ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4437/2007

Deliberând în condițiile art. 256 C. proc. civ. asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea introdusă pe rolul Tribunalului București reclamanta T.T.M. a chemat în judecată pe pârâta SC P. SA pentru anularea deciziei nr. 259 din 9 mai 2005 și restituirea prin despăgubiri bănești a imobilului preluat în mod abuziv de stat (echivalentul în lei a sumei de 2.844 dolari SUA, la rata de schimb a Băncii Naționale a României la 10 iunie 2005). Bunul pretins, suprafața de 711 mp, înscris în C.F. Baraolt nr. 2850 sub nr.top. 1891/1 și ocupat de stația PECO nr. 3 Baraolt, a fost revendicat în temeiul Legii nr. 10/2001. Tribunalul București, secția a III-a civilă, prin sentința civilă nr. 1340 din 17 noiembrie 2005 a admis acțiunea și a anulat decizia prin care pârâta SC P. SA a respins notificarea de revendicare.

A fost obligată pârâta SC P. SA la despăgubiri către contestatoare în sumă de 2844 dolari SUA prin echivalentul în lei a acestei sume, la cursul valutar BNR la data plății, pentru 711 mp teren înscris în C.F. Baraolt nr. 2850 nr.top. 1891/1. Prin aceeași sentință a fost respinsă cererea de cheltuieli de judecată. În considerentele hotărârii instanța a reținut că reclamanta este persoană îndreptățită, în înțelesul art. 3 coroborat cu art. 4 pct. 2 din Legea nr. 10/2001. În urma decesului bunicii T.I. la 24 august 1953 moștenitori au rămas soțul acesteia T.A. și fiica lor, M., căsătorită I. După decesul bunicului T.A., survenit la 28 mai 1972, a cules succesiunea, fiica I.M. Aceasta din urmă a decedat la 6 noiembrie 1974 și de pe urma acesteia a rămas ca moștenitoare reclamanta, T.T.M.

(certificat de moștenitor nr. 160 din 20 iulie 2005 emis de notarul public G.G. din Covasna). S-a mai reținut că reclamanta a făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor săi în înscrierile din Cartea Funciară. S-a constatat că pretențiile reclamantei de despăgubiri în cuantumul de 2844 dolari SUA sunt întemeiate, între părți existând de altfel negocieri pentru această sumă, soldate cu încheierea unui proces-verbal la 8 mai 2002 în care se menționează suma și propunerea de a se acorda reclamantei această pretenție. Curtea de Apel București, secția a IV-a civilă, prin decizia nr. 253 din 13 iunie 2006 a respins ca nefondată excepția tardivității contestației precum și apelul declarat de pârâta SC P. SA.

Instanța de apel nu a primit criticile formulate constatând că acestea sunt neîntemeiate. Astfel, cu privire la tardivitatea contestației s-a constatat că a 30-a zi de la momentul comunicării deciziei a căzut într-o zi de sâmbătă și deci termenul de declarare a contestației, calculat după regulile înscrise în art. 107 C. proc. civ., s-a prelungit până la prima zi lucrătoare, luni, 13 iunie. Or, contestația a fost trimisă prin poștă la 11 iunie 2005 în termenul de 30 de zile. Nu s-a primit nici critica că nu sunt suficiente actele de stare civilă pentru a dovedi calitatea de moștenitor față de certificatul de moștenitor nr. 160 din 20 iulie 2005 eliberat de Biroul Notarului Public G.G. S-a constatat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care prevede repunerea de drept în termenul de acceptare al succesiunii pentru cei care nu au făcut demersuri în acest sens.

Nici motivul că sucursala societății pârâte nu avea mandat să negocieze condițiile de acordare de despăgubiri nu a fost primit. S-a constatat că prin decizia nr. 94/2002 a fost numită Comisia de analiză a notificărilor depuse în temeiul Legii nr. 10/2001 și deci aceasta avea calitate să încerce concilierea cu petenta și deci a identificat terenul în baza înscrierilor din cartea funciară a constatat că acest teren este ocupat de stația PECO nr. 3 Baraolt și a propus acordarea de despăgubiri. Singura împrejurare contestată, calitatea reclamantei de persoană îndreptățită, s-a constatat că a fost dovedită în cauză. Împotriva acestei decizii a declarat recurs pârâta invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc.

civ. În fapt, în esență s-au invocat următoarele critici: - notificarea nu face dovada calității de persoană îndreptățită în sensul art. 3 alin. (4) din Legea nr. 10/2001, în lipsa unui certificat de moștenitor. - s-au ignorat dispozițiile Legii nr. 247/2005, art. 22 alin. (4) din Titlul VII, potrivit cărora o Comisie Centrală pentru stabilirea despăgubirilor va decide după o procedură specială, astfel că ambele instanțe, de fond și, respectiv, de apel au pronunțat soluții greșite, cu încălcarea Legii nr. 247/2005, reglementare care dă în competența Comisiei Centrale, și nu a instanțelor, stabilirea despăgubirilor, obiectul cauzei nefiind acțiunea în revendicare. În sfârșit recurenta a criticat valoarea dată de instanță unei adrese emise de o comisie fără competențe în această materie, comisia de rezolvare a notificărilor fiind numită la sediul P., printr-o altă decizie.

