ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8520/2006

Asupra recursului civil de față, constată: Cu notificările nr. 438 și 439 din 29 octombrie 2001 și nr. 44 din 17 ianuarie 2002 petenta S.M.T. a cerut restituirea în natură a imobilului situat în Municipiul Cluj Napoca, preluat în mod abuziv de stat prin naționalizare în baza Decretului nr. 92/1950 din patrimoniul autorilor săi S.I. și S.V., invocând incidența Legii nr. 10/2001. Cu dispoziția nr. 2695 din 22 iunie 2004, primarul municipiului Cluj a dispus restituirea în natură a apartamentelor nr. 1, nr. 2 și nr. 5 din imobilul construcție, iar asupra terenului construit aferent acestor apartamente, în suprafață totală de 81/327 mp a recunoscut petentei dreptul de folosință special reglementat prin Titlul II art. ll din O.U.G.

nr. 184 din 12 decembrie 2002. Prin aceiași dispoziție, la pct. 4 s-a prevăzut că „Dispoziția privind acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în condițiile legii, pentru restul imobilului se va comunica după efectuarea evaluării acestuia." Prin cererea înregistrată la 26 iulie 2004 reclamanta S.M.T. a cerut anularea parțială a dispoziției menționate și restituirea în natură a întregii construcții, respectiv și a apartamentelor 3, 4, 6, 7 și 8 cu dependențele acestora precum și a terenului aferent acestora. În motivarea cererii reclamanta a susținut că refuzul de restituire al apartamentelor arătate nu este în nici un fel motivat prin dispoziția arătată și că, oricum, este necesar să se delimiteze cu claritate întinderea suprafeței de teren restituite și regimul juridic al acestuia.

Prin sentința civilă nr. 1061 din 11 octombrie 2005, Tribunalul Cluj a admis cererea reclamantei și a stabilit că este îndreptățită să beneficieze de măsuri reparatorii prin echivalent pentru apartamentul nr. 3 - 477 milioane lei, pentru apartamentul nr. 4 - 2.100.000.000 lei, pentru apartamentul nr. 6 - 1.596.000.000 lei, pentru apartamentul nr. 7 - 2.283.000.000 lei și pentru apartamentul nr. 8 - 1.907.000.000 lei, iar pentru suprafața de 461 mp - 3.776.373.055 lei, sens în care a obligat pârâta să modifice dispoziția contestată. Pentru a hotărî astfel, tribunalul a reținut că imobilul în litigiu a fost preluat de stat, în mod abuziv, din patrimoniul bunicilor reclamantei însă apartamentele mai sus arătate și terenul aferent nu mai pot fi restituite în natură întrucât au fost înstrăinate chiriașilor în procedura Legii nr. 112/1995.

Așa fiind, instanța a constatat că pentru aceste părți din imobil reclamanta este îndreptățită să primească doar măsuri reparatorii prin echivalent până la concurența valorii lor, astfel cum a fost stabilite prin raportul de expertiză întocmit de inginer V.L. Prin decizia civilă nr. 117/A din 31 martie 2006 Curtea de Apel Cluj a respins ca nefondat apelul declarat de pârâtul Primarul Municipiului Cluj Napoca. În motivarea deciziei s-a reținut că prin stabilirea valorii măsurilor reparatorii la care reclamanta este îndreptățită, instanța de judecată nu s-a substituit Comisiei de aplicare a Legii nr. 10/2001 ci doar a arătat valoarea până la care a propus acordarea acestor măsuri urmând ca ulterior Comisia Centrală, în conformitate cu prevederile Titlului VII din Legea nr. 247/2005 să stabilească valoarea finală a acestora.

Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâtul invocând incidențe art. 304 pct. 9 C. proc. civ. În motivarea recursului, pârâtul susține că atâta timp cât prin dispoziția contestată a arătat că urmează să emită o altă dispoziție pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent, în mod greșit instanța de judecată a admis, în locul său, o asemenea cerere și substituindu-se în competențele primarului a cărui dispoziție o cenzura a stabilit, prin expertiză, cuantumul acestor măsuri. Analizând criticile formulate, care se încadrează în motivele prevăzute de art. 304 pct. 4 și 9 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că nu pot fi primite pentru următoarele considerente: Mai întâi că recursul este o cale extraordinară de atac care trebuie să se grefeze pe conținutul hotărârii atacate iar exercițiul dreptului de recurs trebuie subordonat îndeplinirii a două condiții și anume: recurentul să fi fost parte în procesul de fond și el să justifice interes în casarea hotărârii, știut fiind că părțile nu pot ataca hotărârile în interesul abstract al legii ci numai în interesul lor propriu. Mai apoi, este de menționat că prin exces de putere se înțeleg numai acele atingeri aduse de judecători principiilor constituționale și nu orice violare a legii sau încălcări ale normelor de competență ori de procedură.

Or, în speță recurentul dezvoltă critici prin care invocă că instanțele de fond și-ar fi depășit competența generală atunci când au stabilit valoarea părții din imobilul în litigiu care nu poate fi restituită în natură, valoare până la concurența căreia reclamanta este îndreptățită la măsuri reparatorii, competență aparținând, în opinia sa, în mod exclusiv primarului unității administrative deținătoare a nemișcătorului.

Susține recurentul că greșeala este cu atât mai gravă cu cât prin dispoziția pe care a emis-o cu privire la cererea pe care reclamanta i-a notificat-o și-a rezervat dreptul de a emite o altă dispoziție pentru acordarea de măsuri reparatorii prin echivalent pune restul imobilului „după efectuarea evaluării acestuia". Aceste critici nu pot fi primite întrucât, pe de o parte, controlul legalității și temeiniciei dispozițiilor emise de unitățile investite cu soluționarea notificărilor, categorie în care se găsește și recurentul, atât potrivit dispozițiile Legii nr. 10/2001 cât și potrivit principiului constituțional al liberului acces la justiție prevăzut de art. 21 din Constituție, se realizează de către instanțele judecătorești.

De altminteri, deși invocă excesul de putere, recurentul nu își fundamentează critica, respectiv nu indică care ar fi dispozițiile constituționale potrivit cărora o asemenea competență ar reveni, în mod exclusiv, unei alte puteri a statului, alta decât puterea judecătorească. Totodată, este de observat că recurentul nu justifică nici interes în exercitarea căi de atac atât timp cât susține că, la rândul său, prin dispoziția contestată a recunoscut dreptul reclamantei la măsuri reparatorii și pentru partea din imobil care nu mai poate fi restituită, rezervându-și dreptul de a emite o nouă dispoziție sub acest aspect, după efectuarea unei evaluări, rezervă care însă nu îi era permisă potrivit legii.

Cum instanțele de fond au stabilit, în mod legal, valoarea părții din imobilul în litigiu imposibil de restituit în natură, valoare până la care reclamanta poate obține, în procedura reglementată prin dispozițiile Legii nr. 247/2005, titlu de despăgubire, critica recurentului sub acest aspect se dovedește a fi pur formală atâta timp cât nu contestă ci, dimpotrivă, recunoaște acest drept al reclamantei iar în cursul procedurii judiciare nu a justificat în nici un fel întârzierea în evaluarea acestei părți din imobil, obligație care îi revenea și pe care nu și-a îndeplinit-o cu ocazia soluționării cererii notificată de reclamantă. Așa fiind, cum hotărârile au fost date de instanțele de fond cu aplicarea corectă a legii incidente și cum litigiul este în sfera de competență a instanțelor judecătorești, Înalta Curte urmează a constata că recursul dedus judecății se dovedește a fi nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de pârâta Primarul Municipiului Cluj Napoca împotriva deciziei nr. 117/A din 31 martie 2006 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, de muncă și asigurări sociale, pentru minori și familie. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 25 octombrie 2006.