ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5022/2006

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin notificarea nr. 187 din 11 februarie 2002 întocmită în baza Legii nr. 10/2001 și adresată Consiliului Local Cluj, numita T.S.R. a solicitat restituirea în natură a imobilului situat în Cluj-Napoca, compus din apartamentele nr. 4, 5 și 6 aflate la parterul imobilului, constituite, fiecare, dintr-o cameră, dependințe și părți indivize comune. În motivarea notificării solicitanta a arătat că, inițial, conform C.F., apartamentul nr. 1 era compus din 6 camere și dependințe, cu părți indivize comune în cotă de 67/100 parte. Ulterior, I.I. și I.S., părinții solicitantei, i-au donat acesteia 77/100 parte din apartamentul nr. 1. Conform C.F.

la data de 6 decembrie 1977 apartamentul de 6 camere s-a împărțit în două apartamente de 1 cameră și respectiv 5 camere, acesta din urmă fiind preluat de Stat și trecut în C.F. În prezent, apartamentul nr. 3 este proprietatea numitului F.I. și a soției sale, iar celelalte apartamente (nr. 4, 5 și 6) sunt în continuare în proprietatea Statului Român. La data de 23 octombrie 2003 reclamanta T.S.R.

a chemat în judecată pe pârâții Statul Român, prin Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca și Primăria Municipiului Cluj-Napoca, prin primar pentru ca prin hotărârea ce se va pronunța: să se constate că imobilul format în prezent din apartamentele nr. 4, 5 și 6 din Cluj-Napoca, înscrise în C.F., a fost luat de Statul Român fără titlu valabil; să fie obligat Primarul Municipiului Cluj-Napoca să emită decizie de restituire în natură a acestor apartamente, astfel cum reclamanta le-a descris în petitul acțiunii; să se dispună intabularea dreptului de proprietate al reclamantei asupra apartamentelor, cu titlu de retrocedare, ca bun propriu, în baza Legii nr. 10/2001.

În motivarea acțiunii reclamanta a reiterat situația de fapt prezentată în notificare, adăugând că bunurile solicitate au fost trecute în proprietatea statului prin Decizia nr. 35 din 17 februarie 1976 emisă în baza Decretului nr. 223/1974, act normativ care contravenea prevederilor constituționale și că, deși notificată, unitatea deținătoare nu s-a pronunțat prin decizie ori dispoziție motivată asupra solicitării de restituire a bunurilor. Investit inițial cu soluționarea cauzei, Tribunalul Cluj, secția civilă, prin sentința nr. 36 din 16 martie 2004, și-a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Judecătoriei Cluj-Napoca cu motivarea că acțiunea reclamantei are ca obiect o obligație de a face, neevaluabilă în bani, competența de soluționare revenind instanței de drept comun care este judecătoria.

Prin sentința civilă nr. 2670 din 16 martie 2004 Judecătoria Cluj-Napoca a admis în parte acțiunea și a obligat pe pârâtul Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca să restituie în natură reclamantei imobilul din C.F. Cluj-Napoca, condiționat de restituirea sumei încasată cu titlu de despăgubire, actualizată. S-a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului și ca prematur petitul referitor la intabularea dreptului de proprietate al reclamantei. Curtea de Apel Cluj, secția civilă, prin decizia nr. 1516/A din 14 iunie 2004, a admis apelurile declarate de pârâți, a anulat în întregime sentința Judecătoriei Cluj-Napoca și a trimis cauza spre soluționare, în primă instanță, la Tribunalul Cluj.

Pentru a decide astfel, s-a reținut și motivat că, în virtutea principiului simetriei, atitudinea omisivă a persoanei juridice notificate, atrage competența instanței abilitate să cenzureze actul însuși, astfel că cererea privind restituirea în natură a imobilului este de competența secției civile a tribunalului în a cărui circumscripție teritorială se află sediul unității deținătoare conform art. 24 alin. (8) din Legea nr. 10/2001.

Împotriva acestei decizii, în termen legal, au declarat recurs pârâții Primăria Municipiului Cluj-Napoca, prin primar, Primarul Municipiului Cluj-Napoca și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca care prin cele trei recursuri au invocat următoarele motive, identice, de casare: în mod greșit instanța a reținut că în cauză sunt incidente dispozițiile Legii nr. 10/2001 și chiar dacă cererea reclamantei vizează aducerea la îndeplinire a unei obligații cuprinsă în această lege, soluționarea ei nu cade în competența tribunalului, ci instanței de drept comun, adică judecătoriei; acțiunea reclamantei este inadmisibilă și trebuia rezolvată în temeiul acestei excepții; prin cel de al doilea petit al acțiunii, cererea reclamantei „apare ca o revendicare de drept comun mascată”, astfel că reclamanta putea solicita instanței doar emiterea unei dispoziții, nu și restituirea în natură a imobilului; întrucât prin aplicarea Decretului nr. 223/1974 reclamanta a fost îndestulată rezonabil ca urmare a plății unei despăgubiri, preluarea imobilului nu poate fi considerată abuzivă.

