ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 6868/2006

Asupra recursurilor civile de față,

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată sub nr.

4961 din 29 iunie 2004, reclamantul N.G. a chemat în judecată Statul Român prin

Ministerul Finanțelor Publice, solicitând instanței ca prin hotărârea ce se va

pronunța să dispună obligarea pârâtului la plata daunelor morale și materiale cauzate

prin condamnarea sa la 10 ani închisoare și 5 ani interdicția drepturilor, ca

urmare a unei erori judiciare.

Prin sentința nr. 121/D din 23

februarie 2005 Tribunalul Bacău a admis în parte acțiunea reclamantului N.G.,

în contradictoriu cu pârâtul statul Român prin Ministerul Finanțelor Publice și

a respins ca neîntemeiat capătul de cerere privind acordarea daunelor

materiale.

A fost obligat pârâtul Statul Român

prin Ministerul Finanțelor Publice să plătească reclamantului 30.000 Euro daune

morale.

A fost respins capătul de cerere

privind acordarea cheltuielilor de judecată.

Pentru pronunțarea acestei hotărâri

instanța de fond a reținut că prin sentința penală nr. 319 din 26 mai 1959

Tribunalul Militar Iași a condamnat pe reclamantul N.G. la 10 ani închisoare

corecțională și 5 ani interdicție corecțională în baza art. 209 pct. 2 lit. a)

C. pen., art. 304 CJM, dispunându-se și confiscarea totală a averii,

deducându-se din pedeapsa aplicată perioada detenției de la 7 februarie 1959,

reținându-se că în perioada 1957- iunie 1958, în repetate rânduri „s-a

manifestat dușmănos orânduirii de stat, minimalizând rezultatele obținute de

republică pe drumul construcției socialiste, fapte periculoase pentru

securitatea internă și externă a statului.” . Soluția a fost menținută prin

decizia nr. 1812 din 9 iulie 1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a II a

Militară București prin respingerea recursului.

Conform adresei emisă de către

Direcția Generală a Miliției, Serviciul Evidenței Operativă (fila 20 dosar),

perioada de detenție a reclamantului s-a situat în intervalul 7 februarie 1959-15

ianuarie 1963.

Prin decizia nr. 5659 din 3

decembrie 2003, pronunțată de Înalta Curte de Casație și Justiție, în dosar nr.

4829/2003, s-a admis recursul în anulare declarat de Procurorul general

împotriva sentinței civile nr. 319/1959 a Tribunalului Militar de Mare Unitate

Iași și deciziei nr. 1812/1959 a Tribunalului Militar al Regiunii a II a

Militară București, s-au casat hotărârile atacate și în baza art. 11 pct. 2

lit. a) rap. la art. 10 lit. d) C. proc. pen. a fost achitat inculpatul N.G. pentru

infracțiunea prev. de art. 209 pct. 2 lit. a) C. pen. anterior și a fost

înlăturată pedeapsa complementară a confiscării averii.

Prin admiterea excepției de

neconstituționalitate a dispozițiilor art. 504 C. proc. pen., prin decizia nr.

45 din 10 martie 1998 a Curții Constituționale s-au înlăturat limitele privind

aprecierea existenței erorii judiciare impuse de ipotezele prevăzute de text,

astfel încât, în baza art. 504 C. proc. pen. și art. 48 alin. (3) din

Constituția României, cauza pendinte se circumscrie sferei de aplicare a

materiei erorii judiciare.

Cu toate acestea, daunele materiale

solicitate de reclamant, reprezentând veniturile nerealizate în perioada de

detenție, raportate la veniturile de electrician s-a apreciat că nu pot fi

acordate, deoarece reclamantul a fost arestat la 7 februarie 1959, dată la care

calitatea sa de angajat încetase, conform mențiunilor existente în carnetul de

muncă la 22 august 1958, iar conform adeverinței de la fila 69 dosar,

reclamantul a figurat în perioada 1958-1959 ca student al Facultății de

Filologie, Istorie și Filozofie, frecventând cursurile din semestrul I.

