ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8586/2006

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea precizată

reclamanta T.V.

a chemat în judecată

pârâții Consiliul Local al municipiului Cluj Napoca, Statul Român prin

Consiliul Local al municipiului Cluj Napoca și G.L. și a solicitat

constatarea nulității absolute a contractului de

vânzare-cumpărare încheiat între Consiliul Local al municipiului Cluj

Napoca prin mandatarul său SC C. SA și G.L. privind apartamentul nr.

11 situat în Cluj Napoca, restituirea în natură a acestui apartament cu

consecința evacuării pârâtei G.L., rectificarea C.F. (colectiv) în

sensul radierii dreptului de proprietate atât al pârâtei G.L. și al

Statului Român în administrarea Consiliului Local Cluj Napoca, întabularea

dreptului de proprietate al reclamantei.

În motivarea acțiunii se

arată că este moștenitoarea proprietarilor întregului imobil ce

a fost preluat abuziv și fără titlu de stat prin Decretul nr.

92/1950, iar cumpărătoarea persoană fizică a fost de rea

credință în momentul cumpărării.

Ca temei de drept au fost invocate

prevederile art. 6 din Legea nr. 213/1998, art. 1 din Legea nr. 112/1995, art.

1 alin. (2) și art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Judecătoria Cluj Napoca prin

sentința civilă nr. 4588 din 8 aprilie 2005 și-a declinat

competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului Cluj, cu

motivarea că toate acțiunile derivate din aplicarea Legii nr. 10/2001

sunt de competența, în primă instanță, a tribunalului.

Tribunalul Cluj, prin sentința

civilă nr. 798 din 16 iunie 2005 a respins excepția

autorității de lucru judecat ridicată de reclamantă; a fost

respins ca nefondat capătul de cerere având ca obiect constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare nr. 34404

din 16 aprilie 1997, restituirea în natură a apartamentului nr. 11,

evacuarea rectificarea Cărții Funciare.

Instanța a constatat că în

legătură cu imobilul situat în Cluj Napoca au avut loc mai multe

litigii.

Prin sentința civilă nr.

832 din 15 decembrie 2002 a fost admisă în parte acțiunea

precizată și extinsă formulată de reclamanta T.V. împotriva

pârâților Primarul municipiului Cluj Napoca, Consiliul Local al

municipiului Cluj Napoca și Municipiul Cluj Napoca și în

consecință s-a constatat că imobilul situat în Cluj Napoca

înscris în C.F. Cluj nr.top 16 constând în casă de piatră compus la parter

din 11 camere, 2 bucătării și dependințe iar la etaj din 7

camere, o bucătărie și dependințe, cu terenul aferent a

fost preluat de stat fără titlu și transcris în noile C.F.

(colectivă) nr.top 16/1 construcții cu terenul de 583 mp și C.F.

individuală Cluj Napoca. S-a dispus restituirea în natură a

apartamentelor cu nr.top 16/1/I, 16/1/II,16/1/III,16/1/IV,

16/1/VII,16/1/IX,16/1/XII din C.F. Cluj Napoca, cu părțile comune

indivize și terenul în suprafață de 130 mp. S-a dispus radierea

dreptului de proprietate al statului asupra acestor apartamente și

întabularea dreptului de proprietate al reclamantei asupra apartamentelor

enumerate și a terenului cu titlu de moștenire și restituire în

baza Legii nr. 10/2001.

Curtea, de Apel Cluj, prin decizia

civilă nr. 81 din 16 mai 2003 a admis în parte apelul reclamantei

împotriva sentinței susmenționate pe care a schimbat-o în parte

și a stabilit că reclamanta este îndreptățită să

obțină măsuri reparatorii cu privire la întregul imobil.

Hotărârea a rămas irevocabilă.

