ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3870/2010
ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3870/2010 (Înalta Curte de Casație și Justiție, 2010)
Asupra recursului de față;
Din examinarea lucrărilor din dosar,
constată următoarele:
Prin încheierea de ședință din data
de 12 februarie 2009, pronunțată, în dosarul nr. 28743/3/2005, Înalta Curte de
Casație și Justiție, secția penală, a admis cererea inculpatei C.(B.)S. de
sesizare a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și
fiscal, în vederea soluționării excepției de nelegalitate a prevederilor H.G. nr.
949/1999, suspendând judecata cauzei până la soluționarea irevocabilă a
excepției.
Învestită cu soluționarea acestei
excepții, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și
fiscal, prin sentința civilă nr. 2562 din 16 iunie 2009, a respins, ca inadmisibilă, excepția de nelegalitate a H.G. nr. 949/1999 invocată de reclamanta
C.S. în contradictoriu cu pârâții J.D., M.I.A., T.E.I., G.R. și intervenienții
M.A.P.D.R. și M.F.P., respingând totodată excepția lipsei de interes, în
promovarea acțiunii, ca nefondată.
Pentru a hotărî astfel, prima
instanță a reținut următoarele:
S-a susținut, în motivarea
excepției, că hotărârea menționată este contrară prevederilor art. 107 alin (2)
din Constituția României, încalcă acte normative cu forță juridică superioară,
respectiv Decretul nr. 16/1976, de aprobare a Metodologiei generale de tehnică
legislativă și dispozițiile art. 4 alin (3) din Legea nr. 24/2000, precum și
dispozițiile exprese ale Acordului încheiat de G.R. și Guvernul S.U.A. privind
modalitățile prin care se poate schimba destinația fondului rambursabil oferit
de S.U.A.
î
n
cauză, s-a
depus întâmpinare de către pârâtul G.R. și s-a formulat cerere de intervenție
în interesul acestui pârât de către M.A.P.D.R., ambii invocând excepția
inadmisibilității excepției de nelegalitate invocată, iar intervenientul, în
plus și excepția lipsei de interes în promovarea acesteia.
Instanța a admis în principiu
cererea de intervenție formulată de M.A.P.D.R. și a respins cererea de
intervenție, formulată în interesul aceluiași pârât, de M.F.P.
Analizând cu prioritate cele două
excepții mai sus menționate, Curtea de apel a reținut că reclamanta, fiind trimisă
în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de deturnare de fonduri, prevăzută
de art. 302
1
alin. (2) C. pen., constând în schimbarea destinației
fondului de contrapartidă constituit din contravaloarea în lei a ajutorului
nerambursabil primit din partea S.U.A., contrar dispozițiilor H.G. nr. 949/1999,
apare cu evidență că aceasta justifică interesul promovării acțiunii.
Cu privire la excepția
inadmisibilității demersului reclamantei opinia curții de apel a fost aceea că
actul administrativ dedus judecății este unul individual, iar nu normativ,
producând efecte juridice față de un subiect determinat atunci când stabilește
că M.A.P.D.R. va utiliza suma prevăzută ca suport financiar pentru acoperirea
cheltuielilor de condiționare și depozitare a grâului, aparținând unor
producători agricoli stabiliți în baza criteriilor aprobate prin ordin al
ministrului agriculturii.
Pe cale de consecință, în raport de
împrejurarea că excepția de nelegalitate invocată în speță, are ca obiect un
act administrativ unilateral, cu caracter individual, emis anterior intrării în
vigoare a Legii nr. 554/2004, instanța a apreciat că excepția de nelegalitate
invocată este inadmisibilă.
Astfel, s-a reținut că judecătorul
național, în calitate de prim judecător al C.E.D.O. și al dreptului comunitar
este competent să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând
sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ național, considerent în
raport de care s-a constatat că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004,
care permit cenzurarea fără limită în timp, pe cale incidență, a excepției de
nelegalitate a actelor administrative unilaterale, cu caracter individual,
emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, contravin dreptului la
un proces echitabil, consacrat de art. 6 din C.E.D.L.F.O. și practicii C.E.D.O;
s-a invocat în acest sens soluția de principiu adoptată la data de 26 mai 2008
în ședința Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal
a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea unificării practicii.
Împotriva acestei sentințe, în
termen legal, au declarat recurs reclamanta C.S., precum și pârâții M.I.A. și J.D.
Decizia pronunțată în recurs.
