ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 5613/2006

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: La data de 2 noiembrie 2004, reclamanta B.E. a chemat în judecată pe pârâții Primarul municipiului Timișoara și Consiliul Local Timișoara solicitând instanței ca, prin hotărârea judecătorească pe care o va pronunța, să anuleze dispoziția primarului nr. 2272 din 22 octombrie 2004; să-i fie restituite apartamentele în litigiu deținute de Statul Român; să oblige statul să-i predea posesia asupra apartamentelor și să dispună intabularea în C.F. a suprafeței; să oblige primarul ca, după intrarea în vigoare a legii amintite prin art. 40 din Legea nr. 10/2001 să-i facă o ofertă de despăgubiri pentru partea de imobil exclusă de la restituirea în natură.

În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că, în baza Decretului nr. 92/1950 a fost deposedată de imobilul deținut în proprietate înscris în C.F. nr. 836 Timișoara, că are calitatea de persoană îndreptățită conform art. 3 lit. a) din Legea nr. 10/2001 și că preluarea imobilului a fost abuzivă în condițiile art. 2 lit. g) din Legea nr. 10/2001. Că, lipsa din unele acte al celui de al doilea prenume era o obișnuință a autorităților din acea vreme, iar în ceea ce privește cererea primarului de radiere a ipotecilor din anii 1930, a refuzat-o întrucât Legea nr. 10/2001 nu condiționează acordarea reparațiilor de faptul ca imobilul să fie liber de sarcini. La data de 9 noiembrie 2004, reclamanta B.E.

a solicitat în contradictoriu cu pârâții Primarul municipiului Timișoara și consiliul Local Timișoara că prin hotărârea judecătorească pe care o va pronunța, să anuleze partea din dispoziția primarului care are ca obiect apartamentul nr. 7 din imobilul situat în Timișoara și să oblige Statul Român să-i plătească daune materiale egale cu valoarea apartamentului menționat. În motivarea acțiunii reclamanta a arătat că, în condițiile Legii nr. 112/1995 a formulat o cerere de restituire a imobilului în litigiu, însă comisia a respins cererea cu motivarea că imobilul nu ar fi liber, iar la câteva zile a fost vândut unui terț, împrejurare pe care a aflat-o după circa trei ani, când era prea târziu.

A mai arătat că a încercat să obțină în justiție desființarea contractului de vânzare-cumpărare, însă prin decizia civilă nr. 2605/A din 4 octombrie 1999 a Tribunalului Timiș, a fost admis apelul și s-a menționat ca valabil încheiat contractul de vânzare-cumpărare. În drept a invocat art. 1 din Protocolul adițional nr. 1 la Convenție, art. art. 11 și art. 20 din Constituția României. Cele două acțiuni au fost conexate sub nr. 8581/2004. Prin sentința civilă nr. 354 din 9 martie 2005 pronunțate de Tribunalul, Timiș, secția civilă, a fost admisă acțiunea, a anulat dispoziția nr. 2272 din 22 octombrie 2004 emisă de Primarul municipiului Timișoara, a obligat primarul să emită o nouă dispoziție motivată, de restituire în natură a apartamentelor din imobilul înscris în C.F.

Timișoara, nr.top. 50 situat în Timișoara, aflate în patrimoniul Statului Român, în coordonatele prevăzute de art. 7 alin. (1), (9) și art. 23 alin. (4) din Legea nr. 10/2001 și în echivalent pentru restul imobilului, înstrăinate în baza Legii nr. 112/1995, conform prevederilor art. 19 alin. (2) și (4) și art. 24 din Legea nr. 10/2001. Pentru a pronunța această hotărâre, instanța de fond a reținut, în esență, că imobilul se încadrează în dispozițiile art. 2 alin. (1) lit. 9 din Legea nr. 10/2001 și că reclamanta își justifică calitatea de persoană îndreptățită la reparații, fiind una și aceeași persoană cu proprietara de la care s-a realizat preluarea imobilului și că în ceea ce privește și ipotecile notate în 1934, respectiv 1937, acestea s-au stins prin confuziune odată cu preluarea imobilului, nepunându-se și problema reactivării lor.