În legătură cu prezentul

litigiu instanța a constatat că prin hotărârile

judecătorești menționate s-a stabilit îndreptățirea

reclamantei la măsuri reparatorii asupra întregului imobil deci și asupra

apartamentelor neînstrăinate, însă nu s-a stabilit tipul de

măsuri reparatorii la care acesta este îndreptățită pentru

aceste apartamente.

În ce privește buna

credință a pârâtei G.L. instanța a reținut că aceasta

a existat la încheierea contractului de vânzare-cumpărare, adică a

avut credința că înstrăinătorul avea toate însușirile

pentru a-i transmite dreptul de proprietate.

Credința pârâtei în calitatea

de proprietar al statului a venit din faptul că la data încheierii actului

de înstrăinare Statul Român era întabulat ca proprietar al imobilului, iar

acțiunea reclamantei notată în C.F. prin care a contestat titlul

statului a fost respinsă invocabil prin decizia civilă nr.

1346/A/1994 a Tribunalului Cluj.

În ce privește cererea

reclamantei de restituire în natură a apartamentului instanța a

apreciat că aceasta este neîntemeiată deoarece actul de

înstrăinare încheiat în baza Legii nr.112/1995 s-a conservat cu

consecința incidenței dispozițiilor art. 18 lit. d) din legea

citată.

Instanța a mai reținut

că atâta timp cât reclamanta nu a obținut restituirea în natură

a apartamentului ocupat de pârâtă, cererea de evacuare a acesteia, precum

și cea de rectificare C.F. este lipsită de temei.

Apelul declarat de reclamantă a

fost respins de Curtea de Apel Cluj, prin decizia civilă nr. 821/A din 31

octombrie 2005.

Împotriva acestei hotărâri a

declarat recurs reclamanta T.V. prin mandatar D.L., fiind invocate motivele de

casare prevăzute de art. 304 pct. 3 și 9 C. proc. civ.

Se susține în esență

că soluționarea litigiului era de competența Judecătoriei

Cluj Napoca în raport de valoarea apartamentului; această

instanță fiind de altfel inițial sesizată, dar și-a

declinat competența în favoarea tribunalului; problema competenței

fiind de ordine publică poate fi ridicată oricând pe parcursul

procesului chiar dacă împotriva hotărârii de declinare nu s-au

exercitat căile de atac (art. 304 pct. 3).

Mai susține reclamanta că

pe fond acțiunea trebuia admisă, deoarece în mod greșit s-a

reținut că pârâta G.L. a fost de bună credință la data

încheierii contractului de vânzare-cumpărare; prevederile art. 46 alin.

(2) din Legea nr. 10/2001 nu sunt aplicabile, deoarece legea dispune numai

pentru viitor, acest text se poate aplica numai pentru contractele încheiate

ulterior; oricum pârâta putea deduce faptul că bunul era revendicat, și

putea afla de la primărie acest lucru; i se impută pârâtei că nu

a consultat C.F. unde era notă de acțiune în revendicare a

reclamantei întemeiată pe dreptul comun, respingerea ulterioară a

acțiunii nu poate avea nici o influență asupra bunei

credințe a cumpărătoarei (art. 304 pct. 9 C. proc. civ.).

Recursul se privește ca

nefondat pentru considerentele ce urmează.

Cu privire la instanța

competentă să soluționeze recursul.

Legea nr. 10/2001 este o lege

generală cu caracter reparatoriu și se referă la regimul juridic

al imobilelor preluate în mod abuziv în perioada 6 martie 1945-22 decembrie

inclusiv cele legale de competența de soluționare de către

instanțele judecătorești a eventualelor litigii. Art. 24 alin.

(7) și (8) instituie competența specială în favoarea

secției civile a tribunalului în a cărei circumscripție

teritorială se află sediul unității deținătoare.