Prin decizia nr. 4771 din 3 noiembrie
2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursurile declarate de C.S.,
M.I.A. și J.D., ca nefondate.
Pentru a pronunța această soluție,
instanța de control judiciar a reținut următoarele:
A constatat că nu sunt întemeiate
motivele de recurs ce vizează nerespectarea dreptului la apărare al recurenților
J.D. și respectiv I.M., prin pretinsa încălcare a formelor de procedură
prevăzute sub sancțiunea nulității, de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., urmare
a citării prin procedura publicității la ușa instanței a recurentului J.D. și
respectiv prin neacordarea unui termen pentru lipsă de apărare solicitat de
recurentul M.I.
Astfel, reține cu prioritate că
prima instanță de contencios administrativ a fost investită cu soluționarea
excepției de nelegalitate a H.G. nr. 949/1999, în condițiile art. 4 alin. (1)
din Legea nr. 554/2004, republicată, ca urmare a invocării acestei excepții în
fața unei instanțe penale, de către reclamanta - recurentă C.S. (inculpat în
dosarul penal).
La termenul de judecată din 14
aprilie 2009 constatând că citația expediată pârâtului - recurent J.D., la
adresa existentă și menționată în cauza penală, a fost restituită cu mențiunea
„mutat de la adresă” și date fiind prevederile art. 4 alin. (2) din același act
normativ, vizând procedura de soluționare, de urgență, prima instanță, în mod
corect, în opinia Înaltei Curți a dispus citarea în condițiile art. 95 C. proc.
civ., cu atât mai mult cu cât nici una dintre părțile din cauză nu a fost în
măsură să îi indice noul domiciliu.
Raportat și la obiectul cauzei, nu
se poate reține că în acest mod s-ar fi pricinuit recurentului o vătămare, în
sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nefiind incidente nici prevederile art.
95 alin. (4) C. proc. civ., în sensul că recurentul pârât J.D. nu a dovedit că
a fost cu rea-credință citat în cauză, prin publicitate.
De asemenea, sunt nefondate și
criticile vizând pretinsa încălcare a dreptului la apărare a recurentului pârât
M.I., legal citat la adresa indicată în cauza penală, câtă vreme cererea
formulată în temeiul art. 156 C. proc. civ., a fost respinsă motivat de către
instanță, fiind apreciată ca nefiind temeinic motivată, după cum rezultă din
încheierea de ședință de la 9 iunie 2009 în condițiile în care art. 156 C.
proc. civ., prevede numai posibilitatea acordării de către instanță a unui termen
pentru un astfel de motiv și nu o obligativitate în acest sens.
î
nalta Curte a respins și criticile
recurentei C.S., vizând aceleași aspecte, mai cu seamă că, din perspectiva
modalității de citare a celorlalți doi recurenți aceasta nu poate invoca nicio potențială
vătămare proprie.
Se constată ca nefondate și
criticile recurentei C.S. vizând stabilirea naturii juridice a actului
administrativ a cărui excepție s-a invocat, respectiv a H.G. nr. 949/1999, pentru
modificarea H.G. nr. 818/1999 privind utilizarea Fondului de Contrapartidă
constituit din contravaloarea în lei a ajutorului primit din partea S.U.A.,
conform Acordului
de credit nerambursabil
pentru importul de mărfuri, aprobat prin H.G. nr.
45/1993, în sensul că
instanța de contencios administrativ greșit a apreciat că acesta este un act
administrativ individual și nu unul normativ, cum se impunea.
î
nalta Curte a reținut că prima
instanță în mod corect a apreciat actul ca având o astfel de natură juridică,
rezultând fără echivoc din cuprinsul acestuia că se adresează și este de natură
a produce efecte față de persoane determinate și determinabile, dinainte
stabilite, în cauză, față de producătorii agricoli stabiliți în baza
criteriilor aprobate prin ordin al M.A.A. De altfel, chiar recurenta, în cuprinsul
motivării excepției de nelegalitate invocată, califică acest act administrativ
ca fiind unul individual, și nu normativ.
Așa fiind. nu se putea reține natura
de act administrativ normativ a hotărârii de guvern menționată, neputându-se
evident susține că aprecierea cuprinsă în încheierea de sesizare a instanței de
contencios administrativ, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004,
republicată, ar putea avea autoritate de lucru judecat și ar „obliga” astfel la
o identică calificare, cum eronat s-a susținut.
