ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4437/2007

Deliberând în condițiile art. 256 C.

proc. civ. asupra recursului de față, din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea introdusă pe rolul

Tribunalului București reclamanta T.T.M. a chemat în judecată pe pârâta SC P.

SA pentru anularea deciziei nr. 259 din 9 mai 2005 și restituirea prin

despăgubiri bănești a imobilului preluat în mod abuziv de stat (echivalentul în

lei a sumei de 2.844 dolari SUA, la rata de schimb a Băncii Naționale a

României la 10 iunie 2005).

Bunul pretins, suprafața de 711 mp,

înscris în C.F. Baraolt nr. 2850 sub nr.top. 1891/1 și ocupat de stația PECO

nr. 3 Baraolt, a fost revendicat în temeiul Legii nr. 10/2001.

Tribunalul București, secția a III-a

civilă, prin sentința civilă nr. 1340 din 17 noiembrie 2005 a admis acțiunea și

a anulat decizia prin care pârâta SC P. SA a respins notificarea de

revendicare. A fost obligată pârâta SC P. SA la despăgubiri către contestatoare

în sumă de 2844 dolari SUA prin echivalentul în lei a acestei sume, la cursul

valutar BNR la data plății, pentru 711 mp teren înscris în C.F. Baraolt nr.

2850 nr.top. 1891/1.

Prin aceeași sentință a fost

respinsă cererea de cheltuieli de judecată.

În considerentele hotărârii instanța

a reținut că reclamanta este persoană îndreptățită, în înțelesul art. 3

coroborat cu art. 4 pct. 2 din Legea nr. 10/2001.

În urma decesului bunicii T.I. la 24

august 1953 moștenitori au rămas soțul acesteia T.A. și fiica lor, M.,

căsătorită I.

După decesul bunicului T.A.,

survenit la 28 mai 1972, a cules succesiunea, fiica I.M. Aceasta din urmă a

decedat la 6 noiembrie 1974 și de pe urma acesteia a rămas ca moștenitoare

reclamanta, T.T.M. (certificat de moștenitor nr. 160 din 20 iulie 2005 emis de

notarul public G.G. din Covasna).

S-a mai reținut că reclamanta a

făcut dovada dreptului de proprietate al autorilor săi în înscrierile din

Cartea Funciară.

S-a constatat că pretențiile

reclamantei de despăgubiri în cuantumul de 2844 dolari SUA sunt întemeiate,

între părți existând de altfel negocieri pentru această sumă, soldate cu

încheierea unui proces-verbal la 8 mai 2002 în care se menționează suma și

propunerea de a se acorda reclamantei această pretenție.

Curtea de Apel București, secția a

IV-a civilă, prin decizia nr. 253 din 13 iunie 2006 a respins ca nefondată

excepția tardivității contestației precum și apelul declarat de pârâta SC P.

SA.

Instanța de apel nu a primit

criticile formulate constatând că acestea sunt neîntemeiate.

Astfel, cu privire la tardivitatea

contestației s-a constatat că a 30-a zi de la momentul comunicării deciziei a

căzut într-o zi de sâmbătă și deci termenul de declarare a contestației,

calculat după regulile înscrise în art. 107 C. proc. civ., s-a prelungit până

la prima zi lucrătoare, luni, 13 iunie. Or, contestația a fost trimisă prin

poștă la 11 iunie 2005 în termenul de 30 de zile.

Nu s-a primit nici critica că nu sunt

suficiente actele de stare civilă pentru a dovedi calitatea de moștenitor față

de certificatul de moștenitor nr. 160 din 20 iulie 2005 eliberat de Biroul

Notarului Public G.G. S-a constatat că în cauză sunt aplicabile dispozițiile

art. 4 alin. (3) din Legea nr. 10/2001, care prevede repunerea de drept în

termenul de acceptare al succesiunii pentru cei care nu au făcut demersuri în

acest sens.

Nici motivul că sucursala societății

pârâte nu avea mandat să negocieze condițiile de acordare de despăgubiri nu a

fost primit. S-a constatat că prin decizia nr. 94/2002 a fost numită Comisia de

analiză a notificărilor depuse în temeiul Legii nr. 10/2001 și deci aceasta

avea calitate să încerce concilierea cu petenta și deci a identificat terenul

în baza înscrierilor din cartea funciară a constatat că acest teren este ocupat

de stația PECO nr. 3 Baraolt și a propus acordarea de despăgubiri.

Singura împrejurare contestată,

calitatea reclamantei de persoană îndreptățită, s-a constatat că a fost

dovedită în cauză.

Împotriva acestei decizii a declarat

recurs pârâta invocând în drept dispozițiile art. 304 pct. 9 C. proc. civ.

În fapt, în esență s-au invocat

următoarele critici:

- notificarea nu face dovada

calității de persoană îndreptățită în sensul art. 3 alin. (4) din Legea nr.

10/2001, în lipsa unui certificat de moștenitor.

