ÎCCJ, Secția penală, Decizia nr. 1042/2007

Asupra recursului penal de

față:

În baza lucrărilor din

dosar, constată următoarele:

Prin sentința penală nr. 80/

PI din 25 octombrie 2006 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția penală și

pentru cauze cu minori, în baza art. 254 alin. (1) și (2) C. pen., cu referire

la art. 1 lit. a) și c), art. 6 și art. 7 alin. (1) din Legea nr. 78/2000, cu

modificările și completările ulterioare, cu aplicarea art. 74 alin. (1) lit. a)

și c) și art. 76 alin. (1) lit. c) C. pen., a fost condamnat inculpatul D.B.V.,

la o pedeapsă de 2 ani închisoare.

Potrivit art. 81 alin. (1) C.

pen., s-a dispus suspendarea condiționată a executării pedepsei, pe durata

prevăzută de art. 82 alin. (1) C. pen.

În baza art. 359 C. proc.

pen., s-a atras atenția inculpatului asupra consecințelor nerespectării

dispozițiilor privind suspendarea condiționată a executării pedepsei prevăzute

de art. 83 C. pen.

Conform art. 350 alin. (3) lit.

b) C. proc. pen., s-a dispus punerea de îndată în libertate a inculpatului și,

în baza art. 88 C. pen., s-a dedus din pedeapsă, durata reținerii și arestării

preventive a acestuia începând cu data de 23 august 2006 și până la punerea

efectivă în libertate.

În baza art. 255 alin. (5) C. pen., s-a constatat că

suma de 500 Euro a fost restituită numitului Ț.V.C.

În baza art. 191 C. proc.

pen., a fost obligat inculpatul să plătească statului suma de 5.300 lei, cu titlul

de cheltuieli judiciare.

Pentru a pronunța această

hotărâre, prima instanță a reținut următoarea situație de fapt:

Inculpatul D.B.V. a

îndeplinit funcția de ofițer de poliție în cadrul Inspectoratului de Poliție

Satu Mare, având ca principale atribuții de serviciu organizarea și

desfășurarea de activități informativ operative și de cercetare penală.

În cursul anului 2006 inculpatul l-a cercetat în

dosarul penal cu nr. 63554 (număr unic 2605/P/2006), înregistrat la data de 22

iunie 2006 pe numitul Ț.V.C., apreciind că acesta s-ar face vinovat de

săvârșirea infracțiunilor de înșelăciune prevăzută de art. 215 C. pen.,

evaziune fiscală prevăzută de art. 9 alin. (1) din Legea nr. 241/2005 și fals în

declarații prevăzute de art. 292 C. pen., în legătură cu vânzarea unui teren ce

a aparținut părinților acestuia.

La data de 23 august 2006, Ț.V.C.

s-a prezentat în fața procurorului din cadrul D.N.A. – Serviciul Teritorial

Oradea, relatând că un ofițer de poliție din cadrul Inspectoratului de Poliție

al jud. Satu Mare, respectiv inculpatul D.B.V. i-a pretins suma de 1.500 Euro,

pentru a direcționa cercetările din dosarul penal pe care-l instrumenta,

privindu-l pe denunțător, spre o soluție de neînceperea urmăririi penale.

Denunțul oral al martorului Ț.V.C.

a fost consemnat în procesul verbal.

Având în vedere că potrivit,

înțelegerii intervenită între inculpat și denunțător, acesta din urmă trebuia

să-i înmâneze o primă tranșă de 500 Euro, din suma totală de 1.500 Euro

convenită, organele de urmărire penală au hotărât organizarea prinderii în

flagrant a inculpatului, consemnând în acest sens, în procesul verbal aflat la dosar,

seriile unui număr de 10 bancnote de câte 50 Euro, suma totală de 500 Euro

fiind introdusă într-un plic de culoare albă.

În seara zilei de 23 august

2006, în jurul orelor 19,15, martorul Ț.V.C. s-a întâlnit cu inculpatul în

parcarea din aproprierea Liceului C.F.R. din municipiul Satu Mare, inculpatul

venind la întâlnire cu autoturismul proprietate personală marca BMW, în care se

afla și prietena sa, martora B.N.

