ÎCCJ, Secția I civilă, Decizia nr. 4653/2007

Asupra recursului de față: Din examinarea lucrărilor din dosar, constată următoarele: Prin sentința civilă nr. 112/C din 30 ianuarie 2007, Tribunalul Bihor a respins acțiunea formulată de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte București, în contradictoriu cu pârâta C.L. și cu Parchetul de pe lângă Tribunalul Bihor. Pentru a pronunța această hotărâre, prima instanță a reținut că pârâta a fost returnată din Belgia la data de 5 aprilie 2006, pentru că a fost depistată de autoritățile belgiene muncind pe teritoriul acestei țări fără forme legale, însă de la data de 1 ianuarie 2007 România este țară membră a Uniunii Europene, iar art. 2 pct. 1 și 2 din Protocolul 4 la Convenția Europeană a Drepturilor Omului garantează libertatea de circulație.

Reține tribunalul, că restrângerea acestui drept poate avea loc numai în condițiile pct. 3 al art. 2 din Protocol, care se referă la eventualele atingeri ale securității naționale, siguranței publice ori ordinii publice și aceste dispoziții nu sunt incidente în cauză. În privința art. 52 din Legea nr. 248/2005, se reține că se referă la posibilitatea luării unor măsuri numai până la data intrării României în Uniunea Europeană. Curtea de Apel Oradea, prin decizia civilă nr. 62 din 5 aprilie 2007, a respins apelul declarat de Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Administrației și Internelor împotriva acestei hotărâri. Instanța de apel a reținut că art. 52 din Legea nr. 248/2005 se referă la măsura reglementată de art. 38, iar sintagma „până la data aderării României la Uniunea Europeană” se referă la momentul maxim până la care poate fi aplicată măsura prevăzută de art.38.

Reclamanta a cerut prin acțiune să se restrângă dreptul la liberă circulație în statele Uniunii pe o perioadă de cel mult 3 ani, precizând doar în apel că cererea privește restrângerea dreptului la libera circulație pentru cel mult 3 ani în Belgia. Se mai reține, că simpla neîndeplinire a formalităților privind intrarea, circulația, ieșirea străinilor nu este de natură a constitui, în sine, o conduită care să justifice prin ea însăși o măsură de limitare a libertății de circulație. Restrângerea implică și existența unei amenințări serioase la cerințele de ordine publică, de natură a afecta interesele fundamentale ale societății.

Conform art. 3 din Protocolul la Convenția Europeană a Drepturilor Omului, exercitarea dreptului la liberă circulație nu poate face obiectul altor restrângeri decât acelea care constituie măsuri necesare într-o societate democratică pentru securitatea națională, siguranța publică, menținerea ordinii publice, prevenirea faptelor penale, protecția sănătății sau a moralei, protejarea drepturilor și libertăților altora. Or, raportat la aceste aspecte, depășirea termenului de ședere legală de către intimată nu impune luarea măsurilor cerute de reclamantă. Împotriva acestei decizii a declarat recurs reclamanta care, fără să invoce vreun motiv de recurs, arată, în esență, că intimata-pârâtă a fost returnată din Belgia, în baza acordului de readmisie aprobat prin H.G.

nr. 825/1995, iar autoritățile române nu pot cenzura măsura referitoare la returnare. Temeiul acțiunii l-a constituit măsura returnării și sunt aplicabile prevederilor art. 38 lit. a) și art. 39 alin. (1) din Legea nr. 248/2005. Recurenta arată că singura condiție necesară pentru luarea măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație este cea a returnării dintr-un stat cu care țara noastră are încheiat acord de readmisie. Prin folosirea sintagmei „legea stabilește condițiile exercitării acestui drept”, legiuitorul constituant a stipulat că libertatea de circulație a cetățenilor nu este absolută, că trebuie să se desfășoare potrivit unor reguli, iar aceste reguli sunt stabilite de Legea nr. 248/2005.

Dispozițiile art. 5 din acest act normativ prevăd obligațiile cetățenilor români pe perioada șederii lor în străinătate, iar art. 29 din Declarația Universală a Drepturilor Omului stipulează „În exercitarea drepturilor și a libertăților sale, fiecare om nu este supus decât numai îngrădirilor stabilite prin lege, exclusiv în scopul de a asigura cuvenita recunoaștere și respectare a drepturilor și libertăților altora…”. Aceste îngrădiri sunt stabilite de Legea nr. 248/2005, iar autoritățile române nu pot cenzura legea altui stat sub aspectul dreptului la liberă circulație și al aplicării efective a măsurilor dispuse, așa cum este măsura returnării.

Recurenta redă conținutul art. 38 din Legea nr. 248/2005, arată că, potrivit art. 25 din Constituție, condițiile dreptului la liberă circulație se stabilesc prin lege și că, în temeiul art. 17 din Constituție, cetățenii români aflați în străinătate se bucură de protecția statului român, însă trebuie să-și îndeplinească și obligațiile ce le revin, cu excepția acelora care nu sunt compatibile cu absența lor din țară. Prin urmare, ține de opțiunea legiuitorului să instituie anumite cerințe specifice în care cetățenii români pot circula în străinătate, iar art. 38 din Legea nr. 248/2005 reglementează una din obligațiile ce trebuie respectate de către cetățenii români aflați în străinătate.

Măsura dispusă prin art. 38 lit. a) din această lege se circumscrie situațiilor expres prevăzute de art. 53 din Constituție, respectiv apărarea securității naționale și a ordinii publice, având în vedere că problema controlului migrației ilegale din România spre statele europene prezintă interes atât pe plan intern, cât și extern.

