ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3870/2010

Asupra recursului de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin încheierea de ședință din data de 12 februarie 2009, pronunțată, în dosarul nr. 28743/3/2005, Înalta Curte de Casație și Justiție, secția penală, a admis cererea inculpatei C.(B.)S. de sesizare a Curții de Apel București, secția de contencios administrativ și fiscal, în vederea soluționării excepției de nelegalitate a prevederilor H.G. nr. 949/1999, suspendând judecata cauzei până la soluționarea irevocabilă a excepției. Învestită cu soluționarea acestei excepții, Curtea de Apel București, secția a VIII-a contencios administrativ și fiscal, prin sentința civilă nr. 2562 din 16 iunie 2009, a respins, ca inadmisibilă, excepția de nelegalitate a H.G.

nr. 949/1999 invocată de reclamanta C.S. în contradictoriu cu pârâții J.D., M.I.A., T.E.I., G.R. și intervenienții M.A.P.D.R. și M.F.P., respingând totodată excepția lipsei de interes, în promovarea acțiunii, ca nefondată. Pentru a hotărî astfel, prima instanță a reținut următoarele: S-a susținut, în motivarea excepției, că hotărârea menționată este contrară prevederilor art. 107 alin (2) din Constituția României, încalcă acte normative cu forță juridică superioară, respectiv Decretul nr. 16/1976, de aprobare a Metodologiei generale de tehnică legislativă și dispozițiile art. 4 alin (3) din Legea nr. 24/2000, precum și dispozițiile exprese ale Acordului încheiat de G.R. și Guvernul S.U.A. privind modalitățile prin care se poate schimba destinația fondului rambursabil oferit de S.U.A.

î n cauză, s-a depus întâmpinare de către pârâtul G.R. și s-a formulat cerere de intervenție în interesul acestui pârât de către M.A.P.D.R., ambii invocând excepția inadmisibilității excepției de nelegalitate invocată, iar intervenientul, în plus și excepția lipsei de interes în promovarea acesteia. Instanța a admis în principiu cererea de intervenție formulată de M.A.P.D.R. și a respins cererea de intervenție, formulată în interesul aceluiași pârât, de M.F.P. Analizând cu prioritate cele două excepții mai sus menționate, Curtea de apel a reținut că reclamanta, fiind trimisă în judecată pentru săvârșirea infracțiunii de deturnare de fonduri, prevăzută de art. 302 1 alin. (2) C. pen., constând în schimbarea destinației fondului de contrapartidă constituit din contravaloarea în lei a ajutorului nerambursabil primit din partea S.U.A., contrar dispozițiilor H.G.

nr. 949/1999, apare cu evidență că aceasta justifică interesul promovării acțiunii. Cu privire la excepția inadmisibilității demersului reclamantei opinia curții de apel a fost aceea că actul administrativ dedus judecății este unul individual, iar nu normativ, producând efecte juridice față de un subiect determinat atunci când stabilește că M.A.P.D.R. va utiliza suma prevăzută ca suport financiar pentru acoperirea cheltuielilor de condiționare și depozitare a grâului, aparținând unor producători agricoli stabiliți în baza criteriilor aprobate prin ordin al ministrului agriculturii. Pe cale de consecință, în raport de împrejurarea că excepția de nelegalitate invocată în speță, are ca obiect un act administrativ unilateral, cu caracter individual, emis anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, instanța a apreciat că excepția de nelegalitate invocată este inadmisibilă.

Astfel, s-a reținut că judecătorul național, în calitate de prim judecător al C.E.D.O. și al dreptului comunitar este competent să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar, îndepărtând sau interpretând, în măsura necesară, un act normativ național, considerent în raport de care s-a constatat că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004, care permit cenzurarea fără limită în timp, pe cale incidență, a excepției de nelegalitate a actelor administrative unilaterale, cu caracter individual, emise anterior intrării în vigoare a Legii nr. 554/2004, contravin dreptului la un proces echitabil, consacrat de art. 6 din C.E.D.L.F.O. și practicii C.E.D.O; s-a invocat în acest sens soluția de principiu adoptată la data de 26 mai 2008 în ședința Plenului Judecătorilor secției de contencios administrativ și fiscal a Înaltei Curți de Casație și Justiție, în vederea unificării practicii.