A mai reținut că pentru apartamentele ce nu pot fi restituite în natură, se vor acorda despăgubiri în condițiile art. 19 alin. (4) și (2) din Legea nr. 10/2001, acest criteriu urmând a se aplica și apartamentului nr. 7. În termen legal, împotriva sentinței menționate mai sus au declarat apel atât reclamanta cât și pârâții Primarul municipiului Timișoara și Consiliul Local Timișoara. Reclamanta a criticat sentința apelată doar în partea privitoare la modul de soluționare a cererii de despăgubiri pentru apartamentul nr. 7, motivat de faptul că instanța de fond nu a analizat cererea de acordare a daunelor materiale prin prisma art. 1 al Protocolului adițional nr. 1, reprezentând o încălcare a dreptului de acces liber la justiție garantat de art. 6 alin. (1) din convenție și la încălcarea dreptului la controlul judecătoresc al deciziilor administrative.

A mai arătat că i-a fost încălcat dreptul la respectarea bunurilor și că Legea nr. 10/2001 și Legea nr. 112/1995 privind acordarea de despăgubiri pentru prejudiciul cauzat prin naționalizări și nu acordarea de daune materiale pentru prejudiciu cauzate prin hotărâri ilegale ale comisiilor județene de aplicare a Legii nr. 112/1995. Prin apelul declarat, pârâții Procurorul municipiului Timișoara și Consiliul Local Timișoara au solicitat schimbarea sentinței apelate și respingerea contestației reclamantei, întrucât reclamanta nu a făcut dovada calității de persoană îndreptățită la reparații, având în vedere neconcordanța din actele de stare civilă cu privire la primirea lămuririlor nefiind depuse în termenul prevăzut de lege, 1 iulie 2003, care este un termen de decădere.

Curtea de Apel Timișoara, secția civilă, prin decizia nr. 1739/A din 23 septembrie 2005 a respins ca nefondate apelurile declarate de reclamanta B.E. și pârâții Primarul municipiului Timișoara și Consiliul Local Timișoara. Pentru a se decide astfel, instanța de apel a reținut că în ambele dosare, reclamanta a investit instanța cu o contestație împotriva dispoziției administrative de soluționare a notificării formulate în baza Legii nr. 10/2001, solicitând ca pentru apartamentul nr. 7, despăgubirile să fie stabilite în funcție de valoarea actuală a acestuia, astfel că nu i-a fost încălcat dreptul de acces la justiție, întrucât instanța a analizat solicitările reclamantei. Pentru pretinsul prejudiciu suferit reclamanta s-a mai adresat instanței, în temeiul răspunderii sale delictuale, stabilind cu autoritate de lucru judecat că aceasta are dreptul la despăgubiri în condițiile legii speciale, dreptul fiind recunoscut de prima instanță.

În ceea ce privește apelul declarat de pârâți, instanța a reținut că termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 nu poate fi calificat un termen de decădere, ci de recomandare și nici nu se confundă cu cel prevăzut de art. 21. A mai reținut că reclamanta are calitatea de persoană îndreptățită la reparații, iar Legea nr. 10/2001 nu impune ca o condiție de formulare a notificării, ca extrasul de carte funciară să fie liber de sarcini. Împotriva acestei decizii au declarat recurs reclamanta B.E. și Primarul municipiului Timișoara. Prin recursul declarat, reclamanta B.E.

a susținut în esență următoarele: - respingerea solicitării de daune materiale, pe motiv că legalitatea deciziei Comisiei județene pentru aprobarea Legii nr. 112/1995 poate fi examinată doar pe calea contestației prevăzute de Legea nr. 112/1995, reprezintă o restricție disproporționată a dreptului de acces la justiție garantat de art. 6 paragraf 1 din Convenție și art. 11 și art. 20 din Constituția României. Sub acest aspect recurenta a invocat jurisprudența Curții Europene (de exemplu cauzele B. contra României, S. contra Rusiei, I.D. contra Bulgariei). În ceea ce privește culpa acesteia de a invoca motivul de ilegalitate al deciziei comisiei județene pe calea contestației prevăzute de Legea nr. 112/1995, a susținut că nu cunoștea că apartamentul este liber și nu avea nici un motiv să pună la îndoială corectitudinea comisiei județene.

