ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3649/2006

Asupra recursurilor de față;

Din examinarea lucrărilor din dosar,

constată următoarele:

Prin acțiunea înregistrată la Curtea

de Apel Ploiești, la data de 3 februarie 2006, reclamantul R.M., în

contradictoriu cu pârâta

Direcția Generală de Pașapoarte din cadrul Ministerului

Administrației și Internelor

, a solicitat anularea măsurii suspendării dreptului de

folosire a pașaportului, dispusă de pârâtă prin hotărârea nr. 213/12075 din 18

ianuarie 2006 sau, în subsidiar, reducerea acestei măsuri la limita minimă

specială, prevăzută de art. 14 alin. (1) lit. e) din O.G. nr. 65/1997, cu

modificările ulterioare.

În susținerea acțiunii, reclamantul

a depus la dosar adresa nr. 213/12075 din 18 ianuarie 2006, emisă de pârâtă și

adresa nr. 10153/P din 24 noiembrie 2005, emisă de Serviciul Public Comunitar

pentru Evidența și Eliberarea Pașapoartelor Simple, arătând că, urmare a

returnării sale din Ungaria, pentru motivul unei pretinse șederi ilegale pe

teritoriul acestui stat, prin adresa nr. 10153 din 24 noiembrie 2005, i s-a

comunicat că împotriva sa a fost luată măsura suspendării dreptului de folosire

a pașaportului pe o perioadă de 2 ani. A mai arătat reclamantul, că această

măsură, pe de o parte, este nejustificată și, oricum, excesivă, întrucât nu a

avut în vedere faptul că nu a comis nici o faptă cu consecințe grave, de natură

penală sau contravențională, și, pe de altă parte, este nelegală, sub aspectul

că nu i-a fost adusă la cunoștință motivația concretă a suspendării dreptului

respectiv.

Prin sentința civilă nr.

72 din 23 martie 2006,

Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și

fiscal

,

reținând că reclamantul nu a săvârșit fapte de o gravitate deosebită, de natură

penală sau contravențională, a admis acțiunea și a modificat hotărârea nr.

213/12075 din 18 ianuarie 2006, emisă de pârâtă, reducând durata suspendării

dreptului de folosire a pașaportului pe o perioadă de un an, respectiv până la

12 martie 2006.

Împotriva acestei sentințe,

susținând că este netemeinică și nelegală, au formulat recurs, în termen legal,

atât reclamantul, cât și pârâta, aceasta din urmă fără a depune, însă, la dosar

dovada plății taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar corespunzătoare

căii de atac exercitate.

În aceste condiții,

prealabil examinării motivelor recursului declarat de pârâta Direcția Generală

de Pașapoarte din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, Înalta

Curte constată că recurenta nu și-a îndeplinit obligația de a-și timbra

cererea, deși a fost citată cu mențiunea de a timbra, indicându-se atât

cuantumul acesteia, cât și contul de plată.

Conform dispozițiilor art. 3

lit. m), coroborate cu cele ale art. 11 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, cu

modificările și completările ulterioare, recursul trebuia timbrat cu taxa

judiciară de timbru în valoare de 20.000 lei (2 RON), iar potrivit prevederilor

art. 3 din O.G. nr. 32/1995 și cu timbru judiciar în valoare de 1.500 lei vechi

(0,15 RON), la depunerea cererii sau cel târziu până la data stabilită de

instanță.

Cum însă

recurentul-reclamant nu a înțeles să-și îndeplinească obligația legală de a

timbra recursul, nici până la termenul de 27 octombrie 2006, urmează a se

aplica sancțiunea prevăzută de art. 20 din Legea nr. 146/1997 și de art. 9 din

O.G. nr. 32/1995, respectiv anularea recursului, soluție ce conferă ineficiență

juridică examinării motivelor de recurs formulate de autoritatea pârâtă.

Cu privire la recursul

formulat de R.M., se constată că, deși acesta nu și-a structurat motivele

recursului conform dispozițiilor art. 302

1

și 304 C. proc. civ.,

raportat la prevederile art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004, susține că

critica sa adusă hotărârii atacate vizează, în primul rând, aspectul admiterii

doar în parte a acțiunii. În opinia recurentului-reclamant, instanța de fond,

în baza considerentelor pe care le-a reținut, trebuia să-i admită acțiunea în totalitate

și să anuleze măsura luată de autoritatea intimată-pârâtă.

