ÎCCJ, Secția de contencios administrativ și fiscal, Decizia nr. 3649/2006

Asupra recursurilor de față; Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin acțiunea înregistrată la Curtea de Apel Ploiești, la data de 3 februarie 2006, reclamantul R.M., în contradictoriu cu pârâta Direcția Generală de Pașapoarte din cadrul Ministerului Administrației și Internelor , a solicitat anularea măsurii suspendării dreptului de folosire a pașaportului, dispusă de pârâtă prin hotărârea nr. 213/12075 din 18 ianuarie 2006 sau, în subsidiar, reducerea acestei măsuri la limita minimă specială, prevăzută de art. 14 alin. (1) lit. e) din O.G. nr. 65/1997, cu modificările ulterioare.

În susținerea acțiunii, reclamantul a depus la dosar adresa nr. 213/12075 din 18 ianuarie 2006, emisă de pârâtă și adresa nr. 10153/P din 24 noiembrie 2005, emisă de Serviciul Public Comunitar pentru Evidența și Eliberarea Pașapoartelor Simple, arătând că, urmare a returnării sale din Ungaria, pentru motivul unei pretinse șederi ilegale pe teritoriul acestui stat, prin adresa nr. 10153 din 24 noiembrie 2005, i s-a comunicat că împotriva sa a fost luată măsura suspendării dreptului de folosire a pașaportului pe o perioadă de 2 ani. A mai arătat reclamantul, că această măsură, pe de o parte, este nejustificată și, oricum, excesivă, întrucât nu a avut în vedere faptul că nu a comis nici o faptă cu consecințe grave, de natură penală sau contravențională, și, pe de altă parte, este nelegală, sub aspectul că nu i-a fost adusă la cunoștință motivația concretă a suspendării dreptului respectiv.

Prin sentința civilă nr. 72 din 23 martie 2006, Curtea de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal , reținând că reclamantul nu a săvârșit fapte de o gravitate deosebită, de natură penală sau contravențională, a admis acțiunea și a modificat hotărârea nr. 213/12075 din 18 ianuarie 2006, emisă de pârâtă, reducând durata suspendării dreptului de folosire a pașaportului pe o perioadă de un an, respectiv până la 12 martie 2006. Împotriva acestei sentințe, susținând că este netemeinică și nelegală, au formulat recurs, în termen legal, atât reclamantul, cât și pârâta, aceasta din urmă fără a depune, însă, la dosar dovada plății taxei judiciare de timbru și a timbrului judiciar corespunzătoare căii de atac exercitate.

În aceste condiții, prealabil examinării motivelor recursului declarat de pârâta Direcția Generală de Pașapoarte din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, Înalta Curte constată că recurenta nu și-a îndeplinit obligația de a-și timbra cererea, deși a fost citată cu mențiunea de a timbra, indicându-se atât cuantumul acesteia, cât și contul de plată. Conform dispozițiilor art. 3 lit. m), coroborate cu cele ale art. 11 alin. (1) din Legea nr. 146/1997, cu modificările și completările ulterioare, recursul trebuia timbrat cu taxa judiciară de timbru în valoare de 20.000 lei (2 RON), iar potrivit prevederilor art. 3 din O.G. nr. 32/1995 și cu timbru judiciar în valoare de 1.500 lei vechi (0,15 RON), la depunerea cererii sau cel târziu până la data stabilită de instanță.

Cum însă recurentul-reclamant nu a înțeles să-și îndeplinească obligația legală de a timbra recursul, nici până la termenul de 27 octombrie 2006, urmează a se aplica sancțiunea prevăzută de art. 20 din Legea nr. 146/1997 și de art. 9 din O.G. nr. 32/1995, respectiv anularea recursului, soluție ce conferă ineficiență juridică examinării motivelor de recurs formulate de autoritatea pârâtă. Cu privire la recursul formulat de R.M., se constată că, deși acesta nu și-a structurat motivele recursului conform dispozițiilor art. 302 1 și 304 C. proc. civ., raportat la prevederile art. 20 și 28 din Legea nr. 554/2004, susține că critica sa adusă hotărârii atacate vizează, în primul rând, aspectul admiterii doar în parte a acțiunii.