S-a reținut că față de aceste

considerente nu au fost îndeplinite cerințele art. 504 alin. (3) C. proc. pen.

pentru acordarea daunelor materiale solicitate.

Sub aspectul acordării daunelor

morale, instanța a apreciat că obligarea la despăgubiri a statului funcționează

ori de câte ori cel condamnat sau arestat pe nedrept solicită repararea pagubei

suferite, daunele morale constituind o componentă a pagubei încercată de cel

condamnat pe nedrept, întrucât vătămarea intereselor personale nepatrimoniale

(nume, onoare, reputație) determină efectele directe în planul existenței

materiale cu conținutul patrimonial.

În speță, instanța constatat că la

data arestării reclamantul avea 22 de ani, era student, astfel că măsura

privării de libertate a avut consecințe grave asupra dezvoltării sale familiale

și profesionale ulterioare, și făcând aplicabilitatea principiului echității a

stabilit cuantumul daunelor morale la suma de 30.000 Euro.

Prin decizia civilă nr. 515 din 7

octombrie 2005 a Curții de Apel Bacău s-au respins ca nefondate apelurile

declarate de reclamantul N.G. și pârâta D.G.F.P. Bacău, în numele și pentru

Ministerul Finanțelor Publice împotriva sentinței civile nr. 121 din 23

februarie 2005.

Împotriva acestei hotărâri au

declarat recurs reclamantul N.G. și Parchetul de pe lângă Curtea de Apel Bacău.

Reclamantul N.G. , invocând motivele

de recurs prev. de art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ., în esență susține că în

mod greșit nu i s-au acordat daunele materiale solicitate și în același timp

cuantumul daunelor morale stabilite de către instanță este prea mic față de

prejudiciul încercat.

Parchetul de pe lângă Curtea de Apel

Bacău critică hotărârea instanței de apel prin prisma motivului prev. de art.

304 pct. 9 C. proc. civ., susținând că instanța nu s-a pronunțat asupra apelului

său, soluționând numai apelurile declarate de reclamant și pârât, deși în

practicaua deciziei se menționează luarea în examinare a apelului declarat de

parchet. Cu toate acestea în considerentele și dispozitivul deciziei nu se mai

face nici o referire cu privire la acest apel.

Instanța de recurs constată că

hotărârea pronunțată de către instanța de apel este nelegală deoarece nu s-a

pronunțat cu privire la apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul

Bacău.

Astfel, în preambulul deciziei se precizează

că s-a luat în examinare și apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul

Bacău împotriva sentinței nr. 121 din 23 februarie 2005, pronunțată de

Tribunalul Bacău, dar, în considerentele și dispozitivul respectivei hotărâri

nu se mai face referire la acest apel, instanța pronunțându-se prin

respingerea, ca nefondate, numai a apelurilor declarate de apelantul-reclamant N.G.

și apelanta-pârâtă D.G.F.P. Bacău ca reprezentantă a Ministerului Finanțelor

Publice.

Instanța de apel avea obligația să examineze

și să se pronunțe asupra tuturor apelurilor declarate în cauză, în concret și

cu privire la apelul declarat de Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău.

Sancțiunea neexaminării și

nepronunțării asupra acestui apel este casarea deciziei și trimiterea cauzei

spre rejudecare la aceeași instanță, Curtea de Apel.

Față de această situație, hotărârea

recurată fiind lovită de nulitate devine inutilă analiza recursului declarat de

către reclamant, considerente față de care urmează a fi admise ambele recursuri,

a se casa hotărârea pronunțată de către instanța de apel și a fi trimisă cauza

spre rejudecarea apelului aceleiași instanțe.

Cu ocazia rejudecării instanța va

examina și se va pronunța și cu privire la apelul declarat în cauză de către

Parchetul de pe lângă Tribunalul Bacău.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Admite recursurile declarate de Parchetul

de pe lângă Curtea de Apel Bacău și de reclamantul N.G. împotriva deciziei nr.

515 din 7 octombrie 2005 a Curții de Apel Bacău, secția civilă, pe care o

casează și trimite cauza aceleiași instanțe pentru rejudecarea apelurilor.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, azi, 11

septembrie 2006.