ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8520/2006

Asupra recursului

civil de față, constată:

Cu notificările nr. 438 și 439 din 29 octombrie

2001 și nr. 44 din 17 ianuarie 2002 petenta S.M.T. a cerut restituirea în

natură a imobilului situat în Municipiul Cluj Napoca, preluat în mod abuziv de

stat prin naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950 din patrimoniul

autorilor săi S.I. și S.V., invocând incidența Legii nr. 10/2001.

Cu

dispoziția nr. 2695 din 22 iunie 2004, primarul municipiului Cluj a

dispus restituirea în natură a apartamentelor nr. 1, nr. 2 și nr. 5 din

imobilul construcție, iar asupra terenului construit aferent acestor

apartamente, în suprafață totală de 81/327 mp a

recunoscut petentei

dreptul de folosință special reglementat prin Titlul

II

art. ll din O.U.G. nr. 184 din 12 decembrie 2002.

Prin aceiași dispoziție, la pct. 4 s-a prevăzut

că „Dispoziția privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în

condițiile

legii, pentru restul imobilului

se va comunica după efectuarea evaluării

acestuia."

Prin cererea înregistrată la 26 iulie 2004

reclamanta S.M.T. a cerut anularea parțială a dispoziției menționate și restituirea

în natură a întregii construcții, respectiv și a apartamentelor 3, 4, 6, 7 și 8

cu dependențele acestora precum și a terenului aferent acestora.

În motivarea cererii reclamanta a susținut că

refuzul de restituire al apartamentelor arătate nu este în nici un fel motivat

prin dispoziția arătată și că, oricum, este necesar să se delimiteze cu

claritate întinderea suprafeței de teren restituite și regimul juridic al

acestuia.

Prin sentința civilă nr. 1061 din 11 octombrie

2005, Tribunalul Cluj a admis cererea reclamantei și a stabilit că este

îndreptățită să beneficieze de măsuri reparatorii prin echivalent pentru

apartamentul nr. 3 - 477 milioane lei, pentru apartamentul nr. 4 -

2.100.000.000 lei, pentru apartamentul nr. 6 - 1.596.000.000 lei, pentru apartamentul

nr. 7 - 2.283.000.000 lei și pentru apartamentul nr. 8 - 1.907.000.000 lei, iar

pentru suprafața de 461 mp - 3.776.373.055

lei, sens în care a obligat

pârâta să modifice dispoziția contestată.

Pentru a hotărî astfel, tribunalul a

reținut că imobilul în litigiu a fost preluat de stat, în mod abuziv, din

patrimoniul bunicilor reclamantei însă apartamentele mai sus arătate și terenul

aferent nu mai pot fi restituite în natură întrucât au fost înstrăinate

chiriașilor în procedura Legii nr. 112/1995.

Așa fiind, instanța a constatat că pentru

aceste părți din imobil

reclamanta este

îndreptățită să primească doar măsuri reparatorii prin

echivalent până la concurența valorii lor, astfel

cum a fost stabilite prin

raportul de expertiză întocmit de inginer V.L.

Prin decizia

civilă nr. 117/A din 31 martie 2006 Curtea de Apel Cluj a

respins

ca nefondat apelul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Cluj Napoca.

În motivarea

deciziei s-a reținut că prin stabilirea valorii măsurilor

reparatorii la care reclamanta este îndreptățită,

instanța de judecată nu

s-a substituit Comisiei de

aplicare a Legii nr. 10/2001 ci doar a arătat valoarea până la care a propus

acordarea acestor măsuri urmând ca ulterior Comisia Centrală, în conformitate

cu prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 să stabilească valoarea

finală a acestora.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs

pârâtul invocând incidențe art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În motivarea recursului, pârâtul susține că

atâta timp cât prin dispoziția contestată a arătat că urmează să emită o altă

dispoziție pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în mod

greșit instanța de judecată a admis, în locul său, o asemenea cerere și

substituindu-se în competențele primarului a cărui dispoziție o cenzura a stabilit,

prin expertiză, cuantumul acestor măsuri.