Printr-un alt motiv de

recurs, recurentul-reclamant susține că instanța de fond în mod greșit nu a

reținut că nu i s-a permis accesul în Ungaria, fiind întors de la frontieră,

situație în care nu avea cum să săvârșească vreo faptă penală, nefiindu-i,

deci, aplicabile dispozițiile art. 14 alin. (1) lit. e) din O.G. nr. 65/1997.

Examinând cauza, în raport

cu toate criticile aduse soluției instanței de fond de către

recurentul-reclamant, cu probele administrate și cu dispozițiile legale

incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304

1

C. proc. civ.,

Înalta Curte constată că recursul acestuia este nefondat, pentru considerentele

ce vor fi expuse în continuare.

Astfel, conform

dispozițiilor art. 14 alin. (1) lit. e) ultima teză din O.G. nr. 65/1997

privind regimul pașapoartelor în România, în forma aplicabilă în cauză, prevăd

că: „cetățeanului român i se poate refuza, temporar, eliberarea pașaportului,

iar dacă i-a fost eliberat, îi poate fi retras ori i se poate suspenda dreptul

de folosire a acestuia, când persoana a fost returnată în baza acordurilor de

readmisie încheiate de România cu alte state”.

În cauză,

recurentului-reclamant i s-a suspendat, potrivit dispozițiilor art. 14 alin.

(1) lit. e) din O.G. nr. 65/1997, dreptul la folosire a pașaportului la data de

12 martie 2005, pentru o perioadă de 2 ani, ca urmare a returnării de două ori

din Ungaria, în baza Acordului de readmisie a României cu această țară.

Instanța de fond a reținut,

însă, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, că, întrucât reclamantul nu a

săvârșit fapte de o gravitate deosebită de natură penală sau contravențională,

de natura celor prevăzute de O.G. nr. 65/1997, se impune sancționarea sa cu

suspendarea dreptului de folosire a pașaportului, dar pe durata minimă

prevăzută de lege, respectiv pe un an de zile, stabilind, astfel, o măsură

proporțională cu gravitatea faptelor și consecințelor lor.

De altfel, Înalta Curte

constată că recurentul-reclamant, în acțiunea sa, pe de o parte, a recunoscut

că a fost returnat din Ungaria, iar, pe de altă parte, a solicitat, în

subsidiar, reducerea duratei măsurii suspendării, sens în care instanța de fond

a și procedat.

În plus, la data de 29

ianuarie 2006 a intrat în vigoare Legea nr. 248/2005, privind regimul liberei

circulații cu străinătatea, modificată și completată cu O.G. nr. 5/2006 care,

la art. 55 alin. (1) lit. c), prevede că măsurile de suspendare a dreptului de

a folosi pașaportul dispuse în temeiul art. 14 alin. (1) lit. e) din O.G. nr.

65/1997, încetează de drept, cu excepția celor dispuse cu privire la cetățenii

returnați în baza acordurilor de readmisie încheiate de România cu alte state,

care rămân în vigoare pentru o perioadă de 6 luni, putând fi transformate,

înainte de expirarea acestuia, în măsuri de restrângere a dreptului la libera

circulație în străinătate.

Cum în cauză nici ordinul de

întoarcere nu este de natură a schimba situația de fapt reținută de instanța de

fond, Înalta Curte constată că sentința acesteia este legală și temeinică,

corect și amplu motivată.

Prin urmare, se va respinge

recursul declarat de R.M., ca nefondat, în baza dispozițiilor art. 312 alin.

(1) teza a II-a C. proc. civ., coroborate cu cele ale Legii contenciosului

administrativ și se va anula recursul declarat de autoritatea pârâtă, ca

netimbrat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E

Respinge recursul declarat

de R.M. împotriva sentinței civile nr. 72 din 23 martie 2006 a Curții de Apel

Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca

nefondat.

Anulează recursul declarat

de Direcția Generală de Pașapoarte, din cadrul Ministerului Administrației și

Internelor, împotriva aceleiași sentințe, ca netimbrat.

Irevocabilă.

Pronunțată în ședință

publică, astăzi 27 octombrie 2006.