Recursurile nu sunt fondate. Potrivit art. 25 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, în termen de 60 de zile de la înregistrarea notificării sau, după caz, de la data depunerii actelor doveditoare potrivit art. 23, unitatea deținătoare este obligată să se pronunțe, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, asupra cererii de restituire în natură.

Conform art. 26 alin. (1) din aceeași lege, dacă restituirea în natură nu este posibilă, deținătorul imobilului sau, după caz, entitatea învestită potrivit prezentei legi cu soluționarea notificării este obligată ca, prin decizie sau, după caz, prin dispoziție motivată, în termenul prevăzut de art. 25 alin. (1), să acorde persoanei îndreptățite în compensare alte bunuri sau servicii ori să propună acordarea de despăgubiri în condițiile legii speciale privind regimul de plată al despăgubirilor aferente imobilelor preluate abuziv, în situațiile în care măsura compensării nu este posibilă sau aceasta nu este acceptată de persoana îndreptățită.

Din dispozițiile legale citate rezultă că, indiferent dacă persoanei îndreptățite i se restituie în natură imobilul ori i se oferă restituirea prin echivalent sau chiar i se refuză un atare drept, unitatea deținătoare este obligată ca asupra solicitării adresată pe cale de notificare să se pronunțe printr-o decizie sau dispoziție motivată. Cazul dedus recursurilor de față pune în discuție situația în care lipsește răspunsul persoanei juridice notificate, generată de o conduită imputabilă acesteia, care, fie din neglijență, fie din rea-voință, refuză să răspundă la notificarea făcută de persoana îndreptățită. O atare conduită culpabilă nu poate să afecteze, în nici un caz, interesele persoanei îndreptățite și nici să o lipsească de posibilitatea de a-și apăra în justiție drepturile recunoscute de lege.

Dacă persoana notificată nu răspunde în termenul de 60 de zile de la sesizarea persoanei îndreptățite și nici ulterior, nu sunt aplicabile dispozițiile art. 26 alin. (3) din Legea nr. 10/2001 privind atacarea dispoziției sau deciziei care cuprinde oferta de restituire, deoarece, prin ipoteză, aceasta lipsește, iar prevederile respective au caracter special, fiind de strictă interpretare și, deci, nesusceptibile de aplicare prin analogie.

Deși legislatorul nu a reglementat în mod expres situația în care persoana deținătoare refuză să răspundă solicitării adresată pe cale de notificare, aceasta fiind, de altfel, o lacună a Legii nr. 10/2001, totuși cei îndreptățiți se pot adresa instanței judecătorești competente, fie ca persoană juridică deținătoare să fie obligată să emită (să pronunțe) un răspuns prin decizie sau dispoziție motivată, deoarece o atare obligație rezultă din lege, fie ca, odată ce persoana îndreptățită și-a îndeplinit obligațiile stabilite de lege, instanța judecătorească să se pronunțe asupra cererii de restituire a nemișcătorului sau pentru acordarea de alte măsuri reparatorii, așa cum s-a cerut prin notificare.

Dar și într-un caz și în celălalt, instanța judecătorească competentă este secția civilă a tribunalului în a cărui circumscripție teritorială se află sediul unității deținătoare. În caz contrar, dacă s-ar considera, așa cum solicită recurenții, că în lipsa unui răspuns la notificare, persoana îndreptățită nu ar avea posibilitatea de a se adresa instanței judecătorești competente (adică, s-ar aprecia ca inadmisibilă o atare acțiune), ar însemna ca rezolvarea situației conflictuale să depindă, în mod exclusiv și absolut, doar de voința persoanei deținătoare ceea ce ar constitui mai mult și mai grav decât un impediment la liberul acces la justiție și anume o lipsă de justiție.

Față de cele ce preced, recursurile declarate de pârâți se privesc ca nefondate și vor fi respinse în consecință, urmând ca motivul de casare referitor la valabilitatea titlului cu care statul a preluat imobilul, întrucât nu a format obiect de judecată la instanțele anterioare, să fie analizat, sub formă de apărare, de instanța de trimitere, odată cu evocarea fondului cauzei.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondate, recursurile declarate de pârâții Primăria Municipiului Cluj-Napoca prin Primar, Primarul Municipiului Cluj-Napoca și Consiliul Local al Municipiului Cluj-Napoca împotriva deciziei civile nr. 1516/A din 14 iunie 2004 a Curții de Apel Cluj-Napoca, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 mai 2006.