ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5613/2006

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele:

La data de 2 noiembrie 2004,

reclamanta B.E. a chemat în judecată pe pârâții Primarul municipiului Timișoara

și Consiliul Local Timișoara solicitând instanței ca, prin hotărârea

judecătorească pe care o va pronunța, să anuleze dispoziția primarului nr. 2272

din 22 octombrie 2004; să-i fie restituite apartamentele în litigiu deținute de

Statul Român; să oblige statul să-i predea posesia asupra apartamentelor și să

dispună intabularea în C.F. a suprafeței; să oblige primarul ca, după intrarea

în vigoare a legii amintite prin art. 40 din Legea nr. 10/2001 să-i facă o

ofertă de despăgubiri pentru partea de imobil exclusă de la restituirea în

natură.

În motivarea acțiunii reclamanta a

arătat că, în baza Decretului nr. 92/1950 a fost deposedată de imobilul deținut

în proprietate înscris în C.F. nr. 836 Timișoara, că are calitatea de persoană

îndreptățită conform art. 3 lit. a) din Legea nr. 10/2001 și că preluarea

imobilului a fost abuzivă în condițiile art. 2 lit. g) din Legea nr. 10/2001.

Că, lipsa din unele acte al celui de

al doilea prenume era o obișnuință a autorităților din acea vreme, iar în ceea

ce privește cererea primarului de radiere a ipotecilor din anii 1930, a

refuzat-o întrucât Legea nr. 10/2001 nu condiționează acordarea reparațiilor de

faptul ca imobilul să fie liber de sarcini.

La data de 9 noiembrie 2004,

reclamanta B.E. a solicitat în contradictoriu cu pârâții Primarul municipiului

Timișoara și consiliul Local Timișoara că prin hotărârea judecătorească pe care

o va pronunța, să anuleze partea din dispoziția primarului care are ca obiect

apartamentul nr. 7 din imobilul situat în Timișoara și să oblige Statul Român

să-i plătească daune materiale egale cu valoarea apartamentului menționat.

În motivarea acțiunii reclamanta a

arătat că, în condițiile Legii nr. 112/1995 a formulat o cerere de restituire a

imobilului în litigiu, însă comisia a respins cererea cu motivarea că imobilul

nu ar fi liber, iar la câteva zile a fost vândut unui terț, împrejurare pe care

a aflat-o după circa trei ani, când era prea târziu.

A mai arătat că a încercat să obțină

în justiție desființarea contractului de vânzare-cumpărare, însă prin decizia

civilă nr. 2605/A din 4 octombrie 1999 a Tribunalului Timiș, a fost admis

apelul și s-a menționat ca valabil încheiat contractul de vânzare-cumpărare.

În drept a invocat art. 1 din

Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, art. art. 11 și art. 20 din

Constituția României.

Cele două acțiuni au fost conexate

sub nr. 8581/2004.

Prin sentința civilă nr. 354 din 9

martie 2005 pronunțate de Tribunalul, Timiș, secția civilă, a fost admisă

acțiunea, a anulat dispoziția nr. 2272 din 22 octombrie 2004 emisă de Primarul

municipiului Timișoara, a obligat primarul să emită o nouă dispoziție motivată,

de restituire în natură a apartamentelor din imobilul înscris în C.F.

Timișoara, nr.top. 50 situat în Timișoara, aflate în patrimoniul Statului

Român, în coordonatele prevăzute de art. 7 alin. (1), (9) și art. 23 alin. (4)

din Legea nr. 10/2001 și în echivalent pentru restul imobilului, înstrăinate în

baza Legii nr. 112/1995, conform prevederilor art. 19 alin. (2) și (4) și art.

24 din Legea nr. 10/2001.

Pentru a pronunța această hotărâre,

instanța de fond a reținut, în esență, că imobilul se încadrează în

dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. 9 din Legea nr. 10/2001 și că reclamanta își

justifică calitatea de persoană îndreptățită la reparații, fiind una și aceeași

persoană cu proprietara de la care s-a realizat preluarea imobilului și că în

ceea ce privește și ipotecile notate în 1934, respectiv 1937, acestea s-au

stins prin confuziune odată cu preluarea imobilului, nepunându-se și problema

reactivării lor.