- s-au ignorat dispozițiile Legii

nr. 247/2005, art. 22 alin. (4) din Titlul VII, potrivit cărora o Comisie

Centrală pentru stabilirea despăgubirilor va decide după o procedură specială,

astfel că ambele instanțe, de fond și, respectiv, de apel au pronunțat soluții

greșite, cu încălcarea Legii nr. 247/2005, reglementare care dă în competența

Comisiei Centrale, și nu a instanțelor, stabilirea despăgubirilor, obiectul

cauzei nefiind acțiunea în revendicare.

În sfârșit recurenta a criticat

valoarea dată de instanță unei adrese emise de o comisie fără competențe în

această materie, comisia de rezolvare a notificărilor fiind numită la sediul

P., printr-o altă decizie.

Recursul este nefondat și se va

respinge pentru considerentele ce urmează:

Instanțele au rezolvat legal cauza

dedusă judecății.

În mod corect nu a fost primită

critica că nu ar fi fost dovedită calitatea reclamantei de persoană

îndreptățită la măsuri reparatorii potrivit Legii nr. 10/2001. Deși s-a reținut

în mod constant de către pârâtă că dovada calității nu se face cu acte de stare

civilă, în lipsa unui certificat de calitate de moștenitor, în dosarul de fond

există la fila 33 certificatul de moștenitor nr. 160 din 20 iulie 2005 emis de

un notar public din Sfântu Gheorghe județul Covasna care atestă această

calitate pentru reclamantă, în succesiunea mamei sale, care la rândul ei i-a

succedat pe părinții ei și bunicii reclamantei(vechii proprietari). Acest

document oficial nu a fost nici contestat, nici atacat pe căi legale, astfel că

el produce efectele conferite de lege.

Critica referitoare la

nevalabilitatea procesului-verbal încheiat la 8 mai 2002 între Comisia de

analiză a notificărilor depuse în temeiul Legii nr. 10/2001 și reclamantă nu a

fost menționată printre motivele de apel deși instanța de fond a reținut și

analizat acest document în considerente.

Explicația dată în recurs, după

motivarea complexă a instanței de apel, în sensul că prin decizia nr. 94/2002

nu s-ar fi numit Comisia centrală de verificare a notificărilor, de la sediul

din București al pârâtei este de altfel și nefondată câtă vreme pârâta nu a

produs documente care să confirme competența Comisiei centrale și câtă vreme

pârâta nu a contestat dreptul reclamantei de a primi despăgubiri, în suma

pretinsă de aceasta - ci a contestat numai calitatea petentei de persoană

îndreptățită.

Nici ultimul motiv invocat în

recurs, referitor la greșita aplicare a Legii nr. 247/2005 [mai precis

aplicarea art. 22 alin. (4) din Titlul VII, nu este întemeiat].

Această critică nu a fost invocată

prin apelul declarat împotriva sentinței nr. 1340 pronunțată de Tribunalul

București la 17 noiembrie 2005 deci după apariția legii despre care se pretinde

abia în recurs că nu ar fi fost respectată.

Este de remarcat că acțiunea cu care

reclamanta a investit instanța de judecată este o cale de atac la decizia de

respingere a notificării de revendicare a unui imobil. Faptul că nu s-a

solicitat imobilul în natură ci prin echivalent, bănesc, perfect admisibil în

anumite situații conform soluțiilor oferite de Legea nr. 10/2001, nu schimbă

caracterul acțiunii, de revendicare.

Notificarea reclamantei a fost

respinsă prin decizia nr. 259 din 9 mai 2005 pentru singurul motiv că

reclamanta nu face dovada calității de moștenitoare.

Or, instanța în raport de

considerentele acestei decizii, a verificat criticile aduse de reclamantă prin

contestația depusă și, urmare judecății, le-a considerat întemeiate și a dispus

anularea deciziei cu consecința obligării instituției deținătoare la plata

despăgubirilor în cuantumul solicitat de reclamantă și cu privire la care a

constatat că nu au existat observații din partea pârâtei care și-a exprimat și

un acord în acest sens, prin procesul-verbal încheiat la 8 mai 2002, proces-verbal

semnat de membrii comisiei (5 persoane, printre aceștia și un jurist) și

reclamantă.

Apariția Legii nr. 247/2005 care a

instituit o procedură specială pentru stabilirea și acordarea despăgubirilor nu

este de natură să impună schimbarea soluției dată de instanța de fond și

confirmată în apel.

Soluția preconizată în continuare de

Legea nr. 10/2001 în caz de imposibilitate de restituire în natură a bunului

este aceea de acordare de despăgubiri.

Potrivit Titlului VII al Legii nr.

247/2005 dispozițiile/deciziile sau hotărârile judecătorești care consacră o

atare soluție se vor trimite Comisiei special create prin legea amintită.

Se constată așadar, pentru motivele

evocate că sunt neîntemeiate criticile aduse deciziei Curții de apel, astfel

că, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ. se va respinge recursul

pârâtei.

PENTRU

ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de pârâta SC P. SA împotriva deciziei nr. 253 din 13 iunie 2006 a

Curții de Apel București, secția a IV-a civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 31 mai 2007.