ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 2269/2005

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Tribunalul Cluj la 4 octombrie 1999 R.P. și R.A.R. au chemat în judecată Consiliul Local al Municipiului Cluj, pe C.V. și C.I., precum și SC C.A. solicitând să se constate nevalabilitatea Decretului nr. 223/1974 în raport de prevederile Constituției din 1965 și prevederile art. 480 și art. 481 C. civ., precum și nulitatea încheierii de C.F. privind intabularea dreptului de proprietate a reclamantului R.P. în favoarea Consiliului Local al Municipiului Cluj, ca urmare a faptului că decizia de preluare a imobilului situat în Cluj, nu i-a fost comunicată și prin urmare nu are caracter definitiv.

Se solicită de asemenea să se constate nulitatea deciziei nr. 527 din 21 noiembrie 1976 a Consiliului General al Municipiului Cluj și a intabulării dreptului de proprietate în favoarea statului cu privire la același imobil și ca urmare și nulitatea contractului de vânzare-cumpărare încheiat între pârâții SC C.A. SA și C.V. și I., cu consecința rectificării C.F. privind intabulările și radierea dreptului de ipotecă. În final se solicită restabilirea situației de C.F., în sensul reintabulării dreptului de proprietate al reclamanților, cu titlu de construire, ca bun comun asupra imobilului în litigiu. În motivarea acțiunii se arată în esență că titlul statului de preluare a apartamentului în temeiul Decretului nr. 223/1974 este nevalabil și ca urmare toate actele ulterioare sunt lovite de nulitate, statul nu a devenit proprietar și deci nu a putut transmite chiriașilor-pârâți apartamentul, proprietatea comună a reclamanților.

Prin sentința civilă nr. 306 din 24 mai 2000 a Tribunalului Cluj a fost respinsă acțiunea, avându-se în vedere că imobilul în litigiu a trecut cu titlu valabil în proprietatea statului, prin efectul Decretului nr. 223/1974, în vigoare la acea dată și ale cărui dispoziții au fost corect aplicate. Această primă hotărâre dată în cauză a fost menținută prin decizia nr. 284 din 12 decembrie 2000 a Curții de Apel Cluj, secția civilă, aceasta din urmă fiind casată prin decizia nr. 1127 din 19 martie 2001 a Curții Supreme de Justiție, cu trimiterea cauzei aceleiași instanțe spre rejudecare, cu îndrumări ferme asupra examinării primelor capete de cerere vizând valabilitatea titlului de preluare de către stat a apartamentului în litigiu.

Investită astfel cu rejudecarea cauzei Curtea de Apel Cluj, secția civilă, prin decizia nr. 158 din 4 decembrie 2002 a admis în parte acțiunea reclamanților R.P. și R.A.R. și a constatat nulitatea titlului de proprietate al Statului Român cu privire la imobilul situat în Cluj-Napoca, evidențiat în C.F. 26394 Cluj, cu nr.top. 11476/3/1/13/S/VII sub nr. serial A + 1. S-a dispus rectificarea intabulării în foaia de proprietate din C.F. 26.3094 Cluj, în sensul radierii dreptului de proprietate al statului și revenirea la situația tabulară de sub B. 1, 2. Au fost respinse capetele de cerere referitoare la constatarea nevalabilității decretului nr. 223/1974, constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 38268 din 25 septembrie 1996, radierea dreptului de proprietate al pârâților C., radierea dreptului de ipotecă și obligarea tuturor pârâților de a recunoaște dreptul de proprietate al reclamanților, cu abținerea de la orice act de tulburare.

Instanța de rejudecare reținând o corectă stare de fapt privind evoluția actelor de preluare, închiriere, vânzare a apartamentului în litigiu, a avut în vedere în esență că decizia nr. 181 din 28 mai 1976 de preluare a cotei devălmașe a reclamantului R.P., nu a fost comunicată acestuia, și ca urmare nu a operat transferul dreptului de proprietate, în baza unui act administrativ anulabil, ce nu a putut fi astfel supus căilor legale de atac. Cu privire la cota indiviză egală a reclamantei R.A.R. s-a reținut că decizia nr. 527 din 21 noiembrie 1976 a fost emisă cu respectarea prevederilor art. 2 alin. (1) din Decretul nr. 223/1974 în sensul că s-a efectuat comunicarea sa la 30 noiembrie 1977, însă în raport cu art. 6 alin. (1) din Legea nr. 213/1998, titlul statului se vădește nevalabil, contrar dispozițiilor constituționale și tratatelor internaționale, la care România era parte.