O astfel de apreciere este în totală
neconcordanță cu voința legiuitorului, cu esența instituției excepției de
nelegalitate și nu are de fapt nici un suport juridic, câtă vreme numai
instanța de contencios administrativ are competența de soluționare în această
materie.
Înalta Curte a apreciat ca nefondată
și critica vizând necomunicarea încheierii de dezbateri, întrucât în sensul art.
266 alin. (3) C. proc. civ., comunicarea este necesară pentru ca partea,
cunoscând considerentele hotărârii, să poată formula motivele căii de atac,
recurenta reclamantă neprobând existența vreunui prejudiciu sau a unei vătămări
din această perspectivă, de necomunicarea încheierii din 9 iunie 2009.
Totodată, nefondate sunt și toate
celelalte motive formulate de recurenta - reclamantă S.C. prin care, în variate
forme este criticată soluția dată de prima instanță asupra excepției de
nelegalitate invocată, date fiind argumentele prezentate de instanța de fond,
conform cu practica constantă în această materie a Înaltei Curți de Casație și
Justiție, la care de altfel s-a și făcut referire.
î
nalta Curte de Casație și Justiție,
secția de contencios administrativ și fiscal. apreciază că se menține
viabilitatea argumentelor prezentate în numeroasele sale decizii, pronunțate în
legătură cu admisibilitatea invocării excepțiilor de nelegalitate a actelor
administrative individuale, adoptate anterior intrării în vigoare a prezentei
legi a contenciosului administrativ, nr. 554/2004, republicată, cum este și
cazul H.G. nr. 949/1999 și nu se impune, raportat la cele arătate, revenirea
asupra acestei practici constante.
Deosebit de argumentele Curții
Constituționale, a căror substanță nu este nesocotită,
î
nalta Curte nu poate să nu rețină, conform art. 20 alin. (2)
din Constituția României, că judecătorul național este cel ce aplică direct și
nemijlocit prevederile cuprinse în tratatele internaționale, având și rolul de
a aprecia în sensul art. 148 alin. (2) din Constituție, cu privire la
compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările
și jurisprudența C.E.D.O. și cea comunitară, respectiv de a interpreta sau
îndepărta, în măsura necesară, un act normativ național contrar.
Prima instanță a reținut în mod
corect că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 nu sunt incidente în măsura
în care permit repunerea în discuție, repetat și fără limită de timp, a
legalității unui act administrativ individual, pentru că se încalcă principiile
fundamentale consacrate în practica C.E.D.O. și a celei comunitare, cu referire
specială la principiul securității raporturilor juridice și cel al protecției
încrederii legitime.
Mai mult, deși este necontestat că
admiterea excepției de nelegalitate nu are ca efect anularea actului
administrativ, ci doar înlăturarea lui din litigiul în care a fost invocată
excepția, tot atât de adevărat este că beneficiarul actului administrativ
constatator sau constitutiv de drepturi nu se mai poate prevala de el în fața
instanței, văzându-se lipsit astfel de fundamentul dreptului consacrat, astfel
că admiterea excepției de nelegalitate produce practic efecte similare, ca
întindere și conținut, cu anularea actului.
Instanța de control judiciar a avut
în vedere și jurisprudenței Curții de Justiție de la Luxemburg, potrivit căreia este de competența judecătorului național, în calitate de prim
judecător comunitar, să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar. Este
semnificativ că aceeași instanță comunitară a reținut, în ceea ce privește
posibilitatea invocării excepției de nelegalitate cu privire la actele
instituțiilor comunitare, că atunci când partea îndreptățită să formuleze o
acțiune în anulare împotriva unui act comunitar depășește termenul limită
pentru introducerea acestei acțiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune
caracterul definitiv al respectivului act și nu va mai putea solicita în
instanță controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală
a excepției de nelegalitate.
Exercitarea
căii extraordinare de atac a revizuirii.
î
mpotriva acestei decizii a formulat
cerere de revizuire recurenta C.S. invocând prevederile art. III din Legea nr. 262/2007
pentru modificarea și completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004
cu referire la art. 322 C. proc. civ.
În motivare revizuenta arată că după
intrarea în vigoare a Legii nr. 262/2007, la
data
de 02 august 2OO7, revizuirea a rămas în vigoare, termenul de 3 luni de zile
pentru declararea revizuirii curgând, similar ca și în cazul art. 322 pct. 9 C.
proc. civ., adică de când s-a comunicat hotărârea.