Recursul este nefondat și se va respinge pentru considerentele ce urmează: Instanțele au rezolvat legal cauza dedusă judecății. În mod corect nu a fost primită critica că nu ar fi fost dovedită calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001. Deși s-a reținut în mod constant de către pârâtă că dovada calității nu se face cu acte de stare civilă, în lipsa unui certificat de calitate de moștenitor, în dosarul de fond există la fila 33 certificatul de moștenitor nr. 160 din 20 iulie 2005 emis de un notar public din Sfântu Gheorghe județul Covasna care atestă această calitate pentru reclamantă, în succesiunea mamei sale, care la rândul ei i-a succedat pe părinții ei și bunicii reclamantei(vechii proprietari).

Acest document oficial nu a fost nici contestat, nici atacat pe căi legale, astfel că el produce efectele conferite de lege. Critica referitoare la nevalabilitatea procesului-verbal încheiat la 8 mai 2002 între Comisia de analiză a notificărilor depuse în temeiul Legii nr. 10/2001 și reclamantă nu a fost menționată printre motivele de apel deși instanța de fond a reținut și analizat acest document în considerente. Explicația dată în recurs, după motivarea complexă a instanței de apel, în sensul că prin decizia nr. 94/2002 nu s-ar fi numit Comisia centrală de verificare a notificărilor, de la sediul din București al pârâtei este de altfel și nefondată câtă vreme pârâta nu a produs documente care să confirme competența Comisiei centrale și câtă vreme pârâta nu a contestat dreptul reclamantei de a primi despăgubiri, în suma pretinsă de aceasta - ci a contestat numai calitatea petentei de persoană îndreptățită.

Nici ultimul motiv invocat în recurs, referitor la greșita aplicare a Legii nr. 247/2005 [mai precis aplicarea art. 22 alin. (4) din Titlul VII, nu este întemeiat]. Această critică nu a fost invocată prin apelul declarat împotriva sentinței nr. 1340 pronunțată de Tribunalul București la 17 noiembrie 2005 deci după apariția legii despre care se pretinde abia în recurs că nu ar fi fost respectată. Este de remarcat că acțiunea cu care reclamanta a investit instanța de judecată este o cale de atac la decizia de respingere a notificării de revendicare a unui imobil. Faptul că nu s-a solicitat imobilul în natură ci prin echivalent, bănesc, perfect admisibil în anumite situații conform soluțiilor oferite de Legea nr. 10/2001, nu schimbă caracterul acțiunii, de revendicare.

Notificarea reclamantei a fost respinsă prin decizia nr. 259 din 9 mai 2005 pentru singurul motiv că reclamanta nu face dovada calității de moștenitoare. Or, instanța în raport de considerentele acestei decizii, a verificat criticile aduse de reclamantă prin contestația depusă și, urmare judecății, le-a considerat întemeiate și a dispus anularea deciziei cu consecința obligării instituției deținătoare la plata despăgubirilor în cuantumul solicitat de reclamantă și cu privire la care a constatat că nu au existat observații din partea pârâtei care și-a exprimat și un acord în acest sens, prin procesul-verbal încheiat la 8 mai 2002, proces-verbal semnat de membrii comisiei (5 persoane, printre aceștia și un jurist) și reclamantă.

Apariția Legii nr. 247/2005 care a instituit o procedură specială pentru stabilirea și acordarea despăgubirilor nu este de natură să impună schimbarea soluției dată de instanța de fond și confirmată în apel. Soluția preconizată în continuare de Legea nr. 10/2001 în caz de imposibilitate de restituire în natură a bunului este aceea de acordare de despăgubiri. Potrivit Titlului VII al Legii nr. 247/2005 dispozițiile/deciziile sau hotărârile judecătorești care consacră o atare soluție se vor trimite Comisiei special create prin legea amintită. Se constată așadar, pentru motivele evocate că sunt neîntemeiate criticile aduse deciziei Curții de apel, astfel că, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc.

civ. se va respinge recursul pârâtei. PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâta SC P. SA împotriva deciziei nr. 253 din 13 iunie 2006 a Curții de Apel București, secția a IV-a civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai 2007.