ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 1505/2015

Asupra cauzei de față, constată următoarele: Prin cererea înregistrata pe rolul Tribunalului Prahova sub nr. 10373/105/2006, contestatorii M.M.R.E., M.M.R. și K.M.N., au solicitat instanței ca prin hotărârea ce o va pronunța să se dispună, în contradictoriu cu intimata Primăria orașului Breaza, anularea dispoziției din 31 octombrie 2006 și obligarea intimatei de a le restitui, în natură, terenul în suprafața de 1.096 mp, situat în Breaza, județul Prahova. Prin sentința civilă nr. 456/19 martie 2007, Tribunalul Prahova a respins ca neîntemeiată, contestația. S-a reținut, în esență, că imobilele preluate în mod abuziv de către stat, de organizațiile cooperatiste sau de orice alte persoane juridice în perioada 6 martie 1945-22 decembrie 1989, precum și cele preluate de stat în baza Legii nr. 139/1940, și nerestituite, se restituie conform art. 1 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, de regulă, în natură, în condițiile acestei legi.

Prin dispoziția din 31 octombrie 2006, Primăria orașului Breaza a respins notificarea din 2001, formulată de contestatori, privind imobilul teren în suprafață de 1.096 mp, situat în Breaza, întrucât nu s-a făcut dovada preluării imobilului de către stat și a calității de moștenitori ai defunctului M.D. Conform raportului de expertiză tehnică judiciară topografică întocmit de expertul G.E., terenul în litigiu este evidențiat pe schița de plan, cu vecinătățile și dimensiunile conform hărții cadastrale din evidențele Consiliului Local, fiind poziționat pe planul de situație prin pct. A-B-C-D. Certificatul de moștenitor din 1985 relevă că de pe urma defunctului C.M.E.A. au rămas ca succesori C.M., soț supraviețuitor, căruia i-a revenit întreaga masa succesorală, în calitate de legatar universal, iar potrivit certificatului de moștenitor din 1992, de pe urma acestuia, au rămas ca succesori, C.M.

și C.G., descendenți cu o cota-parte de 1/2. Prin certificatul de moștenitor din 10 mai 1994, eliberat în urma dezbaterii succesiunii defunctul M.D. se precizează calitatea de succesori cu o cota-parte de 1/2 a numiților M.A.A. și M.Ș., de pe urma defunctului M.A.M., eliberându-se certificatul din 1995, prin care se atestă calitatea de succesor a lui K.N. Potrivit certificatului de moștenitor din 16 noiembrie 2005, de pe urma defunctului M.I.T., decedat, au rămas ca succesori M.M.R.E., în calitate de soție, cu o cotă indiviză de 1/4 din succesiune, și M.M.R., în calitate de fiică, cu o cota de 3/4. În drept, au fost avute în vedere dispozițiile art. 22 din Legea nr. 10/2001, în raport de care s-a apreciat că actul de vânzare-cumpărare autentificat din 29 aprilie 1937, prin care autorul reclamanților a dobândit terenul, probează că acesta a dobândit parcela în suprafață de 1.096 mp, nefăcându-se însă dovada preluării imobilului de către stat.

Prin Decizia civilă nr. 1290 din 11 noiembrie 2014, Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a respins, ca nefondat, apelul contestatorilor. Critica apelanților potrivit căreia susținerea instanței de fond, în sensul că pentru a beneficia de măsuri reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, au obligația să producă dovezi prin care să facă dovada că imobilul a trecut la stat, a respins-o ca nefondată, în raport de dispozițiile art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, potrivit cărora persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii, persoana juridică deținătoare. Ca atare, apelanții trebuiau să notifice persoana juridică în proprietatea căreia se află imobilul în litigiu.

Apelanții au notificat Primăria Breaza, însă din raportul de expertiză întocmit de expert P.D. a rezultat că terenul în litigiu este în proprietatea numiților C.V.C. și M.C.M., potrivit contractului de vânzare-cumpărare din 2007. Apelanții, deși au depus un titlu de proprietate, nu au făcut și dovada că autorul lor mai era proprietar al imobilului la momentul la care se pretinde că ar fi ieșit din proprietatea sa. Faptul că terenul în litigiu nu a aparținut autorului apelanților în toată perioada ulterioară anului 1937, rezultă și din certificatul de moștenitor din 13 iunie 2005, potrivit căruia terenul a fost dobândit de T.R., prin moștenire de la soțul său - T.I., care la rândul ei l-a lăsat moștenire numiților C.Ș., C.V.C.

