ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9505/2006

Asupra recursului de față:

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin contestația

înregistrată sub nr. 2105/2004 pe rolul Tribunalului Prahova,

reclamanții

O.M.A.

și O.C. au solicitat anularea dispoziției nr. 547/2004 emisă de

Primarul orașului Breaza cu privire la imobilul situat în Breaza, preluat

abuziv de stat din patrimoniul autoarei lor, defuncta O.T.

Reclamanții au arătat

că prin dispoziția atacată le-a fost respinsă cererea de

restituire în natură a imobilului cu motivarea că nu a fost

dovedită calitatea de moștenitori și dreptul de proprietate al

autoarei, deși au precizat în cuprinsul notificării că actele

doveditoare au fost comunicate intimatei cu cererea de chemare în judecată

ce a format obiectul dosarul nr. 7874/2001 al Tribunalului Prahova.

La data de 28 iunie 2004,

reclamanții au solicitat introducerea în cauză a

intervenienților forțați P.M. și P.C., solicitând ca în

urma comparării titlurilor invocate de părți, aceștia

să fie obligați alături de Primăria Breaza de a le

lăsa în deplină proprietate și pașnică posesie

imobilul.

Tribunalul

Prahova, prin sentința civilă nr. 773 din 14 iulie 2004, a admis

excepția lipsei calității procesuale pasive a

intervenienților, reținând că în temeiul Legii nr. 10/2001 numai

unitatea deținătoare a imobilului are calitate procesuală

pasivă.

Contestația formulată în

contradictoriu cu Primăria orașului Breaza, a fost respinsă ca

neîntemeiată, motivat de faptul că nu este posibilă restituirea

în natură a imobilului, acesta formând obiectul unor contracte de

vânzare-cumpărare ce nu au fost anulate.

S-a mai reținut că

reclamanții, care au făcut dovada calității de

moștenitori și a dreptului de proprietate al autoarei lor, nu au

formulat însă o cerere de acordare a despăgubirilor.

Curtea de Apel Ploiești,

secția civilă, prin decizia nr. 3045 din 20 decembrie 2004,

admițând apelul declarat de reclamant, a schimbat în parte sentința,

în sensul că a admis în parte contestația, constatând dreptul

reclamanților la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent.

Instanța de apel a reținut

că, din chiar cuprinsul cererii de chemare în judecată, rezultă

solicitarea subsidiară a reclamanților pentru acordarea

despăgubirilor bănești, în ipoteza în care nu se dispune

restituirea în natură a imobilului.

Prin aceeași decizie, a fost

admis și apelul intervenienților forțați P.M. și P.C.,

cu consecința obligării reclamanților la plata cheltuielilor de

judecată solicitate de intervenienți în primă instanță

și în apel.

Împotriva deciziei a declarat recurs

pârâta Primăria orașului Breaza, criticând-o în temeiul

dispozițiilor art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., pentru

următoarele motive:

decât s-a cerut de către contestatori cu ocazia judecării fondului

pricinii, întrucât cu ocazia judecării fondului, apărătorul

reclamanților a solicitat restituirea imobilului în natură și

anularea dispoziției nr. 547/2004, nu și acordarea de

despăgubiri.

- Instanța a admis să se

pronunțe cu privire la anularea dispoziției Primarului orașului

Breaza. „Or, dacă se mențin restul dispozițiilor din

sentința civilă a tribunalului, se presupune că dispoziția

nu este anulată, dar prin decizia Curții de Apel Ploiești li se

constată dreptul reclamanților la acordarea măsurilor

reparatorii”.

Recursul nu este fondat.

Conform cuprinsului cererii de

chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la

data de 24 martie 2004, reclamanții au solicitat: „obligarea statului

reprezentat de Primăria orașului Breaza de a se restitui în

natură imobilele la care ne referim în această cerere și cu

totul în subsidiar despăgubiri bănești (...)”.

Capetele de cerere astfel formulate

nu au fost modificate în procedura instituită de art. 132 C. proc. civ.

Instanța a fost și a

rămas învestită să se pronunțe asupra capetelor de cerere

(principal și subsidiar) indicate în cererea de chemare în judecată

[art. 129 alin. (6) C. proc. civ.], fiind irelevant faptul că prin

concluziile puse cu ocazia dezbaterii fondului pricinii, apărătorul

reclamanților nu a mai susținut oral cererea privind acordarea de măsuri

reparatorii în echivalent, în condițiile în care titularii contestatori,

până la închiderea dezbaterilor în primă instanță sau în

apel, nu au declarat că înțeleg să renunțe conform

prevederilor art. 246 sau art. 247 C. proc. civ. la judecata sau la dreptul

pretins prin capătul de cerere subsidiar.

O asemenea renunțare nu putea

fi făcută decât în mod explicit, personal de către

reclamanți sau de către reprezentantul lor, însă în acest ultim

caz, numai în temeiul unei procuri speciale [art. 69 alin. (1) C. proc. civ.].

Cum reclamanții au investit

instanța și cu soluționarea cererii de acordare a măsurilor

reparatorii în echivalent, fără a o dezinvesti în condițiile

impuse de art. 246 sau art. 247 C. proc. civ., iar unul din motivele de apel a

vizat solicitarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 10/2001,

curtea de apel, admițând apelul în limita acestui motiv, nu s-a

pronunțat

plus petita

, în cauză nefiind incident cazul de

modificare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ.

de recurs se susține că instanța de apel a omis să se

pronunțe cu privire la anularea dispoziției de respingere a

notificării.

După cum am arătat în

considerentele precedente, reclamanții nu au solicitat în cuprinsul

contestației, în mod expres, anularea dispoziției emise în temeiul

Legii nr. 10/2001.

Chiar dacă s-ar putea aprecia

că, admițând contestația și stabilind dreptul la

măsuri reparatorii în echivalent în favoarea reclamanților,

instanța de apel trebuia să dispună și anularea

(parțială) a dispoziției contestate, este de remarcat că

omisiunea nu putea fi invocată decât de titularii cererii de chemare în

judecată, respectiv de către reclamanți, fiind sigurele

părți în litigiu care aveau interes legitim în acest sens.

Este de remarcat, de asemenea,

că pentru ipoteza omisiunii pronunțării asupra unui capăt

de cerere principal sau accesoriu, legiuitorul a reglementat prin art. 281/C C.

proc. civ. o procedură specială.

Omisiunea instanței de a se

pronunța asupra unei cererii, nu mai poate fi invocată și

îndreptată pe calea recursului, după modificarea art. 304 pct. 6 C.

proc. civ. care, în actuala formulare vizează numai situațiile de

plus

petita sau ultra petita

, nu și pe cele de

minus petita

, pentru

care partea interesată poate să facă cerere de completare a

hotărârii sau să urmeze calea extraordinară de atac a

revizuirii.

Pentru considerentele prezentate, în

baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Curtea urmează

să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE:

Respinge, ca nefondat, recursul declarat de

pârâtul Primăria orașului Breaza împotriva deciziei nr. 3045 din 20

decembrie 2004 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi

22 noiembrie

2006.