A arătat că,
prin hotărârea judecătorească atacată, instanța de contencios administrativ
a declarat ca fiind inadmisibilă
excepția de nelegalitate a art. 2 din H.G. nr. 949/1999 întruc
ât vizează un act administrativ individual emis
anterior anului 2005, însă în actuala
reglementare, procedura prevăzută
de art. 4 din Legea nr. 554/2004 se aplică și actelor administrative adoptate
sau emise anterior intrării în vigoare a legii.
Apreciază revizuenta că această cale
extraordinară de atac este admisibilă deoarece sunt îndeplinite cele 3 condiții
cumulative, esențiale si obligatorii: - cererea de revizuire vizează o hotărâre
judecătorească definitivă și irevocabilă, pronunțată în baza Legii nr. 544/2004;
obiectul cererii soluționate prin hotărâre judecătorească l-a constituit o
excepție de nelegalitate; - prin hotărârea judecătorească a fost respinsă
excepția de nelegalitate ca inadmisibilă.
Din oficiu, Înalta Curte a pus în
discuția contradictorie a părților admisibilitatea căii de atac exercitate în
cauză.
Cererea de revizuire de față excede
cazurilor comune reglementate de dispozițiile art. 322 C. proc. civ., fiind
formulată în temeiul unei reglementări tranzitorii cuprinse în dispozițiile art.
III din Legea nr. 262/2007 pentru modificarea și completarea
contenciosului administrativ nr. 554/2004 care
are următorul cuprins:
„Hotărârile
judecătorești pronunțate în baza Legii nr. 554/2004, rămase definitive și
irevocabile fără soluționarea pe fond a excepției de nelegalitate, care a fost
respinsă, ca
inadmisibilă,
pot forma obiectul unei cereri de revizuire, care se poate introduce în termen
de 3 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi”.
Din textul
citat, rezultă că legiuitorul a instituit o cale nouă de atac, extraordinară,
împotriva unor
hotărâri judecătorești irevocabile, pronunțate anterior intrării în vigoare a
noii legi, hotărâri trecute în
puterea lucrului judecat.
Verificând condițiile de
admisibilitate ale revizuirii, Înalta Curte constată că prezenta cerere vizează
o hotărâre judecătorească pronunțată la data de 3 noiembrie 2009, ulterior
intrării în vigoare a noii legi, astfel că din această perspectivă cererea de
revizuire este inadmisibilă.
Totodată, Curtea Constituțională,
prin decizia nr. 702 din 17 iunie 2007, a considerat că norma examinată este constituțională,
î
nalta Curte va
aplica cu prioritate, în temeiul art. 20
alin (2) din Constituție, reglementările internaționale, respectiv CE.D.O.
Noul caz de
revizuire analizat înfrânge dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6
paragraful 1, prin prisma atingerii aduse principiului securității raporturilor
juridice,
„care se regăsește în totalitatea articolelor Convenției, constituind
unul din elementele
fundamentale
ale statului de drept”
(C.E.D.O.,
Hotărârea din 6 decembrie 2007, B.
împotriva
României
sau Hotărârea din 15 noiembrie
2007, B. împotriva României),
judecătorul național este obligat să îl
înlăture.
Această soluție este impusă de
faptul că legiuitorul a creat în mod nepermis posibilitatea
repunerii în discuție a unei hotărâri
judecătorești irevocabile prin introducerea unei căi de
atac
extraordinare care nu exista la momentul finalizării litigiului în care se
pronunțase
această hotărâre, inducând un
element nou, imprevizibil în mod absolut pentru părțile
litigante. În mod evident, efectul acestei
reglementări este de natură a perturba grav raporturile
juridice irevocabil tranșate de instanțele de
judecată, creând premisele unor
condamnări
ale Statului român la C.E.D.O., la fel ca în multe
cauze, între care și cele anterior indicate.
Însuși art. 4
din Legea nr. 554/2004 pe care s-a întemeiat excepția de nelegalitate, invocată
în cauza de față, contravine principiului securității juridice consacrat de art.
6 din C.E.D.O. și preambulul la Convenție, ca o componență a dreptului la un
proces echitabil.
Cererea de
revizuire a
fost respinsă ca inadmisibilă.
PENTRU ACESTE MOTIVE
ÎN NUMELE LEGII
D E C I D E
Respinge cererea de revizuire
formulată de C.S. împotriva deciziei nr. 4771 din 3 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca
inadmisibilă.
Irevocabilă.
Pronunțată în ședință publică,
astăzi 24 septembrie 2010.