Că, deși a introdus o contestație împotriva deciziei comisiei județene, aceasta s-a stins prin perimare, astfel că nu se pune problema autorității de lucru judecat. A mai susținut că despăgubirile prevăzute de Legea nr. 10/2001, Legea nr. 112/1995 și Legea nr. 47/2005 sunt inadecvate și insuficiente, incapabile să remedieze pretinsa încălcare a art. 1 din Protocolul nr. 1 la Convenție, instanțele speciale ale Legii nr. 10/2001 având plenitudine de competență în materia despăgubirilor. Primarul municipiului Timișoara a invocat cazurile de recurs prevăzute de art. 304 art. 8 și art. 9 C. proc. civ., reiterând aceleași motive ca și în apel, susținând că reclamanta nu a înțeles să depună înscrisurile de stare civilă solicitate și respectiv cartea funciară în termenul prevăzut de lege, și nu a radiat ipotecile înscrise în foaia de sarcini a cărții funciare.

Recursurile declarate de reclamanta B.E. și pârâtul Primarul municipiului Timișoara, sunt nefondate pentru considerentele ce succed. Cadrul procesual al unui litigiu este fixat, în virtutea principiului disponibilității, de către reclamant prin cererea sa de chemare în judecată. În speță, recurenta-reclamantă a investit prima instanță cu o contestație împotriva dispoziției nr. 2272 din 22 octombrie 2004 emisă de Primarul municipiului Timișoara, solicitând ca pentru apartamentul nr. 7, despăgubirile să fie stabilite în funcție de valoarea actuală, determinată prin expertiză. Sub acest aspect, instanța de fond a avut obligația de a se pronunța asupra obiectului cererii deduse judecății, respectând regula dezbaterilor contradictorii.

Pe fondul cauzei, instanța a manifestat un vădit rol activ, administrând un probatoriu complex, stabilind pe deplin situația de fapt și aplicând corect legea. Referitor la apartamentul nr. 7, înstrăinat în condițiile Legii nr. 112/1995, instanța de fond a statuat că recurenta-reclamantă, în calitate de persoană îndreptățită la reparații, probată prin actele de stare civilă anexate la dosar, este una și aceeași persoană cu proprietara imobilului în litigiu, fiind incidente prevederile art. 19 alin. (2) și (4) din Legea nr. 10/2001. În aceste condiții, critica recurentei că i-a fost încălcat accesul la justiție este nefondată. Articolul 6 parag. 1 al Convenției Europene garantează dreptul fiecărei persoane de a avea acces la o instanță, independentă, imparțială, instituită de lege, la un proces echitabil.

În speță toate aceste garanții procedurale au fost respectate atât de instanța de fond cât și de cea de apel. Corect au apreciat ambele instanțe că nu a fost încălcat nici art. 1 al Protocolului adițional la convenție, atâta vreme cât recurentei i s-a recunoscut dreptul la despăgubiri în condițiile legii. Și critica vizând nelegalitatea dispoziției emisă de Comisia de aplicare a Legii nr. 112/1995, este nefondată, întrucât obiectul și cauza cererii introductive de instanță l-a constituit, fără echivoc, contestarea dispoziției nr. 2272 din 22 octombrie 2004 privind cererea de restituire în natură a imobilului situat în Timișoara, și nu o contestație împotriva deciziei Comisiei de aplicare a Legii nr. 112/1995.

Nici critica formulată de pârâtul-recurent Primarul municipiului Timișoara nu este întemeiată. Ambele instanțe au stabilit corect calitatea reclamantei de persoană îndreptățită la reparații, existând identitate între B.E. și B.E.A., cât și faptul că Legea nr. 10/2001 nu impune ca o condiție de formulare a notificării ca extrasul de carte funciară să fie liber de sarcini. În fine, nu pot fi acceptate susținerile că termenul prevăzut de art. 22 din Legea nr. 10/2001 ar fi unul de decădere. Față de cele expuse, în temeiul art. 312 alin. (1) C. proc. civ., recursurile declarate de reclamanta B.E. și pârâtul Primarul municipiului Timișoara, vor fi respinse ca nefondate.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge ca nefondate recursurile declarate de B.E. și Primarul Municipiului Timișoara împotriva deciziei civile nr. 1739/A din 23 septembrie 2005 pronunțată de Curtea de Apel Timișoara, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 8 iunie 2006.