Analizând criticile formulate, care se

încadrează în motivele prevăzute de art. 304 pct. 4 și 9 C. proc. civ., Înalta

Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente:

Mai întâi că recursul este o cale

extraordinară de atac care trebuie să se grefeze pe conținutul hotărârii

atacate iar exercițiul dreptului de recurs trebuie subordonat îndeplinirii a

două condiții și anume: recurentul să fi fost parte în procesul de fond și el

să justifice interes în casarea hotărârii, știut fiind că părțile nu pot ataca

hotărârile în interesul abstract al legii ci numai în interesul lor propriu.

Mai apoi, este de menționat că prin exces de

putere se înțeleg numai acele atingeri aduse de judecători principiilor

constituționale și

nu orice violare a legii

sau încălcări ale normelor de competență ori de

procedură.

Or, în speță recurentul dezvoltă critici prin

care invocă că

instanțele de fond și-ar fi

depășit competența generală atunci când au

stabilit valoarea părții din

imobilul în litigiu care nu poate fi restituită în natură, valoare până la

concurența căreia reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii,

competență aparținând, în opinia sa, în mod exclusiv primarului unității

administrative deținătoare a nemișcătorului.

Susține recurentul că greșeala este cu atât mai

gravă cu cât prin

dispoziția pe care a

emis-o cu privire la cererea pe care reclamanta i-a

notificat-o și-a

rezervat dreptul de a emite o altă dispoziție pentru acordarea de măsuri

reparatorii prin echivalent pune restul imobilului „după efectuarea evaluării

acestuia".

Aceste critici nu pot fi primite întrucât, pe

de o parte, controlul legalității și temeiniciei dispozițiilor emise de

unitățile investite cu soluționarea notificărilor, categorie în care se găsește

și recurentul, atât potrivit dispozițiile Legii nr. 10/2001 cât și potrivit

principiului constituțional al liberului acces la justiție prevăzut de art. 21

din Constituție, se realizează de către instanțele judecătorești.

De altminteri, deși invocă excesul de putere,

recurentul nu își fundamentează critica, respectiv nu indică care ar fi

dispozițiile constituționale potrivit cărora o asemenea competență ar reveni,

în mod exclusiv, unei alte puteri a statului, alta decât puterea judecătorească.

Totodată, este de observat că recurentul

nu justifică nici interes în exercitarea căi de atac atât timp cât susține că,

la rândul său, prin dispoziția contestată a recunoscut dreptul reclamantei la

măsuri reparatorii și pentru partea din imobil care nu mai poate fi restituită,

rezervându-și dreptul de a emite o nouă dispoziție sub acest aspect, după

efectuarea unei evaluări, rezervă care însă nu îi era permisă potrivit legii.

Cum instanțele de fond au stabilit, în

mod legal, valoarea părții din imobilul în litigiu imposibil de restituit în

natură, valoare până la care reclamanta poate obține, în procedura reglementată

prin dispozițiile Legii nr. 247/2005, titlu de despăgubire, critica

recurentului sub acest aspect se dovedește a fi pur formală atâta timp cât nu

contestă ci, dimpotrivă, recunoaște acest drept al reclamantei iar în cursul

procedurii judiciare nu a justificat în nici un fel întârzierea în evaluarea

acestei părți din imobil, obligație care îi revenea și pe care nu și-a

îndeplinit-o cu ocazia soluționării cererii notificată de reclamantă.

Așa fiind, cum hotărârile au fost date

de instanțele de fond cu aplicarea corectă a legii incidente și cum litigiul

este în sfera de competență a instanțelor judecătorești, Înalta Curte urmează a

constata că recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge

recursul declarat de pârâta Primarul Municipiului Cluj

Napoca împotriva deciziei nr. 117/A din 31 martie 2006 a Curții de Apel

Cluj,

secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie.

Irevocabilă.

Pronunțată,

în ședință publică, astăzi 25 octombrie 2006.