ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 9505/2006

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin contestația înregistrată sub nr. 2105/2004 pe rolul Tribunalului Prahova, reclamanții O.M.A. și O.C. au solicitat anularea dispoziției nr. 547/2004 emisă de Primarul orașului Breaza cu privire la imobilul situat în Breaza, preluat abuziv de stat din patrimoniul autoarei lor, defuncta O.T. Reclamanții au arătat că prin dispoziția atacată le-a fost respinsă cererea de restituire în natură a imobilului cu motivarea că nu a fost dovedită calitatea de moștenitori și dreptul de proprietate al autoarei, deși au precizat în cuprinsul notificării că actele doveditoare au fost comunicate intimatei cu cererea de chemare în judecată ce a format obiectul dosarul nr. 7874/2001 al Tribunalului Prahova.

La data de 28 iunie 2004, reclamanții au solicitat introducerea în cauză a intervenienților forțați P.M. și P.C., solicitând ca în urma comparării titlurilor invocate de părți, aceștia să fie obligați alături de Primăria Breaza de a le lăsa în deplină proprietate și pașnică posesie imobilul. Tribunalul Prahova, prin sentința civilă nr. 773 din 14 iulie 2004, a admis excepția lipsei calității procesuale pasive a intervenienților, reținând că în temeiul Legii nr. 10/2001 numai unitatea deținătoare a imobilului are calitate procesuală pasivă. Contestația formulată în contradictoriu cu Primăria orașului Breaza, a fost respinsă ca neîntemeiată, motivat de faptul că nu este posibilă restituirea în natură a imobilului, acesta formând obiectul unor contracte de vânzare-cumpărare ce nu au fost anulate.

S-a mai reținut că reclamanții, care au făcut dovada calității de moștenitori și a dreptului de proprietate al autoarei lor, nu au formulat însă o cerere de acordare a despăgubirilor. Curtea de Apel Ploiești, secția civilă, prin decizia nr. 3045 din 20 decembrie 2004, admițând apelul declarat de reclamant, a schimbat în parte sentința, în sensul că a admis în parte contestația, constatând dreptul reclamanților la acordarea de măsuri reparatorii în echivalent. Instanța de apel a reținut că, din chiar cuprinsul cererii de chemare în judecată, rezultă solicitarea subsidiară a reclamanților pentru acordarea despăgubirilor bănești, în ipoteza în care nu se dispune restituirea în natură a imobilului.

Prin aceeași decizie, a fost admis și apelul intervenienților forțați P.M. și P.C., cu consecința obligării reclamanților la plata cheltuielilor de judecată solicitate de intervenienți în primă instanță și în apel. Împotriva deciziei a declarat recurs pârâta Primăria orașului Breaza, criticând-o în temeiul dispozițiilor art. 304 pct. 6 și 9 C. proc. civ., pentru următoarele motive: 1. Instanța a acordat mai mult decât s-a cerut de către contestatori cu ocazia judecării fondului pricinii, întrucât cu ocazia judecării fondului, apărătorul reclamanților a solicitat restituirea imobilului în natură și anularea dispoziției nr. 547/2004, nu și acordarea de despăgubiri. - Instanța a admis să se pronunțe cu privire la anularea dispoziției Primarului orașului Breaza.

„Or, dacă se mențin restul dispozițiilor din sentința civilă a tribunalului, se presupune că dispoziția nu este anulată, dar prin decizia Curții de Apel Ploiești li se constată dreptul reclamanților la acordarea măsurilor reparatorii”. Recursul nu este fondat. Conform cuprinsului cererii de chemare în judecată înregistrată pe rolul Tribunalului Prahova la data de 24 martie 2004, reclamanții au solicitat: „obligarea statului reprezentat de Primăria orașului Breaza de a se restitui în natură imobilele la care ne referim în această cerere și cu totul în subsidiar despăgubiri bănești (...)”. Capetele de cerere astfel formulate nu au fost modificate în procedura instituită de art. 132 C. proc. civ.

Instanța a fost și a rămas învestită să se pronunțe asupra capetelor de cerere (principal și subsidiar) indicate în cererea de chemare în judecată [art. 129 alin. (6) C. proc. civ.], fiind irelevant faptul că prin concluziile puse cu ocazia dezbaterii fondului pricinii, apărătorul reclamanților nu a mai susținut oral cererea privind acordarea de măsuri reparatorii în echivalent, în condițiile în care titularii contestatori, până la închiderea dezbaterilor în primă instanță sau în apel, nu au declarat că înțeleg să renunțe conform prevederilor art. 246 sau art. 247 C. proc. civ. la judecata sau la dreptul pretins prin capătul de cerere subsidiar. O asemenea renunțare nu putea fi făcută decât în mod explicit, personal de către reclamanți sau de către reprezentantul lor, însă în acest ultim caz, numai în temeiul unei procuri speciale [art. 69 alin. (1) C. proc.

civ.]. Cum reclamanții au investit instanța și cu soluționarea cererii de acordare a măsurilor reparatorii în echivalent, fără a o dezinvesti în condițiile impuse de art. 246 sau art. 247 C. proc. civ., iar unul din motivele de apel a vizat solicitarea despăgubirilor prevăzute de Legea nr. 10/2001, curtea de apel, admițând apelul în limita acestui motiv, nu s-a pronunțat plus petita , în cauză nefiind incident cazul de modificare prevăzut de art. 304 pct. 6 C. proc. civ. 2. în cadrul celui de-al doilea motiv de recurs se susține că instanța de apel a omis să se pronunțe cu privire la anularea dispoziției de respingere a notificării. După cum am arătat în considerentele precedente, reclamanții nu au solicitat în cuprinsul contestației, în mod expres, anularea dispoziției emise în temeiul Legii nr. 10/2001.

Chiar dacă s-ar putea aprecia că, admițând contestația și stabilind dreptul la măsuri reparatorii în echivalent în favoarea reclamanților, instanța de apel trebuia să dispună și anularea (parțială) a dispoziției contestate, este de remarcat că omisiunea nu putea fi invocată decât de titularii cererii de chemare în judecată, respectiv de către reclamanți, fiind sigurele părți în litigiu care aveau interes legitim în acest sens. Este de remarcat, de asemenea, că pentru ipoteza omisiunii pronunțării asupra unui capăt de cerere principal sau accesoriu, legiuitorul a reglementat prin art. 281/C C. proc. civ. o procedură specială. Omisiunea instanței de a se pronunța asupra unei cererii, nu mai poate fi invocată și îndreptată pe calea recursului, după modificarea art. 304 pct. 6 C. proc.

civ. care, în actuala formulare vizează numai situațiile de plus petita sau ultra petita , nu și pe cele de minus petita , pentru care partea interesată poate să facă cerere de completare a hotărârii sau să urmeze calea extraordinară de atac a revizuirii. Pentru considerentele prezentate, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) C. proc. civ., Curtea urmează să respingă recursul ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge, ca nefondat, recursul declarat de pârâtul Primăria orașului Breaza împotriva deciziei nr. 3045 din 20 decembrie 2004 a Curții de Apel Ploiești, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 22 noiembrie 2006.