ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 8518/2006

Asupra recursului civil de față; Din examinarea lucrărilor dosarului, constată următoarele: Reclamanții N.D.E. și M.M.V. au chemat în judecată pe pârâții M.V., Municipiul București, prin Primarul general și SC H.N. SA, solicitând Judecătoriei sectorului 1, pe rolul căreia cauza a fost înregistrată sub nr. 14229 din 5 august 2004, să constate nevalabilitatea titlului statului asupra apartamentului nr.2 situat în București, și să dispună obligarea pârâților de a lăsa în deplină proprietate și liniștită posesie reclamanților apartamentul menționat. În raport cu valoarea apartamentului, de 25.000 EURO, astfel cum a fost indicată de reclamanți, Judecătoria sectorului 1, a declinat competența de soluționare a cauzei în favoarea Tribunalului București.

Tribunalul București, secția a IV-a civilă, prin decizia civilă nr. 1122 din 21 decembrie 2004, a respins ca inadmisibil capătul de cerere privind constatarea nevalabilității titlului statului, de asemenea, a respins ca inadmisibilă acțiunea în revendicare formulată în contradictoriu cu pârâții Municipiul București și SC H.N.SA și a disjuns capătul de cerere privind revendicarea, formulat în contradictoriu cu pârâta M.V. Împotriva sentinței au declarat apel reclamanții, apelul fiind respins ca nefondat, potrivit deciziei civile nr. 102/A din 3 martie 2006, pronunțată de Curtea de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și de familie, în dosarul nr. 33752/2/2005. Împotriva deciziei pronunțate în etapa procesuală a apelului au declarat recurs apelanții reclamanți N.D.E.

și M.M.V., criticând-o ca fiind nelegală în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 5 și 9 C. proc. civ. La termenul de dezbateri, în baza dispozițiilor art. 306 alin. (2) C. proc. civ., Curtea a pus în discuție, din oficiu, motivul de casare de ordine publică prevăzut de art. 304 pct. 3 C. proc. civ., respectiv necompetența materială a Curții de Apel București de a soluționa apelul. În cauză sunt incidente prevederile art. 304 pct. 3 C. proc. civ., în raport cu dispozițiile tranzitorii ale Legii nr. 219/2005 privind aprobarea O.U.G. nr. 138/2000 pentru modificarea și completarea Codului de procedură civilă. Prin derogare de la prevederile art. 725 alin. (2) C. proc.

civ., potrivit cărora: „Procesele în curs de judecată la data schimbării competenței instanțelor legal investite vor continua să fie judecate de acele instanțe”, legiuitorul a statuat în art. II din Legea nr. 219/2005 că, atât în primă instanță cât și în căile de atac, proceselor în curs de judecată li se aplică normele de competență prevăzute de „prezenta lege”. Chiar dacă instanțele erau legal investite cu soluționarea unor cauze, în primă instanță sau în căile de atac, în temeiul normelor tranzitorii menționate schimbarea normelor de competență este de imediată aplicare și proceselor în curs, cu consecința că instanța investită conform regulilor de competență anterioare urma să se dezinvestească și să trimită dosarul la instanța competentă potrivit „prezentei legi”.

Din această perspectivă, prin art. II din Legea nr. 219/2005, legiuitorul a avut în vedere criteriul competenței materiale procesuale, respectiv stabilirea competenței (inclusiv pe verticală) în funcție de natura, obiectul și valoarea litigiului.

Este adevărat că această interpretare sacrifică parțial competența materială de atribuție a instanțelor de control judiciar, dar, dacă aplicarea legii impune această interpretare, înseamnă că însuși legiuitorul a anulat implicit, parțial și competența de atribuție a Înaltei Curți de Casație și Justiție și a curților de apel, reglementând o soluție procedurală de excepție, pe o perioadă determinată și anume aceea ca recursurile declarate împotriva hotărârilor date de curțile de apel și apelurile declarate împotriva sentințelor pronunțate de tribunale să fie soluționate tot de curțile de apel (recursurile), respectiv de tribunale (apelurile), în cauzele care, în funcție de natura, obiectul și valoarea litigiului, sunt („potrivit prezentei legi”) de competența în primă instanță a judecătoriei.

În prezenta cauză, din punct de vedere procesual, după intrarea în vigoare a Legii nr. 219/2005, Curtea de Apel București nu mai era competentă să soluționeze apelul într-un litigiu cu o valoare sub 5 miliarde lei, ci, în temeiul dispozițiilor art. II alin. (2) din actul normativ menționat, trebuia să trimită dosarul Tribunalului București urmând procedura prevăzută de alin. (4) al aceluiași articol de lege. Pentru considerentele prezentate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (6) C. proc. civ. și a dispozițiilor art. 313 C. proc. civ., Curtea urmează să admită recursul, să caseze decizia și să trimită cauza pentru soluționarea apelului la Tribunalul București.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Admite recursul declarat de reclamanții N.D.E. și M.M.V. împotriva deciziei nr. 102/A din 3 martie 2006 a Curții de Apel București, secția a III-a civilă și pentru cauze cu minori și familie. Casează decizia și trimite cauza pentru soluționarea apelului la Tribunalul București. Irevocabilă. Pronunțată, în ședință publică, astăzi 25 octombrie 2006.