și M.C.M. Deși apelanții solicită restituirea imobilului din Breaza, astfel cum au arătat prin cererea precizatoare din 19 martie 2007 la instanța de fond - și nu cu numărul 18, totuși expertul P.D. a arătat că, în realitate, terenul solicitat este cel de la nr. 18, care, conform celor menționate anterior, este actualmente în proprietatea numitelor C.V.C. și M.C.M. În ceea ce privește critica ce vizează încălcarea de către instanță a dispozițiilor art. 129 C. proc. civ., Curtea a avut în vedere art. 1169 C. civ. - cel ce face o cerere în instanță, trebuie să o dovedească. Mai mult rolul activ al judecătorului, reglementat de art. 129 alin. (5) C. proc. civ., a fost restrâns, întrucât acesta nu poate încuviința și administra probe în afara celor conținute în cererea dedusă judecății, în întâmpinare, fiind limitat la conținutul cererii, actele anexate, precum și la explicațiile și lămuririle părților.

Împotriva încheierii de ședință din 11 noiembrie 2014 și a Deciziei civile nr. 1290 din 11 noiembrie 2014, ambele pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă, a formulat cerere de recurs contestatorul K.M.N., prin care a invocat următoarele aspecte de pretinsă nelegalitate, invocând în mod formal prevederile art. 304 pct. 7, 8 și 9 C. proc. civ.; Primăria Orașului Breaza a dat dovada de rea-credință, refuzând să pună la dispoziția părților și a instanței de judecată situația juridica a terenului care a aparținut autorului contestatorului, deși aceasta trebuia să dețină evidentele în arhivă. S-a solicitat astfel instanței de judecată să dispună efectuarea expertizei topografice și să oblige intimata să depună la dosarul cauzei istoricul de rol fiscal al imobilului, planurile parcelare, istoricul de adresă poștală, astfel încât să se poată face o corectă identificare corectă a imobilului.

Intimata a refuzat depunerea acestora la dosarul cauzei, motivând ca nu deține aceste evidențe. La data de 22 octombrie 2014 a fost depus raportul de expertiza întocmit de expertul P.D., care a concluzionat că terenul ce face obiectul acțiunii este situat în Breaza și că acesta figurează în prezent în proprietatea numitelor C.V.C. si M.C.M. Contestatorii au cerut să li se restituie în natura sau în echivalent terenul din titlul autorului lor, indiferent ce adresa poarta în prezent, iar nu imobilul din Breaza. Potrivit art. 129 alin. (5) C. proc. civ., judecătorii au îndatorirea să stăruie, prin toate mijloacele legale, pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului în cauza pe baza stabilirii faptelor și prin aplicarea corecta a legii, în scopul pronunțării unei hotărâri legale și temeinice.

Dacă probele propuse nu sunt îndestulătoare pentru lămurirea în întregime a procesului, instanța este obligată să dispună ca părțile să completeze probele. De asemenea, judecătorul putea ca, din oficiu, să pună în discuția părților necesitatea administrării altor probe, dacă părțile se împotrivesc. Deși s-au formulat obiecțiuni la raportul de expertiza, instanța le-a respins fără o motivare obiectivă. În cererea de obiecțiuni, contestatorii au arătat că expertul nu a efectuat o cercetare la fața locului, deși avea obligația de a realiza lucrarea în teren în baza planurilor, conform art. 208 alin. (1), limitându-se la simple opinii neargumentate științific și întocmind un raport neconcludent pentru identificarea imobilului.

De asemenea, instanța își motivează întreaga hotărâre prin prisma unor înscrisuri depuse de intimata în ședința publica din 11 noiembrie 2014, fără să le fie comunicate aceste înscrisuri, încălcând dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului. Astfel, le-a fost încălcat dreptul la apărare, instanța de apel ignorând principiul contradictorialității, nedându-le posibilitatea să facă apărări față de aceste înscrisuri noi, depuse cu mult după termenul la care au fost încuviințate probele. Hotărârea pronunțată este dată cu aplicarea greșita a art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001 conform căruia „persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii persoana juridica deținătoare". Or, instanța de apel, după ce reține că au notificat Primăria Breaza, a apreciat că ar fi trebuit să-i notifice pe numiții C.V.C.

