II-a C. proc. civ. hotărârile instanțelor de recurs pot fi atacate cu contestație „când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau de casare”.

În acest sens, Înalta Curte, constată că prin decizia atacată, instanța de recurs a analizat prioritar excepția inadmisibilității acțiunii, reținând că dispozițiile art. 19 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu fac nici o distincție între deciziile reprezentând titlu de despăgubire și cele prin care s-a dispus restituirea în natură, iar „inadmisibilitatea nu poate fi analizată în raport de modul de așezare al textelor în cuprinsul legii”. Rezultă că instanța de recurs a analizat acest motiv de recurs, dar pentru argumentele expuse, nu și l-a însușit.

De asemenea, instanța de recurs s-a referit și la motivul de recurs referitor la cenzurarea etapei procedurii administrative în baza Legii nr. 10/2001, apreciind că dispozițiile art. 16 din Titlul VII al Legii nr. 247/2005 nu se aplică în cazul în care, pe baza deciziei (dispoziției) unității deținătoare, au fost emise titluri de valoare nominală. În termenul stabilit de lege pentru acceptarea ofertei, contestatoarea C.G., prin adresa înregistrată la Biroul de Relații cu Publicul sub nr. 37041 din 11 noiembrie 2002, a comunicat către S.R.I. acceptul său cu privire la oferta de restituire în echivalent, sub formă de titluri de valoare folosite exclusiv în procesul de privatizare, în baza dispozițiilor art. 24 din Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la acea dată.

În consecință, decizia menționată a rămas definitivă prin acceptarea acesteia, contestatoarea neexercitând nici una din căile de atac stabilite de lege.

Referitor la obligația verificării legalității respingerii cererii de restituire în natură, instanța de recurs a analizat și acest motiv de recurs, stabilind însă că procedura de convertire a titlurilor de valoare nominală în titluri de despăgubire, prevăzută de art. 29 Titlul VII din Legea nr. 247/2005 nu include și verificarea legalității respingerii cererii de restituire a imobilului notificat.

Pentru considerentele menționate, Înalta Curte, constată că motivul de contestație în anulare invocat de contestator nu este incident în speță, instanța de recurs analizând în integralitatea lor motivele de recurs invocate de recurentă, contestația urmând a fi respinsă ca neîntemeiată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare formulată de C.G. împotriva deciziei nr. 1649 din 18 martie 2011 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția contencios administrativ și fiscal, ca neîntemeiată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 20 decembrie 2011.