Împotriva acestei sentințe, în termen legal, au declarat recurs reclamanta C.S., precum și pârâții M.I.A. și J.D. Decizia pronunțată în recurs. Prin decizia nr. 4771 din 3 noiembrie 2009, Înalta Curte de Casație și Justiție a respins recursurile declarate de C.S., M.I.A. și J.D., ca nefondate. Pentru a pronunța această soluție, instanța de control judiciar a reținut următoarele: A constatat că nu sunt întemeiate motivele de recurs ce vizează nerespectarea dreptului la apărare al recurenților J.D. și respectiv I.M., prin pretinsa încălcare a formelor de procedură prevăzute sub sancțiunea nulității, de art. 105 alin. (2) C. proc. civ., urmare a citării prin procedura publicității la ușa instanței a recurentului J.D.

și respectiv prin neacordarea unui termen pentru lipsă de apărare solicitat de recurentul M.I. Astfel, reține cu prioritate că prima instanță de contencios administrativ a fost investită cu soluționarea excepției de nelegalitate a H.G. nr. 949/1999, în condițiile art. 4 alin. (1) din Legea nr. 554/2004, republicată, ca urmare a invocării acestei excepții în fața unei instanțe penale, de către reclamanta - recurentă C.S. (inculpat în dosarul penal). La termenul de judecată din 14 aprilie 2009 constatând că citația expediată pârâtului - recurent J.D., la adresa existentă și menționată în cauza penală, a fost restituită cu mențiunea „mutat de la adresă” și date fiind prevederile art. 4 alin. (2) din același act normativ, vizând procedura de soluționare, de urgență, prima instanță, în mod corect, în opinia Înaltei Curți a dispus citarea în condițiile art. 95 C. proc.

civ., cu atât mai mult cu cât nici una dintre părțile din cauză nu a fost în măsură să îi indice noul domiciliu. Raportat și la obiectul cauzei, nu se poate reține că în acest mod s-ar fi pricinuit recurentului o vătămare, în sensul art. 105 alin. (2) C. proc. civ., nefiind incidente nici prevederile art. 95 alin. (4) C. proc. civ., în sensul că recurentul pârât J.D. nu a dovedit că a fost cu rea-credință citat în cauză, prin publicitate. De asemenea, sunt nefondate și criticile vizând pretinsa încălcare a dreptului la apărare a recurentului pârât M.I., legal citat la adresa indicată în cauza penală, câtă vreme cererea formulată în temeiul art. 156 C. proc. civ., a fost respinsă motivat de către instanță, fiind apreciată ca nefiind temeinic motivată, după cum rezultă din încheierea de ședință de la 9 iunie 2009 în condițiile în care art. 156 C. proc.

civ., prevede numai posibilitatea acordării de către instanță a unui termen pentru un astfel de motiv și nu o obligativitate în acest sens. î nalta Curte a respins și criticile recurentei C.S., vizând aceleași aspecte, mai cu seamă că, din perspectiva modalității de citare a celorlalți doi recurenți aceasta nu poate invoca nicio potențială vătămare proprie. Se constată ca nefondate și criticile recurentei C.S. vizând stabilirea naturii juridice a actului administrativ a cărui excepție s-a invocat, respectiv a H.G. nr. 949/1999, pentru modificarea H.G. nr. 818/1999 privind utilizarea Fondului de Contrapartidă constituit din contravaloarea în lei a ajutorului primit din partea S.U.A., conform Acordului de credit nerambursabil pentru importul de mărfuri, aprobat prin H.G.

nr. 45/1993, în sensul că instanța de contencios administrativ greșit a apreciat că acesta este un act administrativ individual și nu unul normativ, cum se impunea. î nalta Curte a reținut că prima instanță în mod corect a apreciat actul ca având o astfel de natură juridică, rezultând fără echivoc din cuprinsul acestuia că se adresează și este de natură a produce efecte față de persoane determinate și determinabile, dinainte stabilite, în cauză, față de producătorii agricoli stabiliți în baza criteriilor aprobate prin ordin al M.A.A. De altfel, chiar recurenta, în cuprinsul motivării excepției de nelegalitate invocată, califică acest act administrativ ca fiind unul individual, și nu normativ.