După ce s-a urcat în

autoturismul inculpatului, martorul denunțător Ț.V.C. i-a înmânat

acestuia-conform înțelegerii avute, contractul de vânzare cumpărare și suma de

500 Euro.

La scurt timp inculpatul a

fost prins în flagrant de organele de urmărire penală.

Fiind audiat, inculpatul a

recunoscut fapta săvârșită, atât în cursul urmăririi penale, cât și al

cercetării judecătorești, depozițiile acestuia coroborându-se cu declarațiile

martorilor Ț.V.C. și B.N., precum și cu planșele fotografice de la dosar

urmărire penală.

Împotriva acestei sentințe,

în termen legal, au declarat recurs Parchetul de pe lângă Înalta Curte de

Casație și Justiție, D.N.A. - Serviciul Teritorial Oradea și inculpatul D.B.V.,

acesta din urmă fără a-l motiva în scris.

La termenul din 26 februarie

2007, acordat pentru judecarea recursului, inculpatul D.B.V. a declarat că

înțelege să-și retragă recursul formulat.

Potrivit art. 385

4

alin. (2) teza II C. proc. pen., raportat la art. 369 alin. (1) C. proc. pen.,

până la închiderea dezbaterilor în fața instanței de recurs, oricare dintre

părți își poate retrage recursul declarat.

Având în vedere manifestarea

de voință a inculpatului D.B.V., făcută în conformitate cu dispozițiile legale mai

sus enunțate, Înalta Curte, a luat act de retragerea recursului declarat de

acesta împotriva sentinței penale nr. 80/ PI din 25 octombrie 2006 a Curții de

Apel Oradea.

În recursul declarat,

parchetul a invocat cazul de casare prevăzut de art. 385

9

alin. (1) pct.

14 C. proc. pen., susținând că hotărârea pronunțată de instanța de fond este

nelegală, deoarece inculpatului nu i-a fost aplicată pedeapsa complementară a

interzicerii drepturilor prevăzute de art. 64 lit. a) – c) C. pen. În opinia

parchetului instanța ar fi trebuit să aplice dispozițiile art. 65 alin. (2) C.

pen., deoarece infracțiunea pentru care inculpatul a fost dedus judecății,

incriminată de art. 254 C. pen., atrage, în raport de cuantumul sancțiunii, obligativitatea

interzicerii unora dintre drepturile prevăzute de art. 64 C. pen.

O altă critică adusă

hotărârii primei instanțe vizează cuantumul sancțiunii aplicate inculpatului

care, în opinia parchetului ar împiedica realizarea scopului pedepsei, așa cum este

definit de art. 52 C. pen. Totodată modalitatea de executare a pedepsei, cu

suspendarea condiționată, impietează asupra realizării scopului urmărit,

deoarece minimalizează pericolul social concret al faptei, în condițiile în

care aceasta a fost comisă, de o persoană investită cu exercițiul autorității

de stat.

De asemenea, parchetul a

apreciat că, reținerea circumstanțelor judiciare atenuante nu se impunea, chiar

dacă existau dovezi că faptic sunt întrunite cerințele dispozițiile art. 74 lit.

a) și c) C. pen.

Înalta Curte, examinând

motivele de recurs invocate, cât și din oficiu hotărârea, conform prevederilor art.

385

6

alin. (3) C. proc. pen., constată că prima instanță, a reținut,

în mod corect, situația de fapt și a stabilit vinovăția inculpatului, pe baza

unei juste aprecieri a probelor administrate în cauză, dând faptei comise de

acesta, încadrarea juridică corespunzătoare.

De asemenea, instanța de

fond a efectuat o justă individualizare a pedepsei aplicate inculpatului, atât

sub aspectul naturii și al cuantumului acesteia, cât și ca modalitate de

executare, fiind respectate criteriile generale prevăzute de art. 72 C. pen.

Potrivit art. 52 C. pen.,

pedeapsa este o măsură de constrângere și un mijloc de reeducare a

condamnatului, în scopul prevenirii săvârșirii de infracțiuni.

