ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9459/2006

Deliberând, în condițiile art. 256 C. proc. civ., asupra cauzei civile de față, a reținut următoarele: Prin cererea înregistrată pe rolul Tribunalului Cluj, secția civilă, la 28 iunie 2005, reclamanta T.A.M. a solicitat, în contradictoriu cu intimații Primarul municipiului Cluj-Napoca și Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001, anularea dispoziției de respingere a notificării, să se constate nevalabilitatea titlului de preluare a imobilului situat în Cluj-Napoca, județ Cluj, restituirea în natură a unei cote de ¼ din acest imobil, rectificarea C.F. Cluj-Napoca în sensul radierii dreptului de proprietate al Statului Român și întabularea reclamantei. În motivarea cererii s-a arătat că imobilul revendicat a fost preluat în proprietatea statului în temeiul Decretului nr. 223/1974.

În acea perioadă era în vigoare Constituția din 1965 care prevedea în art. 36 că dreptul de proprietate este ocrotit. Prin sentința civilă nr. 1124 din 8 noiembrie 2005 Tribunalul Cluj, secția civilă, a admis acțiunea, a anulat Dispoziția nr. 1360 din 31 mai 2005 emisă de Primarul municipiului Cluj-Napoca și a dispus restituirea în natură cotei de ¼ din imobilul în litigiu și rectificarea C.F. Cluj-Napoca prin întabularea dreptului de proprietate al reclamantei. A fost respinsă acțiunea împotriva pârâtei Comisia de aplicare a Legii nr. 10/2001. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut că Decretul nr. 223/1974 s-a fundamentat pe ideea că în RSR construcțiile și terenurile pot fi deținute în proprietate de către persoanele fizice numai dacă au domiciliul în țară, concepție neconstituțională, raportat la dispozițiile art. 36 alin. (1) din Constituție.

Dispozițiile decretului contravin Pactului internațional cu privire la drepturile civile și politice, ratificat de RSR în 1974, care consacră în art. 12 dreptul fiecărui om la libera circulație și de a-și alege liber reședința, restrângând dreptul cetățenilor la libera circulație. Preluarea imobilului s-a făcut fără titlu valabil, așa cum este definit de art. 6 din Legea nr. 213/1998. În consecință, prevederile Normelor metodologice sunt nelegale, adăugând la lege. Apelul declarat împotriva acestei sentințe de către Primarul municipiului Cluj-Napoca a fost respins ca nefondat prin decizia civilă nr. 90 A din 16 martie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

În considerentele hotărârii sale, instanța de apel a arătat că prin prisma art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, Decretul nr. 223/1974 nu poate fi considerat ca fiind un titlu valabil de preluare, acesta încălcând flagrant dispozițiile art. 17 alin. (1) și art. 36 alin. (1) din Constituția din 1965. Decretul nr. 223/1974 contravenea flagrant prevederilor Declarației Universale a Drepturilor Omului din 12 decembrie 1948, precum și prevederilor Pactului Internațional cu privire la drepturile civile și politice, ratificat de RSR în 1974 și care consacrau dreptul fiecărui om la libera circulație și dreptul de a-și alege liber reședința. În consecință preluarea s-a făcut fără titlu valabil iar reclamanta are dreptul la restituirea în natură.

Apelantul nu a făcut dovada că reclamantei i-ar fi fost plătite despăgubiri, iar aceasta a dat declarații autentificate în sensul că nu a primit despăgubiri pentru imobilul preluat. Împotriva acestei hotărâri apelantul pârât a declarat recurs, critica, întemeiată în drept pe dispozițiile art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., vizând următoarele aspecte: Prin Decizia nr. 282/1981 emisă în baza Decretului nr. 223/1974, imobilul în litigiu a fost trecut în proprietatea statului cu plată, cuantumul despăgubirilor fiind de 20.000 lei. Faptul că reclamanta a încasat sau nu aceste despăgubiri este irelevant, întrucât acest aspect ține de conduita proprie a acesteia și nu poate fi reținut ca o culpă a Statului Român.

Față de prevederile art. 1.4. lit. B) din Normele de aplicare a Legii nr. 10/2001, preluarea imobilului reclamantei nu a fost abuzivă, aceasta fiind îndestulată rezonabil prin prețul primit sau având vocația de a fi îndestulată rezonabil dacă înstrăina imobilul respectiv înainte de formalizarea intenției de a părăsi definitiv țara. În speță nu s-a probat incidența dispozițiilor art. 5 din Legea nr. 10/2001. Întrucât reclamanta s-a stabilit în Germania se prezumă că aceasta a primit despăgubiri din partea Statului German. Prin întâmpinare, intimata reclamantă a solicitat respingerea recursului, preluarea în temeiul Decretului nr. 223/1974 neputând fi valabilă.