În opinia recurentului-reclamant, instanța de fond, în baza considerentelor pe care le-a reținut, trebuia să-i admită acțiunea în totalitate și să anuleze măsura luată de autoritatea intimată-pârâtă. Printr-un alt motiv de recurs, recurentul-reclamant susține că instanța de fond în mod greșit nu a reținut că nu i s-a permis accesul în Ungaria, fiind întors de la frontieră, situație în care nu avea cum să săvârșească vreo faptă penală, nefiindu-i, deci, aplicabile dispozițiile art. 14 alin. (1) lit. e) din O.G. nr. 65/1997. Examinând cauza, în raport cu toate criticile aduse soluției instanței de fond de către recurentul-reclamant, cu probele administrate și cu dispozițiile legale incidente pricinii, inclusiv cele ale art. 304 1 C. proc.

civ., Înalta Curte constată că recursul acestuia este nefondat, pentru considerentele ce vor fi expuse în continuare. Astfel, conform dispozițiilor art. 14 alin. (1) lit. e) ultima teză din O.G. nr. 65/1997 privind regimul pașapoartelor în România, în forma aplicabilă în cauză, prevăd că: „cetățeanului român i se poate refuza, temporar, eliberarea pașaportului, iar dacă i-a fost eliberat, îi poate fi retras ori i se poate suspenda dreptul de folosire a acestuia, când persoana a fost returnată în baza acordurilor de readmisie încheiate de România cu alte state”. În cauză, recurentului-reclamant i s-a suspendat, potrivit dispozițiilor art. 14 alin. (1) lit. e) din O.G. nr. 65/1997, dreptul la folosire a pașaportului la data de 12 martie 2005, pentru o perioadă de 2 ani, ca urmare a returnării de două ori din Ungaria, în baza Acordului de readmisie a României cu această țară.

Instanța de fond a reținut, însă, astfel cum s-a arătat în cele ce preced, că, întrucât reclamantul nu a săvârșit fapte de o gravitate deosebită de natură penală sau contravențională, de natura celor prevăzute de O.G. nr. 65/1997, se impune sancționarea sa cu suspendarea dreptului de folosire a pașaportului, dar pe durata minimă prevăzută de lege, respectiv pe un an de zile, stabilind, astfel, o măsură proporțională cu gravitatea faptelor și consecințelor lor. De altfel, Înalta Curte constată că recurentul-reclamant, în acțiunea sa, pe de o parte, a recunoscut că a fost returnat din Ungaria, iar, pe de altă parte, a solicitat, în subsidiar, reducerea duratei măsurii suspendării, sens în care instanța de fond a și procedat.

În plus, la data de 29 ianuarie 2006 a intrat în vigoare Legea nr. 248/2005, privind regimul liberei circulații cu străinătatea, modificată și completată cu O.G. nr. 5/2006 care, la art. 55 alin. (1) lit. c), prevede că măsurile de suspendare a dreptului de a folosi pașaportul dispuse în temeiul art. 14 alin. (1) lit. e) din O.G. nr. 65/1997, încetează de drept, cu excepția celor dispuse cu privire la cetățenii returnați în baza acordurilor de readmisie încheiate de România cu alte state, care rămân în vigoare pentru o perioadă de 6 luni, putând fi transformate, înainte de expirarea acestuia, în măsuri de restrângere a dreptului la libera circulație în străinătate. Cum în cauză nici ordinul de întoarcere nu este de natură a schimba situația de fapt reținută de instanța de fond, Înalta Curte constată că sentința acesteia este legală și temeinică, corect și amplu motivată.

Prin urmare, se va respinge recursul declarat de R.M., ca nefondat, în baza dispozițiilor art. 312 alin. (1) teza a II-a C. proc. civ., coroborate cu cele ale Legii contenciosului administrativ și se va anula recursul declarat de autoritatea pârâtă, ca netimbrat.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

D E C I D E Respinge recursul declarat de R.M. împotriva sentinței civile nr. 72 din 23 martie 2006 a Curții de Apel Ploiești, secția comercială, de contencios administrativ și fiscal, ca nefondat. Anulează recursul declarat de Direcția Generală de Pașapoarte, din cadrul Ministerului Administrației și Internelor, împotriva aceleiași sentințe, ca netimbrat. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 27 octombrie 2006.