Ca măsură de constrângere,

pedeapsa are, pe lângă scopul său represiv, și o finalitate de exemplaritate,

ea concretizând dezaprobarea legală și judiciară, atât în ceea ce privește

fapta penală săvârșită, cât și în ce privește comportamentul făptuitorului.

Ca atare, pedeapsa și modalitatea de executare a acesteia,

trebuie individualizate în așa fel încât inculpatul să se convingă de

necesitatea respectării legii penale și să evite în viitor săvârșirea de fapte

penale.

Atâta vreme cât, potrivit actelor în circumstanțiere

depuse la dosar, a fost probată indubitabil buna conduită a inculpatului, atât

în sfera relațiilor sociale, cât și în sfera relațiilor profesionale, iar în

timpul cercetării judecătorești acesta a fost corect și cooperant, nu se poate

pune problema excluderii sale de la beneficiul circumstanțelor atenuante

judiciare, numai pentru faptul că a fost lucrător de poliție și a săvârșit fapta

în legătură cu această calitate.

Pe cale de consecință, făcând aplicarea dispozițiilor art.

76 alin. (1) lit. c) C. pen., instanța era obligată să coboare pedeapsa sub

limita minimă prevăzută de textul sancționator, păstrând proporționalitatea

între gravitatea faptei și cuantumul sancțiunii aplicate.

Modalitatea de executare a pedepsei a fost, de

asemenea, judicios stabilită, avându-se în vedere că o parte din pedeapsă a

fost deja considerată ca executată în perioada arestării preventive, iar

comportamentul inculpatului a subliniat însușirea de către acesta a

învățămintelor necesare, specifice laturii educative a pedepsei, nemaifiind

necesară menținerea privațiunii de libertate.

În raport de cele menționate mai sus și de

dispozițiile art. 76 alin. (3) C. pen., care statuează expres că, în condițiile

existenței circumstanțelor atenuante, pedeapsa complementară a interzicerii

unor drepturi poate fi înlăturată, instanța de fond a dat eficiență

dispozițiilor art. 65 alin. (1) C. pen., potrivit cărora rămâne la aprecierea

sa dacă această pedeapsă este sau nu necesară, așa cum prevede teza ultimă din

textul mai sus invocat.

În aceste condiții, respectiv recunoașterea circumstanțelor

atenuante judiciare, aplicarea dispozițiilor art. 76 alin. (1) lit. c) și art. 81

C. pen., ar fi apărut ca nefirească excluderea inculpatului de la beneficiul unora

dintre drepturile prevăzute de art. 64 C. pen., deoarece s-ar fi contrazis

firul logic al raționamentului judiciar, potrivit căruia instanța face

aprecierea faptelor și individualizarea pedepsei.

Față de cele menționate mai sus, Înalta Curte, în

conformitate cu prevederile art. 385

15

alin. (1) pct. 1 lit. b) C.

proc. pen., va respinge, ca nefondat, recursul declarat de Parchetul de pe

lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. – Serviciul Teritorial

Oradea.

Potrivit art. 385

4

alin. (2) C. proc. pen.,

raportat la art. 369 alin. (1) C. proc. pen., va lua act de declarația inculpatului

D.B.V. de retragere a recursului formulat.

În baza art. 192 alin. (2) C.

proc. pen., va obliga recurentul inculpat la plata sumei de 200 lei, cu titlul

de cheltuieli judiciare către stat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge, ca nefondat, recursul

declarat de Parchetul de pe lângă Înalta Curte de Casație și Justiție – D.N.A. –

Serviciul Teritorial Oradea împotriva sentinței penale nr. 80/ PI din 25

octombrie 2006 a Curții de Apel Oradea, secția penală și pentru cauze cu minori.

Ia act de declarația inculpatului D.B.V.

de retragere a recursului formulat împotriva aceleași sentințe.

Obligă recurentul inculpat la plata

sumei de 200 lei, cu titlul de cheltuieli judiciare către stat.

Definitivă.

Pronunțată în

ședință publică, azi

26 februarie 2007.