S-a conchis că titlul de proprietate al statului cu privire la imobilul în litigiu este nul absolut, impunându-se admiterea acțiunii sub acest aspect, precum și referitor la cererile accesorii. Cu privire la capetele de cerere vizând constatarea nulității titlului de proprietate al dobânditorilor subsecvenți, au fost avute în vedere prevederile art. 46 alin. (2) din Legea nr. 10/2001 conform căruia actele juridice de înstrăinare având ca obiect imobile preluate fără titlu valabil sunt lovite de nulitate absolută, în afară de cazul în care actul a fost încheiat cu bună-credință. Așadar, s-a hotărât că anularea titlului de proprietate al statului, nu este de natură să atragă nulitatea actului subsecvent, pârâții C. fiind cumpărători de bună-credință.

Împotriva acestei hotărâri au declarat recursurile de față, toate părțile, în afară de SC C.A. SA, citat în proces prin lichidator. Consiliul Local al Municipiului Cluj Napoca critică hotărârea atacată, în condițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ., numai în ceea ce privește constatarea nevalabilității titlului de preluare al statului cu privire la apartamentul 7. Se susține că soluția dată este greșită, întrucât ambele decizii de preluare a imobilului au fost comunicate reclamantei R.A.R., care a achiesat la măsura dispusă, semnând procesul-verbal de preluare a bunului nr. 27893 din 24 noiembrie 1977. Ca atare imobilul a fost preluat cu titlu. Se solicită respingerea acțiunii în întregime. Reclamanții R.P.

și R.A.R. au solicitat prin recursul de față să fie desființată în parte decizia recurată ca netemeinică și nelegală și să se dispună constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 38268 din 25 septembrie 1996, cu consecința admiterii și a celorlalte trei capete de cerere subsecvente privind radierea dreptului de proprietate al pârâților, a dreptului de ipotecă și obligarea tuturor pârâților de a recunoaște dreptul de proprietate al recurenților. Se susține că în accepțiunea Legii nr. 112/1995 își păstrează valabilitatea numai contractele translative de proprietate care privesc imobilele preluate cu titlu valabil. Sunt invocate toate prevederile legale în materie în succesiunea lor, inclusiv H.G.

nr. 11/1997, susținându-se în esență că nu subzistă buna-credință a pârâților. Se motivează expres că lipsește diligența, adică obligația pârâților de a se informa asupra situației reale a bunului, adică să existe o intenție cinstită ca valoare de comportament. Îndoiala dă naștere culpei, oricât de mică, ceea ce practic conduce la ideea relei-credințe. În speță pârâții C. ar fi trebuit să aibă o atitudine reticentă față de valabilitatea titlului statului, știind dorința expresă și publică a reclamanților, cu care ar fi putut lua legătura. În sfârșit pârâții C.V. și C.I.

critică hotărârea atacată sub următoarele aspecte: este nelegală decizia întrucât s-a hotărât asupra constatării nulității titlului de proprietate al statului cu privire la imobilul în litigiu, deși acțiunea introductivă nu conținea un asemenea petit; reclamanții nu au invocat în acțiune și în motivele de apel nulitatea deciziei de preluare nr. 181/1976 a imobilului de către stat și ca atare instanța nu se putea pronunța cu privire la întreg titlul de proprietate al statului; nelegalitatea hotărârii în ceea ce privește cererile de rectificare a intabulării și revenirea la situația anterioară, ajungându-se în raport de soluționarea celorlalte capete de cerere, ca din punct de vedere tehnic o asemenea operațiune să fie imposibil de executat, inadmisibilă; obligarea la plata cheltuielilor de judecată în valoare de 4.000.000 lei nu e justificată în raport de soluția adoptată.

Recursul declarat de Consiliul Local al Municipiului Cluj este nefondat, urmând a fi respins ca atare. În primul rând se constată că instanța de apel, învestită cu rejudecarea cauzei a făcut o corectă prezentare a situației de fapt, redând în cronologia lor elementele care au conturat în timp transferul dreptului de proprietate de la reclamanți la stat și apoi la pârâți. Sunt corecte și aprecierile asupra legalității acestor operațiuni juridice. Astfel, în mod corect s-a reținut că aplicarea Decretului nr. 223/1974 este neconformă cu legea, în condițiile în care una din deciziile de preluare nu a fost comunicată celui deposedat.

În soluționarea primului capăt de cerere al acțiunii trebuie avute în vedere în principal prevederile art. 6 alin. (2) din Legea nr. 213/1998, în vigoare la data investirii instanței, potrivit căruia bunurile preluate de stat fără titlu valabil, pot fi revendicate de foștii proprietari sau de succesorii acestora, dacă nu fac obiectul unei legi speciale de reparație. Rămâne de examinat deci valabilitatea titlului de preluare a bunului de către stat, ceea ce în speță s-a realizat în temeiul Decretului nr. 223/1974. Prevederile acestui act normativ în sensul căruia treceau fără plată în proprietatea statului imobilele persoanelor care au plecat fraudulos din țară sau care nu s-au înapoiat la expirarea termenului stabilit, contraveneau Constituției din anul 1965, potrivit căreia (art. 36) dreptul de proprietate personală era ocrotit de lege și art. 481 C. civ.