și M.C.M., reținând fără niciun temei legal ca persoane fizice pot avea calitatea de „unitate deținătoare" în accepțiunea Legii nr. 10/2001. In fapt, nici nu are relevanta cine este în prezent proprietar asupra imobilului preluat abuziv de stat de la autorul lor, în funcție de aceasta putându-le doar stabili modalitatea de restituire a imobilului (în natură sau în echivalent). Recursul este nefondat. Prin cererea de chemare în judecată înregistrată pe rolul instanței de judecată sub nr. 10373/105/2006, contestatorii au solicitat, în contradictoriu cu Primăria orașului Breaza, anularea dispoziției din 31 octombrie 2006 și obligarea acesteia de a le restitui, în natură, terenul în suprafața de 1096 mp, situat în Breaza, județul Prahova.

Pretenția contestatorilor privind restituirea, în natură, a terenului în litigiu, s-a fundamentat pe certificatele de moștenitor, respectiv contractul de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunului Ilfov, secția Notariat din 29 aprilie 1937 (acest contract de vânzare - cumpărare atestă faptul că autorul contestatorilor a dobândit parcela). Prin dispoziția din 31 octombrie 2006, primarul Orașului Breaza a respins notificarea contestatorilor, întrucât nu s-a făcut dovada preluării abuzive a imobilului de către stat și a calității acestora de moștenitori ai defunctului M.D. Prin cererea precizatoare depusă la termenul din data de 19 martie 2007, contestatorii au învederat că lotul de teren a cărei restituire o solicită, este cel de la nr. 23 din strada E. și nu cel de la nr. 18. Date fiind aceste inadvertențe în susținerea părților, în cauză, s-a dispus efectuarea unui raport de expertiză - întocmit de expertul P.D.

- care a concluzionat că terenul ce face obiectul acțiunii este situat în Breaza și că acesta figurează, în prezent, în proprietatea numitelor C.V.C. si M.C.M.. S-a avut în vedere inclusiv susținerea contestatorilor din cuprinsul cererii precizatoare din 19 martie 2007. Mai mult, s-a reținut și că, prin sentința civilă nr. 3445/1997 a Judecătoriei Câmpina, a fost admisă acțiunea reclamantului T.I., în contradictoriu cu Consiliul Local Breaza, fiind obligat acest pârât să lase, reclamantului, în deplină proprietate și posesie terenul în suprafață de 1.134 mp împreună cu casa de locuit - Vila M., situate în Breaza. Prima instanță a apreciat astfel corect că, pentru a beneficia de măsurile reparatorii prevăzute de Legea nr. 10/2001, contestatorii aveau obligația să facă dovada că imobilul în litigiu a trecut în mod abuziv în stăpânirea statului.

Nu poate fi primită critica referitoare la încălcarea dispozițiilor art. 129 alin. (5) C. proc. civ., întrucât, așa cum corect s-a reținut, judecătorul, în virtutea rolului activ, are posibilitatea (dar și obligația corelativă) de a încunoștința părțile asupra drepturilor și obligațiilor lor procedurale, însă nu se poate substitui acestora, administrând sau completând probatoriul în locul lor. Instanțele anterioare au fost preocupate, tocmai pentru a preveni orice greșeală privind aflarea adevărului, să stabilească pe deplin situația de fapt a cauzei pendinte, luând în calcul tot probatoriul administrat sub aspectul identificării imobilului în litigiu, pronunțând ulterior soluția finală.

Faptul că soluția pronunțată, întemeiată în mare parte pe concluziile raportului de expertiză și pe înscrisurile depuse la dosar, nu corespunde dorințelor contestatorilor nu înseamnă că instanța nu și-ar fi exercitat rolul activ ori că partea adversă și-ar fi exercitat drepturile procesuale cu rea-credință. Nu este întemeiată susținerea conform căreia Primăria Orașului Breaza ar fi dat dovada de rea-credință, refuzând să pună la dispoziția părților, dar și instanței de judecată, situația juridica a terenului în litigiu, cât timp aceasta le-a adus la cunoștința faptul că nu deține decât planul parcelar al imobilului, extrasul din evidenta funciara întocmit în anul 1968 și un extras din cadastru edilitar-imobiliar întocmit de C.S.T.