Această competență nu vizează numai situațiile

reglementate de art. 24 ci toate litigiile de natură civilă ce pot

rezulta din aplicarea legii inclusiv cele în legătură cu anularea

contractelor de vânzare-cumpărare încheiate în temeiul Legii nr. 112/1995,

indiferent de valoarea imobilului, obiect al litigiului. Concluzia rezidă

din caracterul unitar al legii și, din necesitatea asigurării unui

tratament egal tuturor persoanelor fizice sau juridice angrenate în asemenea

litigii cu referire la nivelul instanței de fond, apelul ori recurs

și datorită necesității existenței unei practici

judecătorești cât mai unitare.

Imposibilitatea restituirii în

natură a imobilului solicitat în cadrul procedurii instituită de

Legea nr. 10/2001 se poate datora și împrejurării că acesta a

fost înstrăinat în temeiul Legii nr. 112/1995 fapt ce presupune mai întâi

anularea vânzării în condițiile art. 46 din lege și apoi

modificarea dispoziției prin care s-a refuzat restituirea. Este firesc

că ambele solicitări formulate concomitent sau separat să fie

soluționate de aceiași instanță de fond. Aceasta nu poate

fi decât instanța specială menționată la art. 24 alin. (7)

și (8) din lege, adică tribunalul.

Cu privire la constatarea

nulității absolute a contractului de vânzare-cumpărare pe

motivul relei credințe a subdobânditorului G.L.

Pârâta, prin contractul de

vânzare-cumpărare nr. 34.404 din 16 aprilie 1997 a cumpărat

apartamentul ce îl ocupa în calitate de chiriașe din anul 1981 (o

cameră și o boxă) în temeiul Legii nr. 112/1995.

Reclamanta a formulat acțiune

pentru anularea contractului la 30 iulie 2002 și a invocat ca temei de

drept și prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001.

Instanțele au apreciat în mod

corect că pârâta a fost de bună credință la data încheierii

contractului de vânzare-cumpărare. La aceea dată statul era

proprietar tabular. O acțiune în revendicare formulată de

reclamantă împotriva statului fusese respinsă, pârâta nu fusese

notificată de reclamantă în nici un fel.

Toate aceste elemente o îndreptățeau pe

pârâtă să aibă convingerea că va cumpăra camera

și boxa de la adevăratul proprietar căruia îi plătise

chirie peste 10 ani.

Faptul

că pârâta știa, alături de toți cetățenii că

statul naționalizase imobile și că până la apariția

Legii nr. 112/1995 acestea nu puteau fi vândute nu poate duce, prin el

însuși, la concluzia că pârâta a fost de rea credință.

Desigur legi

ulterioare (Legea nr. 213/1998, Legea nr. 10/2001) au condus spre statuarea

caracterului abuziv al naționalizării, dar buna credință a

pârâtei nu poate fi raportată la aceste legi și să i se impute

faptul că nu a refuzat să beneficieze de prevederile unei legi

adoptate de parlament în anul 1995.

Susținerea

privind inaplicabilitatea prevederilor art. 46 din Legea nr. 10/2001 deoarece

ar reprezenta o aplicare retroactivă nu este întemeiată. Textul a

fost prevăzut pentru a crea un cadru legal, singurul de altfel după

intrarea în vigoare a acestei legi, care să permită cenzurarea

valabilității actelor de înstrăinare încheiate anterior

intrării sale în vigoare, în privința acelor imobile a căror preluare

de către stat a avut un caracter abuziv, așa cum este definit de art.

2 din legea citată.

Față

de cele ce preced, recursul se privește ca nefondat sub toate motivele

invocate și în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. urmează a fi

respins.

În temeiul

art. 274 C. proc. civ. reclamanta va fi obligată la plata cheltuielilor de

judecată în sumă de 3.150 RON.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

reclamanta T.V. împotriva deciziei civile nr. 821/A din 31 octombrie 2005 a

Curții de Apel Cluj, secția civilă de muncă și

asigurări sociale, pentru minori și familie.

Obligă recurenta la plata către intimata G.L. a sumei de

3.150 RON cu titlu de cheltuieli de judecată.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi

26 octombrie

2006.