Se precizează că arătările din expunerea de motive a Legii nr. 248/2005 sunt în acest sens și că măsura restrângerii dreptului al liberă circulație a persoanelor returnate în baza unui acord de readmisie nu încalcă prevederile Constituției, sens în care s-a pronunțat și Curtea Constituțională prin decizia nr. 855 din 28 noiembrie 2006. Recurenta mai arată, că la data returnării intimatei România nu era membră a Uniunii Europene și dispozițiile Tratatului de aderare și implicit ale Directivei 2004/38/CE nu erau obligatorii, pentru că determinarea legii aplicabile se face prin raportare la momentul apariției situației juridice care a determinat aplicarea legii.

Prevederile Directivei 2004/38/CE nu sunt aplicabile, pentru că România nu aderase la Uniunea Europeană la data returnării, Legea nr. 248/2005 nu contravenea prevederilor acestei directive, iar instanța de apel a interpretat în mod eronat prevederile Protocolului nr. 4, pentru că acest protocol care recunoaște anumite drepturi și libertăți, altele decât cele înscrise în Convenție și în primul protocol adițional la Convenție, definește libertatea de circulație în art. 2. Recurenta arată cum este definită libertatea de circulație și susține că sancțiunea impusă de art. 38 din Legea nr. 248/2005 constituie o măsură necesară într-o societate democrată, pentru protejarea drepturilor și libertăților altora și este justificată de interesul public.

De aceea, măsura restrângerii dreptului la liberă circulație pe teritoriul Belgiei are un scop legitim. Analizând recursul, în limita susținerilor recurentei care fac posibilă încadrarea în art. 304 pct. 9 C. proc. civ., se constată că nu este fondat. Art. 38 din Legea nr. 248/2005 prevede posibilitatea luării măsurii restrângerii exercitării dreptului la liberă circulație în străinătate pentru o perioadă de cel mult trei ani, în cazul persoanelor readmise în baza unui acord de readmisie, însă, odată cu aderarea României la Uniunea Europeană legea internă trebuie interpretată prin raportare la dreptul comunitar, care are prioritate.

Faptul că la data returnării intimatei din Belgia România nu aderase la Uniunea Europeană nu exclude această prioritate stabilită de art. 148 alin. (2) și (4) din Constituția României, potrivit căruia prevederile tratatelor constitutive ale Uniunii Europene, precum și celelalte reglementări comunitare cu caracter obligatoriu au prioritate față de dispozițiile contrare din legile interne, cu respectarea actului de aderare, iar autoritatea judecătorească garantează aducerea la îndeplinire a obligațiilor rezultate din actul aderării. Conform art. 307 alin. (1) și (2) din Tratatul Comunității Europene, statele au obligația de a lua toate măsurile pentru a asigura compatibilitatea dintre tratatul european și convențiile încheiate înainte de data aderării, care au generat drepturi și obligații.

Față de această prevedere, legislația comunitară este de imediată aplicare, iar legea română trebuie interpretată în raport cu norma comunitară. Or, dreptul la libertatea de circulație pe teritoriul statelor membre ale Uniunii Europene este garantat de art. 18 din Tratat, în aplicarea căruia a fost adoptată Directiva 2004/38/CE a Parlamentului European și a Consiliului, din 29 aprilie 2004. Acest act normativ este cuprins în anexele protocolului de aderare, care cuprinde condițiile admiterii în Uniunea Europeană și care a devenit parte a tratatelor europene. Potrivit legislației europene în materie, dreptul la liberă circulație nu este un drept absolut, însă, conform art. 27 din Directiva 2004/38/CE, restricționarea libertății de circulație și de ședere a cetățenilor Uniunii și a membrilor lor de familie poate fi dispusă numai pentru motive de ordine publică, siguranță națională sau sănătate publică.

În alin. (2), textul prevede că măsurile luate trebuie să respecte principiul proporționalității și să se întemeieze exclusiv pe conduita persoanei în cauză. Și art. 6 din Tratatul privind Uniunea Europeană statuează că drepturile fundamentale sunt respectate, așa cum sunt garantate de Convenția pentru apărarea drepturilor omului și libertăților fundamentate. Prin urmare, deși calitatea de membru al Uniunii Europene nu interzice României dreptul de a restrânge libertatea de circulație a cetățenilor săi, restrângerea nu se poate dispune numai pentru faptul că o persoană a fost returnată dintr-un stat cu care România are încheiat acord de readmisie, așa cum susține recurenta. Restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație trebuie supusă condițiilor prevăzute de art. 27 din Directiva 2004/38/CE, chiar dacă returnarea a avut loc anterior aderării României, iar prevederile Legii nr. 248/2005 trebuie interpretate în acord cu legislația comunitară.

Or, în cauză, nu s-a dovedit că sunt îndeplinite condițiile art. 27 din Directivă. Intimata-pârâtă a fost returnată din Belgia pentru ședere ilegală, fără să fie judecată și condamnată pentru săvârșirea vreunei fapte penale. Față de art. 27 alin. (2) din Directiva 2004/38/CE, care prevede că măsura trebuie să respecte principiul proporționalității și să se bazeze exclusiv pe conduita celui în cauză, prin restrângerea exercitării dreptului la liberă circulație a intimatei pârâte doar pe motiv de ședere ilegală în Belgia nu ar fi respectat principiul proporționalității cu scopul legitim urmărit. Pentru considerentele expuse, recursul declarat de reclamantă va fi respins.

PENTRU ACESTE MOTIVE

ÎN NUMELE LEGII

DECIDE: Respinge recursul declarat de reclamanta Direcția Generală de Pașapoarte din Ministerul Administrației și Internelor, în prezent Ministerul Internelor și Reformei Administrative împotriva deciziei nr. 62 din 5 aprilie 2007 pronunțată de Curtea de Apel Oradea, secția civilă. Irevocabilă. Pronunțată în ședință publică, astăzi 7 iunie 2007.