ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 7650/2005

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

S-a reținut că preluarea imobilului

de către stat s-a făcut în baza Decretului 223/1974 care, prin art. 2, obliga

persoanele care au făcut cerere de plecare definitivă din țară se înstrăineze

către stat imobilele care le aveau în proprietate, contravaloarea

construcțiilor fiind stabilită tot de organele statului.

S-a apreciat, în contextul

prezentat, că dreptul de dispoziție al proprietarului asupra bunului său era

limitat, el fiind obligat să vândă, iar cumpărătorul era în mod obligatoriu

statul, care stabilea prețul; astfel consimțământul vânzătorului era viciat,

așa încât s-a apreciat că vânzarea nu era valabilă.

S-a considerat că preluarea nu putea

fi decât abuzivă, iar exceptarea de către Normele metodologice la pct. 1.4 lit.

b) de aplicare a Legii 10/2001 a imobilelor preluate cu plata unor despăgubiri

este inadmisibilă, din moment ce tinde la completarea legii cu noi dispoziții,

contrar principiilor de drept.

S-a avut în vedere că reclamanta a

dovedit, prin act autentic, că n-a primit despăgubiri de la statul german.

Împotriva sus-numitei decizii au

declarat recurs Primarul municipiului Timișoara și Consiliul local al

municipiului Timișoara, pe de o parte, iar, pe de altă parte, intervenienții D.I.

și D.Z.

Criticile comune din cele două

recursuri, pentru care se invocă pct. 8, 9 și 10 ale art. 304 C. proc. civ.,

fac referire la încălcarea unor dispoziții imperative, pe care legiuitorul a

înțeles, prin aplicarea art. 1.4. lit. b) din Normele metodologice de aplicare

unitară a Legii 10/2001, să facă distincție între trecerea imobilului fără

plată față de cei ce au plecat fraudulos din țară, în raport de cei care au

făcut cerere de plecare definitivă din țară și au înstrăinat locuințe.

În ambele recursuri se susține că

s-a făcut o corectă și justă despăgubire a fostei proprietare, care a fost

îndestulată rezonabil, în funcție de prețurile practicate la acea dată, în

condiția în care a primit contravaloarea construcțiilor, trecute în proprietate

statului, iar creditul nerambursat a fost virat aceluiași reclamant.

În plus, recurenții D. menționează

că era necesar de verificat suma încasată cu titlu de preț.

După ce arată că, în sensul pct.

5.1. alin. (2) din Norme, era necesară o declarație autentică pentru

confirmarea unor despăgubiri, la care este sau nu îndrituită intimata-reclamantă,

se susține că au fost ignorate prevederile O.U.G. 184/2002 pentru a se verifica

cetățenia petiționarei.

Astfel, consideră că preluarea n-a

fost abuzivă, iar proprietara a fost rezonabil îndestulată, prin prețul primit.

Deliberând asupra recursurilor, acestea

urmează a fi respinse pentru următoarele rațiuni:

S-a apreciat, în sensul legii, că Decretul

223/1974, în baza căruia a trecut imobilul la stat, a fost consecința preluării

abuzive, din moment ce intimata-reclamantă nu putea să plece din țară fără a înstrăina

imobilul, în condițiile impuse de stat și fără încasarea așa-zisului preț, cu

titlu de despăgubiri civile. Consimțământul nu era liber exprimat, ci viciat,

prin constrângere, în situația dată.

Ca atare, în situația aplicării

Decretului 223/1974, erau încălcate prevederile art. 969, art. 948 C. civ.,

dreptul de proprietate, prin înstrăinarea obligatorie către stat, fiind înfrânt

dreptul de dispoziție asupra proprietății imobiliare.

Or, instanța de apel a făcut o

corectă interpretare și, deci, o aplicare corespunzătoare a legii, când a dat

curs obligației de restituire în natură, condiționată de despăgubirile încasate

la valoarea actuală.

De altfel, proba hotărâtoare,

pertinentă cauzei, o constituie și actul autentic, prin care

intimata-reclamantă declară că n-a încasat despăgubire de la statul german, în

virtutea Tratatului cu statul nostru.

Ar fi fost inadmisibil a se pretinde

statului german o declarație în sensul că n-a acordat despăgubiri proprietarei,

pertinentă fiind declarația autentică a acestei proprietare în sensul că n-a

primit despăgubiri. Mai mult, împotriva actului autentic părțile adverse nu

s-au înscris în fals, în conformitate cu art. 183 C. proc. civ.

De aceea, Înalta Curte de Casație și

Justiție consideră că nu sunt întrunite condițiile prevăzute de pct. 8, 9 și 10

ale art. 304 (ultimul punct în vigoare la data formulării recursului), așa

încât există o interpretare corectă a actului dedus judecății, o aplicare

corectă a legii în sensul existenței caracterului abuziv al preluării imobiliare,

în raport de care s-a analizat condițiile impuse de Legea 10/2001 și implicit a

Normelor de aplicare a acesteia, iar soluția se întemeiază pe baza probelor

pertinente în dezlegarea pricinii.

Drept consecință, se va respinge

recursurile formulate în cauză.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de Consiliul local al municipiului Timișoara, Primăria municipiului

Timișoara și Primarul municipiului Timișoara și D.I. și D.Z. împotriva deciziei

nr. 1043 din 18 mai 2004 a Curții de Apel Timișoara, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată, în ședință publică,

astăzi 6 octombrie 2005.