ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 489/2006

Asupra contestației în anulare de

față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Înalta Curte de Casație și Justiție,

secția de contencios administrativ și fiscal, prin decizia nr. 5196 din 27

octombrie 2005, a admis recursul declarat de Casa Județeană de Pensii Ilfov

împotriva sentinței civile nr. 801 din 26 aprilie 2005, a Curții de Apel

București, secția a VIII-a de contencios administrativ și fiscal, a casat

sentința atacată și pe fond, a respins acțiunea reclamantului A.A., pentru

acordarea drepturilor prevăzute de Legea nr. 309/2002, începând cu data de 23

septembrie 2002, nu de la data de 1 februarie 2005, cum s-a stabilit.

Pentru a dispune astfel, instanța a

reținut că pârâta a acordat în mod corect drepturile pretinse de reclamant,

numai începând cu data de întâi a lunii următoare depunerii cererii

înregistrată sub nr. 1167 din 31 ianuarie 2005, astfel cum se prevede prin art.

5 din Legea nr. 309/2002, instanța de fond hotărând în mod greșit acordarea

acestor drepturi începând cu data de 1 octombrie 2002, în considerarea unei

cereri anterioare, respinsă de pârâtă și necontestată de reclamant.

Împotriva acestei decizii,

reclamantul a formulat prezenta contestație în anulare, întemeiată generic, în

preambulul său, pe prevederile art. 317 și urm. C. proc. civ., susținând, în

esență, că instanța supremă ar fi trebuit să aibă un rol activ, conform legii

și să fie imparțială, în sensul de a examina cu aceeași competență, și

întâmpinarea depusă la 18 august 2005, ca, de altfel, și precizările

ulterioare, cu privire la motivul pentru care prima hotărâre nu a fost

contestată, constând în necomunicarea acesteia, aspecte ce au fot trecute sub

tăcere, pronunțându-se, astfel, o soluție nelegală și inumană.

Au fost supuse atenției Înaltei

Curți, datele identice consemnate în livretul militar și fișa de evidență

militară, solicitându-se a se constata că instanța de recurs nu a examinat

toate aspectele, pentru a împărți dreptatea între un biet pensionar și o

instituție.

Față de motivele astfel prezentate,

în finalul contestației s-a apreciat că instanța de recurs a comis o greșeală

materială, în sensul art. 318 alin. (1) C. proc. civ., text în baza căruia s-a

solicitat admiterea acesteia.

Examinând îndeplinirea condițiilor

de admisibilitate a acestei căi extraordinare de atac, Înalta Curte reține

următoarele:

Contestația în anulare este o cale

extraordinară de atac, de retractare, îndreptată împotriva hotărârilor

judecătorești irevocabile, date cu încălcarea anumitor norme de procedură sau

greșite, din cauza unor inadvertențe de ordin formal, putând fi exercitată

numai în cazurile și în condițiile expres prevăzute de art. 317 - 321 C. proc.

civ.

Contestația în anulare obișnuită se

exercită împotriva oricărei hotărâri judecătorești irevocabilă, pentru oricare

din cele două motive prevăzute de art. 317, care nu au putut fi invocate pe

căile ordinare de atac, respectiv când procedura de chemare a părții, pentru

ziua când s-a judecat pricina, nu a fost îndeplinită potrivit cu cerințele

legii sau când hotărârea a fost dată cu încălcarea dispozițiilor de ordine publică

privitoare la competență, aspecte ce nu au fost invocate în speță.

Contestația în anulare specială se

exercită, potrivit art. 318 C. proc. civ., numai împotriva hotărârilor

instanțelor de recurs, atunci când dezlegarea dată este rezultatul unei greșeli

materiale sau când instanța, respingând recursul sau admițându-l numai în

parte, a omis din greșeală să cerceteze vreunul din motivele de modificare sau

de casare.

Motivele invocate în prezenta

contestație în anulare exced cadrului legal astfel instituit, neputând fi

circumscrise nici cazurilor expres și limitativ prevăzute de acest din urmă

text, indicat în partea finală a contestației, ele vizând în mod evident o

pretinsă greșeală de judecată grefată pe încălcarea dispozițiilor art. 129 pct.

4 și 5 C. proc. civ., ca urmare a lipsei rolului activ al instanței pentru

stabilirea adevărului în cauză, pe baza stabilirii unei reale stări de fapt și

prin aplicarea corectă a legii.

Noțiunea de „greșeală materială”

utilizată pentru prima ipoteză prevăzută de art. 318 alin. (1) C. proc. civ.,

la care a făcut referire contestatorul, nu poate fi interpretată extinctiv, dat

fiind caracterul de excepție al acestui text. Legea are în vedere numai

greșelile materiale cu caracter procedural, pe care instanța le-a comis prin

confundarea unor elemente importante sau a unor date materiale și care au fost

esențiale, determinând soluția eronată, și nu pe cele care, eventual, sunt

rezultatul modului în care instanța a interpretat un text de lege ori a

stabilit situația de fapt, în urma aprecierii probelor, situație în care s-ar

ajunge, pe o cale ocolită, la judecarea încă o dată a aceluiași recurs.

Prin urmare, constatând

neîndeplinite condițiile de admisibilitate a contestației în anulare, Înalta

Curte va adopta soluția de respingere a acesteia, ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge contestația în anulare

formulată de A.A. împotriva deciziei nr. 5196 din 27 octombrie 2005 a Înaltei

Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca

inadmisibilă.

Pronunțată în ședință publică,

astăzi 9 februarie 2006.