A mai reținut că pentru

apartamentele ce nu pot fi restituite în natură, se vor acorda despăgubiri în

condițiile art. 19 alin. (4) și (2) din Legea nr. 10/2001, acest criteriu

urmând a se aplica și apartamentului nr. 7.

În termen legal, împotriva sentinței

menționate mai sus au declarat apel atât reclamanta cât și pârâții Primarul

municipiului Timișoara și Consiliul Local Timișoara.

Reclamanta a criticat sentința

apelată doar în partea privitoare la modul de soluționare a cererii de

despăgubiri pentru apartamentul nr. 7, motivat de faptul că instanța de fond nu

a analizat cererea de acordare a daunelor materiale prin prisma art. 1 al

Protocolului adițional nr. 1, reprezentând o încălcare a dreptului de acces

liber la justiție garantat de art. 6 alin. (1) din convenție și la încălcarea

dreptului la controlul judecătoresc al deciziilor administrative.

A mai arătat că i-a fost încălcat

dreptul la respectarea bunurilor și că Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 112/1995

privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin naționalizări

și nu acordarea de daune materiale pentru prejudiciu cauzate prin hotărâri

ilegale ale comisiilor județene de aplicare a Legii nr. 112/1995.

Prin apelul declarat, pârâții

Procurorul municipiului Timișoara și Consiliul Local Timișoara au solicitat

schimbarea sentinței apelate și respingerea contestației reclamantei, întrucât

reclamanta nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la reparații,

având în vedere neconcordanța din actele de stare civilă cu privire la primirea

lămuririlor nefiind depuse în termenul prevăzut de lege, 1 iulie 2003, care

este un termen de decădere.

Curtea de Apel Timișoara, secția

civilă, prin decizia nr. 1739/A din 23 septembrie 2005 a respins ca nefondate

apelurile declarate de reclamanta B.E. și pârâții Primarul municipiului

Timișoara și Consiliul Local Timișoara.

Pentru a se decide astfel, instanța

de apel a reținut că în ambele dosare, reclamanta a investit instanța cu o

contestație împotriva dispoziției administrative de soluționare a notificării

formulate în baza Legii nr. 10/2001, solicitând ca pentru apartamentul nr. 7,

despăgubirile să fie stabilite în funcție de valoarea actuală a acestuia,

astfel că nu i-a fost încălcat dreptul de acces la justiție, întrucât instanța

a analizat solicitările reclamantei.

Pentru pretinsul prejudiciu suferit

reclamanta s-a mai adresat instanței, în temeiul răspunderii sale delictuale,

stabilind cu autoritate de lucru judecat că aceasta are dreptul la despăgubiri

în condițiile legii speciale, dreptul fiind recunoscut de prima instanță.

În ceea ce privește apelul declarat

de pârâți, instanța a reținut că termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr.

10/2001 nu poate fi calificat un termen de decădere, ci de recomandare și nici

nu se confundă cu cel prevăzut de art. 21.

A mai reținut că reclamanta are

calitatea de persoană îndreptățită la reparații, iar Legea nr. 10/2001 nu

impune ca o condiție de formulare a notificării, ca extrasul de carte funciară

să fie liber de sarcini.

Împotriva acestei decizii au

declarat recurs reclamanta B.E. și Primarul municipiului Timișoara.

Prin recursul declarat, reclamanta

B.E. a susținut în esență următoarele:

- respingerea solicitării de daune

materiale, pe motiv că legalitatea deciziei Comisiei județene pentru aprobarea

Legii nr. 112/1995 poate fi examinată doar pe calea contestației prevăzute de

Legea nr. 112/1995, reprezintă o restricție disproporționată a dreptului de acces

la justiție garantat de art. 6 paragraf 1 din Convenție și art. 11 și art. 20

din Constituția României.

Sub acest aspect recurenta a invocat

jurisprudența Curții Europene (de exemplu cauzele B. contra României, S. contra

Rusiei, I.D. contra Bulgariei).

În ceea ce privește culpa acesteia

de a invoca motivul de ilegalitate al deciziei comisiei județene pe calea

contestației prevăzute de Legea nr. 112/1995, a susținut că nu cunoștea că

apartamentul este liber și nu avea nici un motiv să pună la îndoială corectitudinea

comisiei județene.