Așa fiind. nu se putea reține natura de act administrativ normativ a hotărârii de guvern menționată, neputându-se evident susține că aprecierea cuprinsă în încheierea de sesizare a instanței de contencios administrativ, în temeiul art. 4 din Legea nr. 554/2004, republicată, ar putea avea autoritate de lucru judecat și ar „obliga” astfel la o identică calificare, cum eronat s-a susținut. O astfel de apreciere este în totală neconcordanță cu voința legiuitorului, cu esența instituției excepției de nelegalitate și nu are de fapt nici un suport juridic, câtă vreme numai instanța de contencios administrativ are competența de soluționare în această materie. Înalta Curte a apreciat ca nefondată și critica vizând necomunicarea încheierii de dezbateri, întrucât în sensul art. 266 alin. (3) C. proc.

civ., comunicarea este necesară pentru ca partea, cunoscând considerentele hotărârii, să poată formula motivele căii de atac, recurenta reclamantă neprobând existența vreunui prejudiciu sau a unei vătămări din această perspectivă, de necomunicarea încheierii din 9 iunie 2009. Totodată, nefondate sunt și toate celelalte motive formulate de recurenta - reclamantă S.C. prin care, în variate forme este criticată soluția dată de prima instanță asupra excepției de nelegalitate invocată, date fiind argumentele prezentate de instanța de fond, conform cu practica constantă în această materie a Înaltei Curți de Casație și Justiție, la care de altfel s-a și făcut referire. î nalta Curte de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal.

apreciază că se menține viabilitatea argumentelor prezentate în numeroasele sale decizii, pronunțate în legătură cu admisibilitatea invocării excepțiilor de nelegalitate a actelor administrative individuale, adoptate anterior intrării în vigoare a prezentei legi a contenciosului administrativ, nr. 554/2004, republicată, cum este și cazul H.G. nr. 949/1999 și nu se impune, raportat la cele arătate, revenirea asupra acestei practici constante. Deosebit de argumentele Curții Constituționale, a căror substanță nu este nesocotită, î nalta Curte nu poate să nu rețină, conform art. 20 alin. (2) din Constituția României, că judecătorul național este cel ce aplică direct și nemijlocit prevederile cuprinse în tratatele internaționale, având și rolul de a aprecia în sensul art. 148 alin. (2) din Constituție, cu privire la compatibilitatea și concordanța normelor din dreptul intern cu reglementările și jurisprudența C.E.D.O.

și cea comunitară, respectiv de a interpreta sau îndepărta, în măsura necesară, un act normativ național contrar. Prima instanță a reținut în mod corect că dispozițiile art. 4 din Legea nr. 554/2004 nu sunt incidente în măsura în care permit repunerea în discuție, repetat și fără limită de timp, a legalității unui act administrativ individual, pentru că se încalcă principiile fundamentale consacrate în practica C.E.D.O. și a celei comunitare, cu referire specială la principiul securității raporturilor juridice și cel al protecției încrederii legitime.

Mai mult, deși este necontestat că admiterea excepției de nelegalitate nu are ca efect anularea actului administrativ, ci doar înlăturarea lui din litigiul în care a fost invocată excepția, tot atât de adevărat este că beneficiarul actului administrativ constatator sau constitutiv de drepturi nu se mai poate prevala de el în fața instanței, văzându-se lipsit astfel de fundamentul dreptului consacrat, astfel că admiterea excepției de nelegalitate produce practic efecte similare, ca întindere și conținut, cu anularea actului. Instanța de control judiciar a avut în vedere și jurisprudenței Curții de Justiție de la Luxemburg, potrivit căreia este de competența judecătorului național, în calitate de prim judecător comunitar, să asigure pe deplin aplicarea dreptului comunitar.

Este semnificativ că aceeași instanță comunitară a reținut, în ceea ce privește posibilitatea invocării excepției de nelegalitate cu privire la actele instituțiilor comunitare, că atunci când partea îndreptățită să formuleze o acțiune în anulare împotriva unui act comunitar depășește termenul limită pentru introducerea acestei acțiuni, trebuie să accepte faptul că i se va opune caracterul definitiv al respectivului act și nu va mai putea solicita în instanță controlul de legalitate al acelui act, nici chiar pe calea incidentală a excepției de nelegalitate. Exercitarea căii extraordinare de atac a revizuirii. î mpotriva acestei decizii a formulat cerere de revizuire recurenta C.S. invocând prevederile art. III din Legea nr. 262/2007 pentru modificarea și completarea Legii contenciosului administrativ nr. 554/2004 cu referire la art. 322 C. proc.

civ. În motivare revizuenta arată că după intrarea în vigoare a Legii nr. 262/2007, la data de 02 august 2OO7, revizuirea a rămas în vigoare, termenul de 3 luni de zile pentru declararea revizuirii curgând, similar ca și în cazul art. 322 pct. 9 C. proc. civ., adică de când s-a comunicat hotărârea. A arătat că, prin hotărârea judecătorească atacată, instanța de contencios administrativ a declarat ca fiind inadmisibilă excepția de nelegalitate a art. 2 din H.G. nr. 949/1999 întruc ât vizează un act administrativ individual emis anterior anului 2005, însă în actuala reglementare, procedura prevăzută de art. 4 din Legea nr. 554/2004 se aplică și actelor administrative adoptate sau emise anterior intrării în vigoare a legii.

