ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3110/2006

Asupra recursului în anulare de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiune, reclamanta M.E.L. a chemat în judecată pârâții Ministerul Justiției și Tribunalul Dolj, solicitând instanței să dispună obligarea lor la restituirea sumelor reprezentând contribuția de asigurări sociale de sănătate de 7%, reținută din venitul brut pentru perioada 1 ianuarie 2000-31 martie 2001, reactualizată la data executării hotărârii cu coeficientul de inflație. Prin sentința civilă nr. 864 din 17 octombrie 2002, Tribunalul Gorj a admis acțiunea și a obligat pârâtele la plata sumelor astfel cum au fost solicitate. Instanța a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției și cererea de chemare în garanție a C.A.S.A.O.P.S.N.A.J.

Soluția primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Craiova, secția civilă, care prin decizia nr. 22 din 20 ianuarie 2003 a respins ca nefondat recursul declarat de pârâtul Ministerul Justiției. La data de 2 octombrie 2003 Curtea Supremă de Justiție, actualmente Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost sesizată de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție cu soluționarea recursului în anulare îndreptat împotriva ambelor hotărâri, pe considerentul că acestea au fost pronunțate cu încălcarea esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond. În temeiul art. 330 pct. 2 și art. 314 C. proc. civ., Procurorul general a solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor și, pe fond, respingerea acțiunii.

Din punct de vedere procedural, recursul în anulare este admisibil deoarece, chiar dacă prin O.U.G. nr. 58/2003 art. 330-330 4 C. proc. civ. au fost abrogate, la data pronunțării deciziei curții de apel acestea erau în vigoare, or hotărârea este susceptibilă de a fi atacată pe căile prevăzute de legea în vigoare la momentul pronunțării. Art. 330 pct. 2 C. proc. civ. prevedea că Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, poate ataca cu recurs în anulare, la Curtea Supremă de Justiție, o hotărâre judecătorească irevocabilă, când prin aceasta s-a produs o încălcare esențială a legii, ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, iar art. 330 1 prevedea că, în atare situație, recursul în anulare se poate declara în termen de 1 an de când hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă.

În speță recursul a fost declarat în termen de 1 an de la data pronunțării deciziei irevocabile a instanței de recurs. Cu toate acestea, este inutil a se mai analiza dacă sunt sau nu întemeiate criticile aduse prin motivarea recursului în anulare, deoarece admiterea acestei căi de atac extraordinare ar constitui o violare a art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, iar conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile interne, au prioritate cele dintâi.

Prin urmare, chiar dacă instanța ar ajunge la concluzia că în speță s-a produs o încălcare esențială a legii, care a condus la o admitere greșită a acțiunii, hotărârea irevocabilă pronunțată în favoarea reclamantei nu ar putea fi anulată, deoarece ar aduce atingere dreptului său de proprietate, adică unuia din drepturile garantate prin Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la care și România este parte din anul 1994. Articolul 1 alin. (1) din primul Protocol adițional la Convenție prevede că: „Orice persoană fizică sau juridică are dreptul la respectarea bunurilor sale.

Nimeni nu poate fi lipsit de proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.” În speță, reclamantul se bucură de un bun în sensul Convenției, iar acest bun îl constituie creanța exigibilă, care i-a fost constatată față de stat, prin decizia irevocabilă nr. 1006 din 21 aprilie 2003 a Curții de Apel Alba Iulia. Admiterea recursului în anulare, cu consecința respingerii acțiunii, ar constitui o ingerință în dreptul de proprietate al reclamantului care, chiar dacă s-ar admite că este prevăzută de lege și că urmărește protejarea unui interes general, nu îndeplinește cerința respectării unui raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele folosite și scopul propus.

În acest sens s-a pronunțat Curtea Europeană a Drepturilor Omului într-o cauză ale cărei date esențiale sunt similare celei de față și în care a condamnat statul român pentru violarea articolului 1 din Primul Protocol adițional la Convenție, și anume cauza Stere și alții contra României, 23 februarie 2006. În cauza citată reclamanții s-au plâns de atingerea adusă dreptului la respectarea bunurilor, prin obligarea lor la a restitui sumele încasate în baza unei decizii intrate în puterea lucrului judecat, sume calificate ca fiind datorii fiscale.

În motivarea deciziei, Curtea a amintit că „preeminența dreptului, unul din principiile fundamentale ale unei societăți democratice, este inerentă ansamblului articolelor Convenției.(...) Ea presupune respectarea principiului securității raporturilor juridice, și mai ales a deciziilor judecătorești devenite res judicata . Nici o parte nu este îndreptățită la revizuirea unei decizii finale și executorii numai în scopul de a obține o reexeminare a cauzei și o nouă decizie. Altminteri, desființarea unei decizii finale ar crea un climat general de incertitudine juridică, care ar reduce încrederea publicului în sistemul judiciar și, în consecință, și în statul de drept.

(...) Având în vedere că intervenția Procurorului General, care nu a fost parte în proces, după finalizarea procedurii, a condus la anularea totală a creanței, Curtea consideră că o ingerință atât de serioasă în drepturile reclamanților a rupt, în defavoarea lor, justul echilibru care trebuie menținut între protejarea proprietății și cerințele interesului general. (...) În consecință, a avut loc o violare a articolului 1 din Protocolul nr. 1”. Pentru aceleași considerente ca și cele anterior citate, Înalta Curte de Casație și Justiție nu poate admite recursul în anulare, declarat de Procurorul general, care nu a fost parte în proces, cu consecința casării unei decizii irevocabile, executorii și intrate în puterea lucrului judecat și privării reclamantului de dreptul de creanță ce i-a fost recunoscut prin această decizie.

În consecință, Înalta Curte va respinge recursul în anulare declarat de Procurorul general ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul în anulare declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de Justiție împotriva deciziei nr. 22 din 20 ianuarie 2003 a Curții de Apel Craiova și sentinței civile nr. 864 din 17 septembrie 2002 a Tribunalului Gorj. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 martie 2006.