Că, deși a introdus o contestație

împotriva deciziei comisiei județene, aceasta s-a stins prin perimare, astfel

că nu se pune problema autorității de lucru judecat.

A mai susținut că despăgubirile

prevăzute de Legea nr. 10/2001, Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 47/2005 sunt

inadecvate și insuficiente, incapabile să remedieze pretinsa încălcare a art. 1

din Protocolul nr. 1 la Convenție, instanțele speciale ale Legii nr. 10/2001

având plenitudine de competență în materia despăgubirilor.

Primarul municipiului Timișoara a

invocat cazurile de recurs prevăzute de art. 304 art. 8 și art. 9 C. proc.

civ., reiterând aceleași motive ca și în apel, susținând că reclamanta nu a

înțeles să depună înscrisurile de stare civilă solicitate și respectiv cartea

funciară în termenul prevăzut de lege, și nu a radiat ipotecile înscrise în

foaia de sarcini a cărții funciare.

Recursurile declarate de reclamanta

B.E. și pârâtul Primarul municipiului Timișoara, sunt nefondate pentru

considerentele ce succed.

Cadrul procesual al unui litigiu

este fixat, în virtutea principiului disponibilității, de către reclamant prin

cererea sa de chemare în judecată.

În speță, recurenta-reclamantă a

investit prima instanță cu o contestație împotriva dispoziției nr. 2272 din 22

octombrie 2004 emisă de Primarul municipiului Timișoara, solicitând ca pentru

apartamentul nr. 7, despăgubirile să fie stabilite în funcție de valoarea

actuală, determinată prin expertiză.

Sub acest aspect, instanța de fond a

avut obligația de a se pronunța asupra obiectului cererii deduse judecății,

respectând regula dezbaterilor contradictorii.

Pe fondul cauzei, instanța a

manifestat un vădit rol activ, administrând un probatoriu complex, stabilind pe

deplin situația de fapt și aplicând corect legea.

Referitor la apartamentul nr. 7,

înstrăinat în condițiile Legii nr. 112/1995, instanța de fond a statuat că

recurenta-reclamantă, în calitate de persoană îndreptățită la reparații,

probată prin actele de stare civilă anexate la dosar, este una și aceeași

persoană cu proprietara imobilului în litigiu, fiind incidente prevederile art.

19 alin. (2) și (4) din Legea nr. 10/2001.

În aceste condiții, critica

recurentei că i-a fost încălcat accesul la justiție este nefondată.

Articolul 6 parag. 1 al Convenției

Europene garantează dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanță,

independentă, imparțială, instituită de lege, la un proces echitabil.

În speță toate aceste garanții

procedurale au fost respectate atât de instanța de fond cât și de cea de apel.

Corect au apreciat ambele instanțe

că nu a fost încălcat nici art. 1 al Protocolului adițional la convenție, atâta

vreme cât recurentei i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri în condițiile

legii.

Și critica vizând nelegalitatea

dispoziției emisă de Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, este nefondată,

întrucât obiectul și cauza cererii introductive de instanță l-a constituit,

fără echivoc, contestarea dispoziției nr. 2272 din 22 octombrie 2004 privind

cererea de restituire în natură a imobilului situat în Timișoara, și nu o

contestație împotriva deciziei Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995.

Nici critica formulată de

pârâtul-recurent Primarul municipiului Timișoara nu este întemeiată.

Ambele instanțe au stabilit corect

calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la reparații, existând

identitate între B.E. și B.E.A., cât și faptul că Legea nr. 10/2001 nu impune

ca o condiție de formulare a notificării ca extrasul de carte funciară să fie

liber de sarcini.

În fine, nu pot fi acceptate

susținerile că termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 ar fi unul de

decădere.

Față de cele expuse, în temeiul art.

312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile declarate de reclamanta B.E. și

pârâtul Primarul municipiului Timișoara, vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge ca nefondate recursurile

declarate de B.E. și Primarul Municipiului Timișoara împotriva deciziei civile

nr. 1739/A din 23 septembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara,

secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iunie 2006.