Apreciază revizuenta că această cale extraordinară de atac este admisibilă deoarece sunt îndeplinite cele 3 condiții cumulative, esențiale si obligatorii: - cererea de revizuire vizează o hotărâre judecătorească definitivă și irevocabilă, pronunțată în baza Legii nr. 544/2004; obiectul cererii soluționate prin hotărâre judecătorească l-a constituit o excepție de nelegalitate; - prin hotărârea judecătorească a fost respinsă excepția de nelegalitate ca inadmisibilă. Din oficiu, Înalta Curte a pus în discuția contradictorie a părților admisibilitatea căii de atac exercitate în cauză. Cererea de revizuire de față excede cazurilor comune reglementate de dispozițiile art. 322 C. proc.

civ., fiind formulată în temeiul unei reglementări tranzitorii cuprinse în dispozițiile art. III din Legea nr. 262/2007 pentru modificarea și completarea contenciosului administrativ nr. 554/2004 care are următorul cuprins: „Hotărârile judecătorești pronunțate în baza Legii nr. 554/2004, rămase definitive și irevocabile fără soluționarea pe fond a excepției de nelegalitate, care a fost respinsă, ca inadmisibilă, pot forma obiectul unei cereri de revizuire, care se poate introduce în termen de 3 luni de la intrarea în vigoare a prezentei legi”. Din textul citat, rezultă că legiuitorul a instituit o cale nouă de atac, extraordinară, împotriva unor hotărâri judecătorești irevocabile, pronunțate anterior intrării în vigoare a noii legi, hotărâri trecute în puterea lucrului judecat.

Verificând condițiile de admisibilitate ale revizuirii, Înalta Curte constată că prezenta cerere vizează o hotărâre judecătorească pronunțată la data de 3 noiembrie 2009, ulterior intrării în vigoare a noii legi, astfel că din această perspectivă cererea de revizuire este inadmisibilă. Totodată, Curtea Constituțională, prin decizia nr. 702 din 17 iunie 2007, a considerat că norma examinată este constituțională, î nalta Curte va aplica cu prioritate, în temeiul art. 20 alin (2) din Constituție, reglementările internaționale, respectiv CE.D.O.

Noul caz de revizuire analizat înfrânge dreptul la un proces echitabil, consacrat de art. 6 paragraful 1, prin prisma atingerii aduse principiului securității raporturilor juridice, „care se regăsește în totalitatea articolelor Convenției, constituind unul din elementele fundamentale ale statului de drept” (C.E.D.O., Hotărârea din 6 decembrie 2007, B. împotriva României sau Hotărârea din 15 noiembrie 2007, B. împotriva României), judecătorul național este obligat să îl înlăture. Această soluție este impusă de faptul că legiuitorul a creat în mod nepermis posibilitatea repunerii în discuție a unei hotărâri judecătorești irevocabile prin introducerea unei căi de atac extraordinare care nu exista la momentul finalizării litigiului în care se pronunțase această hotărâre, inducând un element nou, imprevizibil în mod absolut pentru părțile litigante.

În mod evident, efectul acestei reglementări este de natură a perturba grav raporturile juridice irevocabil tranșate de instanțele de judecată, creând premisele unor condamnări ale Statului român la C.E.D.O., la fel ca în multe cauze, între care și cele anterior indicate. Însuși art. 4 din Legea nr. 554/2004 pe care s-a întemeiat excepția de nelegalitate, invocată în cauza de față, contravine principiului securității juridice consacrat de art. 6 din C.E.D.O. și preambulul la Convenție, ca o componență a dreptului la un proces echitabil. Cererea de revizuire a fost respinsă ca inadmisibilă.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge cererea de revizuire formulată de C.S. împotriva deciziei nr. 4771 din 3 noiembrie 2009 a Înaltei Curți de Casație și Justiție, secția de contencios administrativ și fiscal, ca inadmisibilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 24 septembrie 2010.