ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 3110/2006

Asupra recursului în anulare de față:

Din

examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

Prin

acțiune, reclamanta M.E.L. a chemat în judecată pârâții Ministerul Justiției și

Tribunalul Dolj, solicitând instanței să dispună obligarea lor la restituirea

sumelor reprezentând contribuția de asigurări sociale de sănătate de 7%,

reținută din venitul brut pentru perioada 1 ianuarie 2000-31 martie 2001,

reactualizată la data executării hotărârii cu coeficientul de inflație.

Prin

sentința civilă nr. 864 din 17 octombrie 2002, Tribunalul Gorj a admis acțiunea

și a obligat pârâtele la plata sumelor astfel cum au fost solicitate.

Instanța

a respins excepția lipsei calității procesuale pasive a Ministerului Justiției

și cererea de chemare în garanție a C.A.S.A.O.P.S.N.A.J.

Soluția

primei instanțe a fost menținută de Curtea de Apel Craiova, secția civilă, care

prin decizia nr. 22 din 20 ianuarie 2003 a respins ca nefondat recursul

declarat de pârâtul Ministerul Justiției.

La data de 2 octombrie 2003 Curtea

Supremă de Justiție, actualmente Înalta Curte de Casație și Justiție, a fost

sesizată de Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție cu soluționarea recursului în anulare îndreptat împotriva ambelor

hotărâri, pe considerentul că acestea au fost pronunțate cu încălcarea

esențială a legii, ceea ce a determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond.

În

temeiul art. 330 pct. 2 și art. 314 C. proc. civ., Procurorul general a

solicitat admiterea recursului în anulare, casarea hotărârilor și, pe fond,

respingerea acțiunii.

Din

punct de vedere procedural, recursul în anulare este admisibil deoarece, chiar

dacă prin O.U.G. nr. 58/2003 art. 330-330

4

C. proc. civ. au fost

abrogate, la data pronunțării deciziei curții de apel acestea erau în vigoare,

or hotărârea este susceptibilă de a fi atacată pe căile prevăzute de legea în

vigoare la momentul pronunțării.

Art. 330 pct. 2 C. proc. civ.

prevedea că Procurorul general al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție, din oficiu sau la cererea ministrului justiției, poate ataca cu

recurs în anulare, la Curtea Supremă de Justiție, o hotărâre judecătorească

irevocabilă, când prin aceasta s-a produs o încălcare esențială a legii, ce a

determinat o soluționare greșită a cauzei pe fond, iar art. 330

1

prevedea că, în atare situație, recursul în anulare se poate declara în termen

de 1 an de când hotărârea judecătorească a rămas irevocabilă.

În speță recursul a fost declarat în

termen de 1 an de la data pronunțării deciziei irevocabile a instanței de

recurs.

Cu toate acestea, este inutil a se

mai analiza dacă sunt sau nu întemeiate criticile aduse prin motivarea

recursului în anulare, deoarece admiterea acestei căi de atac extraordinare ar

constitui o violare a art. 1 al Protocolului nr. 1 adițional la Convenția

Europeană a Drepturilor Omului, iar conform art. 20 alin. (2) din Constituția

României, dacă există neconcordanțe între pactele și tratatele privitoare la

drepturile fundamentale ale omului, la care România este parte, și legile

interne, au prioritate cele dintâi.

Prin urmare, chiar dacă instanța ar

ajunge la concluzia că în speță s-a produs o încălcare esențială a legii, care

a condus la o admitere greșită a acțiunii, hotărârea irevocabilă pronunțată în

favoarea reclamantei nu ar putea fi anulată, deoarece ar aduce atingere

dreptului său de proprietate, adică unuia din drepturile garantate prin

Convenția pentru apărarea drepturilor omului și a libertăților fundamentale, la

care și România este parte din anul 1994.

Articolul 1 alin. (1) din primul

Protocol adițional la Convenție prevede că:

„Orice persoană fizică sau juridică

are dreptul la respectarea bunurilor sale. Nimeni nu poate fi lipsit de

proprietatea sa decât pentru cauză de utilitate publică și în condițiile

prevăzute de lege și de principiile generale ale dreptului internațional.”

În speță, reclamantul se bucură de

un bun în sensul Convenției, iar acest bun îl constituie creanța exigibilă,

care i-a fost constatată față de stat, prin decizia irevocabilă nr. 1006 din 21

aprilie 2003 a Curții de Apel Alba Iulia.

Admiterea recursului în anulare, cu

consecința respingerii acțiunii, ar constitui o ingerință în dreptul de

proprietate al reclamantului care, chiar dacă s-ar admite că este prevăzută de

lege și că urmărește protejarea unui interes general, nu îndeplinește cerința

respectării unui raport rezonabil de proporționalitate între mijloacele

folosite și scopul propus.

În acest sens s-a pronunțat Curtea

Europeană a Drepturilor Omului într-o cauză ale cărei date esențiale sunt

similare celei de față și în care a condamnat statul român pentru violarea articolului

1 din Primul Protocol adițional la Convenție, și anume cauza Stere și alții

contra României, 23 februarie 2006.

În cauza citată reclamanții s-au

plâns de atingerea adusă dreptului la respectarea bunurilor, prin obligarea lor

la a restitui sumele încasate în baza unei decizii intrate în puterea lucrului

judecat, sume calificate ca fiind datorii fiscale.

În motivarea deciziei, Curtea a

amintit că „preeminența dreptului, unul din principiile fundamentale ale unei

societăți democratice, este inerentă ansamblului articolelor Convenției.(...)

Ea presupune respectarea principiului securității raporturilor juridice, și mai

ales a deciziilor judecătorești devenite

res judicata

. Nici o parte nu

este îndreptățită la revizuirea unei decizii finale și executorii numai în

scopul de a obține o reexeminare a cauzei și o nouă decizie. Altminteri,

desființarea unei decizii finale ar crea un climat general de incertitudine

juridică, care ar reduce încrederea publicului în sistemul judiciar și, în

consecință, și în statul de drept.

(...) Având în vedere că intervenția

Procurorului General, care nu a fost parte în proces, după finalizarea

procedurii, a condus la anularea totală a creanței, Curtea consideră că o

ingerință atât de serioasă în drepturile reclamanților a rupt, în defavoarea

lor, justul echilibru care trebuie menținut între protejarea proprietății și

cerințele interesului general.

(...) În consecință, a avut loc o

violare a articolului 1 din Protocolul nr. 1”.

Pentru

aceleași considerente ca și cele anterior citate, Înalta Curte de Casație și

Justiție nu poate admite recursul în anulare, declarat de Procurorul general,

care nu a fost parte în proces, cu consecința casării unei decizii irevocabile,

executorii și intrate în puterea lucrului judecat și privării reclamantului de

dreptul de creanță ce i-a fost recunoscut prin această decizie.

În consecință, Înalta Curte va

respinge recursul în anulare declarat de Procurorul general ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondat recursul în anulare

declarat de Procurorul General al Parchetului de pe lângă Curtea Supremă de

Justiție împotriva deciziei nr. 22 din 20 ianuarie 2003 a Curții de Apel

Craiova și sentinței civile nr. 864 din 17 septembrie 2002 a Tribunalului Gorj.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 martie 2006.