București. Contestatorii au solicitat să li se restituie în natura sau în echivalent terenul din titlul autorului lor, indiferent ce adresa poarta în prezent, iar nu imobilul din Breaza, ignorând însă faptele deja constatate sub aspectul situației de fapt, și anume; contractul de vânzare - cumpărare prin care autorul contestatorilor a dobândit terenul, probează că acesta a dobândit parcela în suprafață de 1.096 mp; raportul de expertiză a concluzionat că terenul în litigiu este situat în Breaza și că acesta figurează, în prezent, în proprietatea numitelor C.V.C. si M.C.M.; aceasta înseamnă că reclamanții nu au făcut dovada circuitului civil al imobilului în litigiu, pentru a se putea concluziona că autorul lor ar mai fi fost proprietar la momentul la care se pretinde că ar fi ieșit din proprietatea sa și a intrat în stăpânirea statului; nu s-a făcut nici dovada datei pretinsei deposedării abuzive.

Potrivit normelor metodologice de aplicare a Legii nr. 10/2001 la cap. 1 pct. 1 lit. e), sarcina probei proprietății, a deținerii legale a acesteia la momentul deposedării abuzive și a calității de persoana îndreptățită la restituire, revine persoanei care pretinde dreptul, în conformitate cu prevederile art. 3 alin. (1) lit. a) și ale art. 23 din Lege, așa cum corect s-a reținut. S-a susținut totodată că, deși s-au formulat obiecțiuni la raportul de expertiza, instanța le-a respins fără o motivare obiectivă. Critica nu este întemeiată, întrucât, la data efectuării raportului de expertiză, dispozițiile art. 208 alin. (1) C. proc. civ.

au fost respectate, procedându-se la identificarea imobilului ce a constituit obiectul contractului de vânzare-cumpărare autentificat de Tribunului Ilfov, secția notariat din 29 aprilie 1937 (contract de vânzare - cumpărare ce atestă că autorul contestatorilor a dobândit parcela), prin raportare la înscrisurile administrate în cauză, cu citarea tuturor părților din dosar. Respingerea obiecțiunilor formulate a avut în vedere toate aceste aspecte, ceea ce înseamnă că instanța și-a motivat în mod adecvat soluția pronunțată. S-a susținut totodată că, instanța de apel și-a motivat hotărârea prin prisma unor înscrisuri depuse de intimata în ședința din 11 noiembrie 2014, fără să le fie comunicate, încălcându-se astfel dispozițiile art. 6 din Convenția Europeană a Drepturilor Omului - s-a susținut încălcarea dreptului la apărare și a principiului contradictorialității.

Critica nu este întemeiată, întrucât, pe de o parte, dispozițiilor art. 129 alin. (1) C. proc. civ. obligă părțile din proces să urmărească desfășurarea și finalizarea acestuia, iar, pe de altă parte, simpla susținere a recurentului-contestator nu poate fi considerată elocventă, cât timp nu se face și dovada clară a vreunei vătămări produse prin pretinsa neregularitate procedurală. Decizia nu a fost dată cu aplicarea greșita a art. 22 alin. (1) din Legea nr. 10/2001, conform căruia „persoana îndreptățită va notifica în termen de 6 luni de la data intrării în vigoare a legii persoana juridica deținătoare", instanța de apel nefăcând nici o referință la obligația contestatorilor de a-i notifica pe numiții C.V.C.

și M.C.M., în mod evident aceștia neputând avea calitatea de „unitate deținătoare" în accepțiunea Legii nr. 10/2001. Pentru toate aceste considerente de fapt și de drept, Înalta Curte de Casație și Justiție, în conformitate cu dispozițiile art. 312 alin. (1) C. proc. civ., cu referire la art. 304 pct. 7 și 9 C. proc. civ. (niciuna din critici neputând a fi analizată din perspectiva art. 304 pct. 8 C. proc. civ.), va respinge recursul contestatorului, ca nefondat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge, ca nefondat, recursul declarat de contestatorul K.M.N. împotriva Încheierii de ședință din 11 noiembrie 2014 și a Deciziei nr. 1290 din 11 noiembrie 2014, ambele pronunțate de Curtea de Apel Ploiești, secția I civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 4 iunie 2015.