care statuează că nimeni nu poate fi silit a ceda proprietatea sa, decât pentru cauză de utilitate publică și printr-o dreaptă și prealabilă despăgubire. În aceste condiții, rezultă că în mod legal a constatat instanța de apel nulitatea deciziilor administrative de preluare a imobilului în proprietatea statului și implicit că bunul a fost preluat de stat fără titlu valabil. Soluția este criticabilă numai sub aspectul redactării dispozitivului prin care se constată nulitatea titlului de proprietate al statului și se resping capetele de cerere referitoare la constatarea nevalabilității Decretului nr. 223/1974, în situația în care prin acțiunea introductivă, astfel cum este redat și în expunerea rezumativă a lucrărilor dosarului, s-a cerut a se constata nevalabilitatea Decretului nr. 223/1974.

Prin urmare acest capăt de cerere trebuia admis numai în sensul constatării preluării imobilului fără titlu valabil, soluție ce se va adopta prin admiterea recursului declarat în cauză de pârâții C., fără a se mai diviza solicitarea în două dispoziții. Celelalte motive de recurs susținute de pârâți nu pot fi admise, întrucât calificarea juridică a preluării apartamentului în litigiu de către stat în sensul celor ce preced, impune rectificarea intabulării dreptului de proprietate în favoarea reclamanților. Aceasta (rectificarea) nu afectează dreptul de proprietate al pârâților dobândit prin contractul de vânzare-cumpărare a cărui valabilitate a fost menținută, astfel cum rezultă și din analizarea celorlalte motive de recurs, ci ilustrează numai în timp în mod corect evoluția înscrierii dreptului de proprietate asupra bunului în litigiu.

Tot astfel și cererea pârâților de înlăturare a obligației lor de a plăti cheltuieli de judecată în valoare de 4.000.000 lei, nu este de admis, în raport de soluția adoptată, prin care acțiunea introductivă a fost admisă în parte, și în raport de prevederile art. 276 C. proc. civ. Este neîntemeiat și recursul declarat de reclamanți ce vizează în principal constatarea nulității contractului de vânzare-cumpărare nr. 38268 din 25 septembrie 1996 încheiat între pârâți, cu rea-credință și celelalte cereri subsecvente. De la început este de observat că susținerile făcute în motivarea recursului sunt de natură a conduce la inversarea sarcinii probei, astfel cumpărătorii având de dovedit că au fost de bună-credință.

Ori, potrivit art. 1899 C. civ. buna-credință se presupune totdeauna și sarcina probei cade asupra celui ce alege rea-credință. Astfel, în speță astfel cum au constatat și toate instanțele care s-au pronunțat în cauză reclamanții nu au fost în măsură să înlăture această prezumție și nici nu au invocat motive concrete, de natură să înlăture buna-credință a cumpărătorilor. În acest sens este de reținut că actul de înstrăinare a fost încheiat la finele 1996, în temeiul Legii nr. 112/1996 și sub imperiul O.G. nr. 20/1996 fiind deci inaplicabile prevederile H.G. nr. 11/1997, invocate prin recurs, iar acțiunea, ce se înscrie ca singura și prima manifestare de voință adusă la cunoștința pârâților în sensul redobândirii proprietății de către reclamant, a fost formulată după trei ani de la vânzare.

Este adevărat că la data de 6 iunie 1991 aceștia au făcut o solicitare Consiliului Local Cluj pentru restituirea apartamentului, însă aceasta nu a fost comunicată și chiriașilor. În plus, sub imperiul Legii nr. 112/1995, care potrivit art. 5 erau îndreptățiți la restituire în natură numai foștii proprietari, care locuiau la data de 22 decembrie 1989 în calitate de chiriași în apartamentele trecute în proprietatea statului, această cerere este lipsită de relevanță juridică și nu este de natură a înlătura buna-credință a dobânditorilor. În aceste condiții, în raport de respingerea primului motiv de recurs al reclamanților, urmează a se da aceeași soluție și cu privire la celelalte, ce vizează capetele de cerere subsecvente, în strânsă legătură cu prima soluție.

Așa fiind, recursurile de față urmează a fi respinse în raport de considerentele arătate, fiind admisă numai cererea pârâților, ce vizează sub aspect procedural reformularea dispozitivului în sensul arătat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de pârâții C.V. și C.I. împotriva deciziei nr. 158 din 4 decembrie 2002 a Curții de Apel Cluj, secția civilă. Modifică decizia recurată numai cu privire la soluționarea primului capăt de cerere, astfel: Constată nevalabilitatea titlului de preluare de către stat a apartamentului nr. 7 situat în Cluj Napoca. Menține celelalte dispoziții ale deciziei. Respinge recursurile declarate de reclamanții R.P., R.A.R. și de pârâtul Consiliul local al municipiului Cluj Napoca. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 21 martie 2005.