Analizând hotărârea instanței de apel, în limitele criticii formulate și în raport de dovezile administrate înaintea instanțelor de fond, Înalta Curte a apreciat că recursul nu este întemeiat pentru următoarele considerente: Este necontestat faptul că imobilul pentru care s-au solicitat măsuri reparatorii a fost preluat de stat în temeiul dispozițiilor Decretului nr. 223/1974. Or, la acea dată era în vigoare Constituția din 1965 care, prin art. 36, ocrotea dreptul de proprietate personală. Potrivit acestui text, dreptul de proprietate personală este ocrotit de lege. Pot constitui obiect al dreptului de proprietate personală veniturile și economiile provenite din muncă, casa de locuit, gospodăria de pe lângă ea și terenul pe care ele se află, precum și bunurile de uz și confort personal.

Decretul nr. 223/1974 prevedea în art. 1 că, în Republica Socialistă România construcțiile și terenurile pot fi deținute în proprietate de către persoanele fizice numai dacă au domiciliul în țară. Potrivit art. 2, persoanele care au făcut cerere de plecare definitivă din țară sunt obligate să înstrăineze, până la data plecării, construcțiile aflate în proprietatea lor în Republica Socialistă România. Înstrăinarea se va face către stat, care va prelua aceste bunuri, plata stabilindu-se potrivit prevederilor art. 56 alin. (2) din Legea nr. 4/1973 privind dezvoltarea construcției de locuințe, vânzarea de locuințe din fondul de stat către populație și construirea de case de odihnă proprietate personală.

Construcțiile aparținând persoanelor care au plecat în mod fraudulos din țară sau care, fiind plecate în străinătate, nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit pentru înapoierea în țară, trec fără plată în proprietatea statului. Terenurile aferente construcțiilor prevăzute la alineatele precedente trec în proprietatea statului în condițiile art. 13 din Legea cu privire la fondul funciar. În aceste condiții, nu se poate susține că decretul respecta prevederile constituționale enunțate. Mai mult, anterior adoptării Decretului nr. 223/1974, România ratificase Declarația Universală a Drepturilor Omului din 10 decembrie 1948 care, în art. 17 alin. (1) și (2) prevede că orice persoană are dreptul la proprietate, atât singur cât și în asociație cu alții și nimeni nu poate fi lipsit arbitrar de proprietatea sa, art. 13 consacrând dreptul oricărei persoane de a circula liber, inclusiv de a-și părăsi propria țară.

Față de cele ce preced, aprecierile privitoare la legalitatea preluării de către stat a imobilului proprietatea contestatoarei sunt corecte. Pe de altă parte, hotărârea de guvern prin care s-au adoptat Normele metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001, nu putea adăuga la aceasta. Or, Legea nr. 10/2001, în forma în vigoare la data înregistrării recursului, nu făcea nici o distincție asupra legalității preluării potrivit Decretului nr. 223/1974 după cum s-au acordat sau nu despăgubiri. Așadar, actul Guvernului adaugă la lege, motiv pentru care nu poate fi avut în vedere în aprecierea legalității titlului statului. Nu este întemeiată nici susținerea privitoare la existența unei prezumții conform căreia reclamanta ar fi primit despăgubiri din partea Statului German.

Conform art. 1199 C. civ., prezumțiile sunt consecințele ce legea sau magistratul trage din un fapt cunoscut la un fapt necunoscut. Art. 1200 C. civ., enumeră, cu titlu de prezumții legale, actele ce legea le declară nule pentru ca le privește făcute în frauda dispozițiilor sale; în cazurile când legea declară ca dobândirea dreptului de proprietate sau liberațiunea unui debitor rezultă din oarecare împrejurări determinate; puterea ce legea acordă autorității lucrului judecat. Iar potrivit art. 1203, prezumțiile care nu sunt stabilite de lege sunt lăsate la luminile și înțelepciunea magistratului; magistratul nu trebuie sa se pronunțe decât întemeindu-se pe prezumții, care sa aibă o greutate și puterea de a naște probabilitatea; prezumțiile nu sunt permise magistratului decât numai în cazurile când este permisă și dovada prin martori, afara numai dacă un act nu este atacat ca s-a făcut prin frauda, dol sau violenta.

Faptul că reclamanta ar fi primit despăgubiri de la Statul German nu poate fi considerat nici prezumție legală nici judecătorească, valoarea obiectului litigiului fiind mai mare de 250 lei, astfel încât nu ar fi admisibilă proba testimonială. Faptul cunoscut este acela că reclamanta s-a stabilit în Germania. Acesta nu poate fi extins asupra faptului necunoscut privitor la încasarea de despăgubiri, care, oricum, nu ar fi fost de natură decât să atragă obligarea reclamantei la restituirea valorii actuale a despăgubirilor. Având în vedere cele mai sus arătate, instanța a apreciat că nu sunt întrunite cerințele art. 304 pct. 9 C. proc. civ., motiv pentru care în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. recursul va fi respins, cu consecința rămânerii irevocabile a hotărârii atacate. În raport de dispozițiile art. 274 C. proc. civ., recurentul va fi obligat la cheltuieli de judecată.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondat recursul declarat de pârâtul Primarul municipiului Cluj-Napoca împotriva deciziei civile nr. 90 A din 16 martie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 noiembrie 2006.